Autonomia locală, cum s-a exprimat şi profesorul Anibal Teodorescu, este anterioară statului. Ca realitate juridică, autonomia locală a variat şi variază după mai mulţi factori, între care: a) tradiţia istorică, b) cadrul geografic, c) resursele economice, d) gradul de instrucţie civică sau politică, e) stadiul atins de reglementările naţionale şi internaţionale.
Principiul descentralizării sau ideea autonomiei locale comportă două forme: a) descentralizarea teritorială şi b) descentralizarea tehnică. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor interese comune ale locuitorilor dintr-o regiune geografică, interese ce conduc la afaceri locale în cele mai diverse domenii de activitate, distincte de problemele naţionale.
În alţi termeni, descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi locale alese, care au competenţă materială generală. Descentralizarea tehnică se realizează prin acordarea unei anumite autonomii unui serviciu public, conferindu-i acestuia personalitate juridică Exemplul cel mai elocvent de descentralizare a serviciilor publice îl constituie universităţile, care prin dobândirea autonomiei, se transformă în servicii publice descentralizate, care se bazează pe recunoaşterea unui patrimoniu propriu şi a personalităţii juridice, precum şi a unui control de tutelă, mai mult sau mai puţin extins.
În general, descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituţii publice sau a unor instituţii de utilitate publică, înzestrate cu personalitate juridică, bazate pe proprietatea privată, fie a statului, fie a persoanelor fizice sau a unor persoane juridice.
Descentralizarea serviciilor publice presupune deci acordarea personalităţii juridice, scoaterea acestora de sub controlul ierarhic şi plasarea lor sub regulile tutelei administrative.
Indiferent de formă, autorii contemporani sunt unanimi în a aprecia descentralizarea ca o problemă exclusiv de natură administrativă Oricât de largă este autonomia locală, deci competenţa autorităţilor alese sau a stabilimentelor publice de a rezolva problemele locale, aceste autorităţi desfăşoară o activitate în cadrul unui stat (unitar) şi nu în afara acestuia. Sunt două lucruri total distincte, anume natura de autorităţi autonome faţă de stat a autorităţilor, prin care se realizează descentralizarea administrativă, şi limita statală a activităţii acestora
Dacă nu s-ar admite această limită autorităţile locale autonome s-ar transforma în autorităţi politice şi în veritabile structuri statale independente, cu consecinţe dintre cele mai dramatice pe plan naţional şi internaţional.
Descentralizarea, ca element esenţial al autonomiei locale, nu poate fi concepută în statele unitare, fără existenţa unui control din partea statului, denumit, tradiţional, control de tutelă, exercitat, în unele ţări (Franţa, Italia), de funcţionari sau autorităţi ale administraţiei de stat, iar în altele (ex. Marea Britanie) de către judecători. Formula controlului de tutelă din Franţa conduce, în final, în faţa. instanţei de contencios administrativ, soluţie preluată şi de Constituţia României din 1991, în articolul 122 alineat final care spune că "prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept."
În concepţia de tip francez, după unii autori, exigenţele unităţii naţionale conduc la o interpretare restrictivă a descentralizării, fiind, în final, “un mijloc de luptă contra puterii centrale",[1][1] pe când în concepţia engleză, date fiind particularităţile Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, descentralizarea este înţeleasă într-un sens larg, acela de auto-administrare locală (selfgovernment). Este de notorietate mondială lupta pentru autonomie statală a Irlandei de Nord. Rămâne, cu toate acestea, valabilă ideea unei distincţii între selfgovernment-ul anglo-saxon şi descentralizarea continentală de tip francez.
[1][1] Antonie Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, vol. II, p. 532, Ed. Nemira, 1996