Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar nu poate fi concepută decât în anumite limite. Aceste limite sunt inerente, unele având o determinare economică obiectivă, altele fiind determinate de considerente politice. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale însuşi fiind unul din acestea în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ teritoriale cu gradul cel mai mare de, extensie este un reprezentant al statului cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor autonome. După sistemul francez, tradiţional, acest rol la noi l-a avut prefectul. În Franţa prefectul, până la reforma din 1982, nu era numai reprezentant al Guvernului, dar şi autoritate executivă a consiliului departamental, situaţie care a caracterizat şi regimul prefectului din ţara noastră din perioada interbelică, deşi la un moment dat s-au constituit doi prefecţi, unul politic, ales, care avea rol de executiv pentru consiliul judeţean, şi unul administrativ, care reprezenta Guvernul. Textul art. 122 din Constituţie se îndepărtează de această tradiţie, teza fiind abandonată şi în Franţa. După reforma administrativă din 1982, prefectul în Franţa. este calificat drept comisar al Republicii, el fiind numit prin decret de Preşedintele Republicii. În literatura de specialitate se apreciază că prefectul, în sistemul francez, are următoarele calităţi:
- reprezentant al statului;
- reprezentant al Guvernului;
- organ de administraţie generală;
- şeful serviciilor statului din departament.
Potrivit art. 122 din Constituţia României din 1991, prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel judeţean. El are următoarele calităţi:
- reprezentant al Guvernului;
- şef al serviciilor statului din judeţ (municipiul Bucureşti);
- autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea legii de către autorităţile administraţiei publice locale.
Funcţia prefectului, ca reprezentant al Guvernului, are caracter politic. Aliniatul al 2-lea din art. 122 precizează că: "Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale". Alin. 3 al aceluiaşi articol spune că: "Atribuţiile prefectului se stabilesc potrivit legii". Deci, acestea se stabilesc "potrivit legii" şi nu potrivit legii organice".
Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau judeţean), al unui primar sau al oricărui organ executiv creat, potrivit legii, la nivel judeţean, atunci când apreciază că acesta este ilegal. Textul alin.4 consacră, deci, şi instituţia contenciosului administrativ. De asemenea, pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile, Constituţia, tot în art. 122 alin.4, prevede principiul suspendării, de drept, a actului atacat.
În practica administrativă şi de contencios administrativ s-a pus problema de a şti dacă acţiunea în justiţie a prefectului ca autoritate de tutelă administrativă poate fi circumstanţiată şi condiţionată de îndeplinirea unor termene, cum este cel prevăzut de art. 101 alin.2 din Legea nr. 69/1991 fiind sesizată şi Curtea Constituţională. După părerea profesorului Antonie Iorgovan "dreptul prefectului de a ataca în justiţie actele administrative pe care le estimează ilegale nu poate fi condiţionat de termene de decădere, ar însemna, urmare a respingerii acţiunii pentru tardivitate, ca să fie "autorizate" a fiinţa acte juridice contrare legii şi Constituţiei, ceea ce nu poate fi acceptat. Constituţia, în art. 1 alin.3, precizează foarte clar că România este stat de drept, iar în art. 16 alin. 2 se arată că "Nimeni nu este mai presus de lege". În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 137 din 7 decembrie 1994".[1][8]
Prin legea nr. 24/1996 la art. III alin.3, contrar deciziei Curţii Constituţionale se reintroduce termenul, mai mult este calificat de decădere: "Introducerea acţiunii de către prefect se face în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, potrivit prevederilor art. 49 lit. g). Termenul de 30 de zile este termen de decădere. Noţiunea este scutită de taxa de timbru".
Aceste dispoziţii sunt lovite la rândul lor de neconstituţionalitate, ceea ce înseamnă că ele pot fi tratate ca şi inexistente. Nu există obligaţia respectării lor. Dacă în practică instanţele de contencios administrativ le vor invoca, atunci se va ajunge la o nouă excepţie de neconstituţionalitate.
[1][8] Antonie Iorgovan, op. cit., pag. 542