În contextul creat de cel de-al doilea război mondial când o mare parte din economia europeană era distrusă, guvernele democratice din Occident, hotărâte să nu mai repete greşelile trecutului, au căutat calea ieşirii din impas şi au ales soluţia integrării lor economice şi politice. Astfel, în anul 1948 a fost înfiinţată „Organizaţia de Cooperare Economică Europeană" care a devenit mai târziu „Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare" (O.C.E.D) iar în anul 1949 a luat fiinţă Consiliul Europei.
La 10 august 1952 a fost înfiinţată „Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A) iar prin „Tratatul de la Roma" semnat la 25 martie 1957 au fost puse bazele „Comunităţii Economice Europene"(C.E.E) şi ale „Comunităţii Europene a Energiei Atomice" (EURATOM). În acest fel au luat fiinţă cele trei Comunităţi Europene.
Fiecare dintre cele trei Comunităţi avea, la început, instituţiile sale proprii şi, implicit, propriile sale categorii de personal, supuse unor regimuri juridice diferite.
Astfel C.E.C.A a cunoscut, până la data de 1 iulie 1965 când a fost adoptat un statut al funcţionarilor publici din cadrul acestui organism, o perioadă în care funcţionarii erau recrutaţi pe bază de contract de drept public. Acelaşi sistem a fost folosit şi de C.E.E şi EURATOM în perioada lor prestatutară (1958-1962).
Fuziunea celor trei Comunităţi, prin Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, a determinat şi unificarea statutului personalului acestora, chiar prin tratat impunând „stabilirea unui regulament al personalului unic şi comun tuturor instituţiilor europene".
Această unificare a fost realizată prin Regulamentul CEE, CECA, CEEA nr. 259/68 din 29 februarie 1968 publicat în J.O.C.E nr. L 56 din 4.03.1968 modificat de mai multe ori, cunoscut sub numele „STATUT. Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene".
Cele mai importante instituţii europene sunt: Consiliul Europei, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Tribunalul de primă instanţă, Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene, Curtea de Conturi. Acestor instituţii principale se adaugă alte organe precum: instituţiile Uniunii Monetare, Comitetele Consultative Economice şi Sociale, Mediatorul European, Banca Europeană de Investiţii şi Agenţia de Aprovizionare EURATOM.
Numărul funcţionarilor europeni a crescut progresiv, funcţie de numărul statelor membre, de instituţiile europene şi sarcinile crescânde ale acestora. Astfel, dacă în anul 1953 erau angajaţi 280 de funcţionari europeni, în anul 1957 numărul lor era de 693. Semnarea Tratatului de la Roma şi mărirea competenţelor instituţiilor europene au determinat o creştere substanţială a numărului de funcţionari publici europeni, ajung în anul 1967 la aproximativ 11.000 de persoane.
Aşa cum arătam, creşterea numărului funcţionarilor publici europeni a fost determinată de numărul statelor membre ale Uniunii, naţionalii noilor state membre având posibilitatea de a ocupa aceste posturi. În vederea realizării şi a unui echilibru geografic al repartizării posturilor de funcţionar public european, Comisia Europeană, prin documentul „Obiective şi modalităţi de realizare a lărgirii administrative", şi-a fixat obiectivele necesare pentru includerea, în următorii cinci ani (1995-1999), a unor funcţionari reprezentanţi ai noilor state membre. S-a ajuns astfel ca, în anul 1999, să ocupe funcţii publice europene între 400 şi 500 de austrieci, între 250 şi 300 de finlandezi şi 400 şi 500 de suedezi[1].
Aşadar, numărul persoanelor care desfăşoară în cadrul instituţiilor europene o activitate permanentă, este unul extrem de mare, aceştia pregătind procesul decizional ce aparţine unui număr mult mai redus. Aproximativ 6000 de persoane funcţionează, în acest sens, numai în Parlamentul European, în serviciul a 626 de membrii.[2]
Întregul personal al instituţiilor europene este constituit din cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, reflectând diversitatea culturală a acestora, fiind nevoiţi să îşi desfăşoare activitate, ce mai mare parte, departe de ţările lor.
Funcţia publică europeană. Funcţionarul public european. Distincţia faţă de funcţionarii publici contractuali.
Fiecare dintre instituţiile europene dispune de propriul său personal, având o politică proprie în ce priveşte managementul acestuia, însă această politică se conturează pe principiile generale stabilite de Statutul comun al funcţionarilor publici europeni.
Articolul 1 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene oferă definiţia funcţionarului public european: „este funcţionar al Comunităţilor în sensul prezentului statut orice persoană care a fost numită, în condiţiile prevăzute de prezentul statut, într-un post permanent al uneia dintre instituţiile Comunităţilor, printr-un act scris al autorităţii împuternicite să facă numiri a instituţiei în cauză.
Aşadar, funcţia publică europeană reuneşte mai multe mii de funcţionari şi agenţi în serviciul instituţiilor europene şi al diferitelor organisme care se înscriu în structura europeană sau se găsesc la graniţa acesteia (de exemplu: Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă, Centrul European de dezvoltare şi formare profesională, Institutul universitar European).
Funcţia publică europeană are caracter de permanenţă - prin aceasta, funcţionarii europeni deosebindu-se de alte categorii de agenţi, spre exemplu, de cei angajaţi în regim contractual, numiţi în general pe o perioadă de 5 ani reînoibili, şi al căror statut este reglementat printr-un alt regulament, şi anume, în Regulamentul nr. 2615 din 1976.
Funcţionarilor contractuali (cunoscuţi şi sub numele de agenţi temporari) li se aplică reglementările dreptului european sau ale dreptului naţional. În funcţie de dreptul aplicabil, funcţionarii contractuali sunt aşadar contractuali de drept european şi contractuali de drept privat local.
- Contractualii de drept european - se regăsesc sub mai multe categorii:
- temporarii - ocupă posturi bugetate de autoritate temporar în cadrul schemei de personal sau posturi permanente (de obicei personalul de cercetare)
- auxiliarii - angajaţi să îndeplinească sarcini precare prin natura lor sau prin absenţa titularului, posturile lor nefiind cuprinse în scheme, cu excepţia interimatelor;
- consilierii speciali - acele personalităţi care sunt angajate datorită cunoştinţelor, renumelui, calificării profesionale excepţionale.
- Contractualii de drept privat local
Sunt recrutaţi prin intermediul unui contract de prestări servicii încheiat în conformitate cu prevederile legale din ţara în care este încheiat, în conformitate cu prevederile legale din ţara în care agentul îşi aduce la îndeplinire atribuţiile.
Diferenţele dintre cele două categorii de funcţionari contractuali privesc:
- dreptul aplicabil: european şi, respectiv, dreptul naţional
- soluţionarea litigiilor cu instituţia europeană se judecă de către instanţele Uniunii Europene pentru prima categorie, iar pentru cea de-a doua categorie, de personal contractual, sunt competente instanţele naţionale competente.
În doctrină se face distincţie uneori, sub aspectul menţionat, şi între funcţionari contractuali de drept public şi funcţionari contractuali de drept privat.
Rolul funcţionarilor publici europeni
Literatura occidentală ridică două probleme, şi anume:
- care este locul şi rolul funcţionarilor publici europeni în viaţa Uniunii?
- în ce mod se implică aceştia în realizarea politicii europene?
Ca răspuns la cele două întrebări, au fost conturate două opinii:
- un rol exclusiv executiv al funcţionarilor publici europeni, ei având doar calitatea de realizatori efectivi ai deciziilor care au fost trasate de către autorităţile politice europene;
- funcţionarii publici europeni au un rol efectiv în a influenţa politica Uniunii, aceştia nelimitându-se doar la executarea deciziilor, ci participă efectiv şi la elaborarea deciziilor.
Dificultatea emiterii unei soluţii tranşante este determinată şi de faptul că Uniunea Europeană este constituită din mai multe state, fiecare dintre acestea având o viziune diferită asupra a ceea ce înseamnă funcţia publică europeană.
Actul de numire al funcţionarului public european
Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie publică europeană este reglementat de art. 1 din Statut care stabileşte caracterele acestuia şi anume:
- este un act juridic unilateral. Printr-un regulament al Consiliului s-a stabilit că situaţia juridică a funcţionarilor publici europeni poate fi modificată în mod unilateral;
- este emis de autoritatea învestită cu puterea de numire, desemnată în acest scop de organismul european, pe baza art. 2 din Statut. Ca regulă, preşedintele fiecărei instituţii reprezintă, pentru instituţia respectivă, autoritatea învestită cu puterea de numire";
- va cuprinde, in mod obligatoriu, şi data de la care acesta îşi va produce efectele, dată ce nu poate fi anterioară momentului în care persoana interesată intră efectiv în funcţie;
- conferă funcţionarului european o situaţie juridică statutară şi reglementară;
- orice numire se poate face doar pentru ocuparea unui post vacant. Această condiţie este impusă şi în situaţia promovării.
În concluzie, actul juridic de numire poate fi definit ca acel act juridic unilateral, emis de autoritatea învestită cu puterea de numire, prin care cel numit dobândeşte calitatea de funcţionar public european.
[1] Pierre Alexis Feral „Mythes et Réalités de la fonction publique communautaire" - „Revue franchise d' administration publique" nr. 95/2000, p. 414
[2] Julian Priestley "L'administration du Parlement Européen au service des députés" - „Revue franchise d' administration publique" nr. 95/2000, p.439