Realizarea autonomiei locale în România este unul din obiectivele esenţiale ale reformei în administraţia publică. Atingerea acestui obiectiv este dependentă de o serie de factori de natură politică, legislativă, economică şi socială, de realizarea unor modificări structurale în administraţia publică şi, mai ales, este dependentă de schimbarea comportamentului funcţionarului public în realizarea noilor sarcini care revin serviciilor publice.
Autonomia locală reprezintă un principiu şi un mod de organizare al administraţiei colectivităţilor locale, care nu poate fi implementat fără restructurarea întregului sistem al administraţiei publice.
Sub aspect legislativ, reforma administraţiei publice a fost declanşată de adoptarea noii Constituţii a României, a legislaţiei privitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice.
Problema esenţială cu care se confrunta reforma administraţiei publice este receptarea corectă a structurii administraţiei publice, a rolului, funcţiilor şi atribuţiilor componentelor acesteia şi, mai ales, a raporturilor care se stabilesc între administraţie şi beneficiarii serviciilor publice pe care aceasta le prestează. Practic ne găsim în faţa unor erori de interpretare a Constituţiei şi a legislaţiei.
O primă eroare de acest gen o constituie aşezarea semnului de egalitate între puterea executivă şi administraţia publică. Această eroare este determinată de preluarea tale quale a concepţiei interbelice privitoare la puterea executivă, în a cărei cuprindere intrau toate autorităţile administrative de la rege şi până la primar. Între timp, concepţia asupra administraţiei publice s-a modificat esenţial, în toate statele europene. Puterea executivă este redusă la şeful statului şi Guvern, sub conducerea acesteia desfăşurându-şi activitatea administraţia publică. Guvernul are funcţia de a conduce administraţia publică.
O a doua eroare care poate fi identificată în diferite lucrări are în vedere neglijarea distincţiei dintre administraţia de stat şi administraţia locală. În felul acesta, autorităţile care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale sunt tratate ca autorităţi ale administraţiei locale, fără a se face distincţie între serviciile publice ale ministerelor, ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice locale, care sunt reprezentantele colectivităţilor locale. Această eroare este susţinută de faptul că unităţile administrativ-teritoriale în care funcţionează servicii publice exterioare ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de stat, coincid cu colectivităţile locale, cărora le sunt aplicabile regulile autonomiei locale.
O a treia eroare, care decurge din prima, se regăseşte în tratarea autorităţilor administraţiei locale ca autorităţi ale puterii executive, ceea ce duce la concluzia că între administraţia de stat şi administraţia locală nu există nici o deosebire, prima integrând-o pe cea de a doua. O asemenea soluţie este neconstituţională şi respinge aplicarea principiului autonomiei locale în organizarea şi funcţionarea serviciilor publice locale.
A patra eroare şi ultima are în vedere conceperea administraţiei publice pe ideea exclusivă de organ de stat care are rolul de a pune în executare legea, recurgând, atunci când este necesar la forţa de constrângere a statului. Această eroare rămâne tributară regimului totalitar, în concepţia căruia administraţia de stat era atotcuprinzătoare şi actele sale erau executorii din oficiu, în toate cazurile fără a se admite practic posibilitatea controlului judecătoresc asupra acestora. Noua concepţie promovată de Constituţie şi de legile ulterioare respinge o asemenea abordare unilaterală a problematicii administraţiei publice.
În România, potrivit Constituţiei, administraţia locală este realizată pe două nivele, spre deosebire de unele state în care administraţia locală se distribuie pe trei nivele, celor două adăugându-li-se nivelul regional.
Constituţia României stabileşte în art.119 că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice. Aceste două principii au o arie diferită de aplicare. Astfel în timp ce principiul autonomiei locale priveşte comunele, oraşele şi judeţele, principiul descentralizării serviciilor publice are în vedere atât crearea şi sporirea competiţiei serviciilor publice desconcentrate, cât şi crearea unor servicii publice descentralizate ori a unor servicii publice locale ori judeţene.
Legea administraţiei publice nr. 69/1991 stabileşte în primul său articol că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile administraţiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligilibităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în probleme de interes local. în temeiul acestei legi, autorităţile administraţiei publice locale sunt alese prin vot direct sau indirect şi odată alese ele asigură continuitatea administraţiei publice locale, mandatul de 4 ani al acestora, neputând înceta înainte de termen, decât în anumite colectivităţi locale, în cazurile prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, legea nu permite organizarea de alegeri anticipate pentru toate colectivităţile locale.
În sfârşit, alin. 1 al art. 3 al Legii nr. 215/2001 prevede că autonomia locală priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă.
Aceste dispoziţii legale prezintă o dublă importanţă. În primul rând, ele definesc aplicarea atotcuprinzătoare a autonomiei locale în cadrul competenţelor care revin autorităţilor locale.
În al doilea rând, textul legal stabileşte dimensiunea reală a autonomiei locale – asumarea în integralitate a responsabilităţii pentru gestionarea intereselor colectivităţii pe care o reprezintă
În al treilea rând, textul legii recunoaşte existenţa în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale a colectivităţilor locale, subiecte reale ale autonomiei locale, identificate în Constituţie prin comune, oraşe, municipii şi judeţe.
Ceea ce nu introduce textul art. 1 al Legii nr.69/1991, ca o componentă a autonomiei locale, este controlul de tutelă exercitat de prefect, în numele Guvernului, asupra actelor pe care le emit sau le încheie autorităţile administraţiei publice locale.