Administrație publică

1. a) Principiile care guvernează exercitarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici europeni

Este important de subliniat, înainte de a analiza principiile care guvernează drepturile şi obligaţiile funcţionarilor europeni, că Statutul funcţionarilor Uniunii Europene fixează drepturile şi obligaţiile acestora, în aşa fel încât să garanteze, în primul rând, independenţa lor faţă de statele ai căror naţionali sunt.

Totodată, unele dintre aceste principii care sunt tipice funcţiei publice europene şi care sunt completate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, individualizează funcţia publică europeană, diferenţiind- o în parte de funcţiile publice naţionale, datorită caracterului său supranaţional.

Următoarele principii vin să întărească, de fapt, semnificaţia drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor europeni.

1. Principiul independenţei absolute a funcţionarilor publici europeni faţă de orice guvern, autoritate, organizaţie sau persoane exterioare instituţiei lor şi faţă de statele ai căror naţionali sunt.

Independenţa este unul dintre principiile funcţiei publice europene, dar nu numai. Obligaţia de independenţă se aplică şi altor categorii de personal sau de membri ai instituţiilor europene, acest principiu fiind prevăzut în toate documentele Uniunii Europene ce reglementează în materie.

În înţelegerea principiului independenţei funcţionarului european chiar faţă de statul al cărui naţional este, trebuie menţionat că, în cadrul instituţiei europene, funcţionarul public nu este numit în funcţie de statul respectiv şi nu îndeplineşte o funcţie în interesul statului din care provine.

El este numit în funcţie de autoritatea învestită cu puterea de numire a instituţiei sau organului european în care îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită funcţia în interesul general al Uniunii Europene, individualizată prin instituţia sau organul în care îşi desfăşoară activitatea.

Încă din 1961^[1], înaintea adoptării primului Statut al funcţionarilor Comunităţilor Europene regăsim în doctrina vremii statuarea principiului independenţei ce trebuie să guverneze statutul funcţionarului supranaţional, astfel „Fundamentul statutului funcţionarilor internaţionali, al privilegiilor şi imunităţilor lor rezidă în necesara independenţă, imperativ cerută de funcţiile internaţionale şi supranaţionale, în interesul evident al organizaţiei care l-a angajat"^[2].

Independenţa constituie o exigenţă absolută pentru membrii personalului în relaţiile cu autorităţile naţionale, aceştia trebuind să se achite de îndatoririle lor şi „să-şi adapteze conduita, având în vedere numai interesele Uniunii, fără să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un guvern, autoritate, organizaţie sau persoană din exteriorul instituţiei sale"^[3].

Persoanele care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile europene sunt resortisanţi ai statelor membre, unde cea mai mare parte dintre ei au studiat şi au lucrat, înainte de a veni să lucreze pentru instituţiile europene.

A lucra pentru instituţiile europene înseamnă asumarea angajamentului de a duce la îndeplinire obiectivele Uniunii Europene, ceea ce reprezintă o operă colectivă inspirată din idealul de a depăşi conflictele pe care Europa le-a cunoscut de-a lungul istoriei. De aceea interesul personal ori naţional, sau eventualele presiuni politice nu trebuie să ghideze niciodată conduita funcţionarilor.

2. Principiul îndatoririi funcţionarilor de a considera numai interesele Uniunii în exercitarea atribuţiilor de funcţie publică

Această obligaţie de a-şi îndeplini atribuţiile şi de a-şi regla conduita exclusiv în vederea realizării intereselor Uniunii este în legătură cu obligaţia de independenţă faţă de statul al cărui naţional este. Această obligaţie este asimilată celei de loialitate faţă de interesele Uniunii.

Deseori în textele tratatelor europene le găsim reglementate împreună, de aceea noi deşi alegem să analizăm separat această obligaţie şi să o statuăm ca si principiu, o considerăm totodată, o obligaţie complementară celei de independenţă.

În suportul afirmaţiei de mai sus, vin dispoziţiile articolului 11 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene care reuneşte cele două obligaţii în textul său, evidenţiind că „Funcţionarul trebuie să-şi adapteze conduita având în vedere numai interesele Uniunii, fără să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un guvern, autoritate, organizaţie sau persoană din exteriorul instituţiei sale" (principiul independenţei funcţionarului european).

Obligaţia de fidelitate continuă şi după încetarea funcţiei^[4] obligându- l pe funcţionar şi agent ca, după încetarea funcţiei, să respecte „îndatoririle de onestitate şi delicateţe atunci când este pus în situaţia de a accepta anumite funcţii sau avantaje".

Pe parcursul a doi ani după încetarea funcţiei, „funcţionarul care îşi propune să exercite o activitate profesională remunerată sau nu, trebuie să declare acest lucru instituţiei sale^[5]".

Din perspectiva relaţiilor cu cetăţenii Uniunii Europene, loialitatea faţă de instituţiile europene în care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea este demonstrată de către acesta prin îndeplinirea obiectivului fiecărei instituţii europene şi anume asigurarea unei administraţii eficiente, transparente, deschise, accesibile şi eficace, aceasta putându-se realiza prin tratarea publicului într-o manieră obiectivă, imparţială şi curtenitoare.

Altfel spus, fiecare funcţionar european trebuie să militeze pentru realizarea „intereselor Uniunii Europene".

Statutul contribuie astfel la „fabricarea" unui interes general al Uniunii Europene distinct de cel al statelor membre ale acestei Uniuni^[6].

3. Principiul conform căruia privilegile şi imunităţile sunt conferite funcţionarilor europeni exclusiv în interesul Uniunii (art. 23 şi art. 24)

Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor europeni sunt reglementate, în principal de Protocolul din 8 aprilie 1965^[7] cu privire la privilegii şi imunităţi^[8], în capitolul V intitulat „Funcţionarii şi agenţii Comunităţilor Europene". Dispoziţiile Protocolului sunt completate cu regulamente interne ale instituţiilor europene şi prin acordurile stabilite între instituţiile Uniunii Europene şi statele pe teritoriul cărora reprezentanţii acestora îşi desfăşoară activitatea.

Reprezentanţii oficiali ai Uniunii trebuie să poată susţine liber interesele instituţiilor pe care le reprezintă, de aceea Protocolul a stabilit pentru funcţionarii europeni un număr de privilegii şi imunităţi destinate a le garanta independenţa necesară atât ca persoane, cât şi pentru bunurile lor şi pentru a evita atingerea demnităţii instituţiei pe care o reprezintă.

Tribunalul de Primă Instanţă a motivat că acordarea privilegiilor şi imunităţilor „vizează evitarea unei restricţii ce ar putea fi adusă funcţionării şi independenţei Comunităţilor"^[9].

Privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocol sunt:

1. Inviolabilitatea

Inviolabilitatea are ca scop să permită funcţionarului european exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei sale în acord exclusiv cu interesele Uniunii şi nu cu cele ale statului al cărui naţional este sau cu cele ale statului în care îşi desfăşoară activitatea.

Acest privilegiu începe în ziua în care este dobândită calitatea de funcţionar european şi încetează la data la care funcţionarul pierde această calitate^[10].

1. Imunitatea de jurisdicţie

Imunitatea de jurisdicţie este recunoscută funcţionarilor europeni şi se explică prin faptul că aceştia nu pot fi traşi la răspundere de către autorităţile statului în care se află instituţia europeană şi în cadrul căreia funcţionarii îşi desfăşoară activitatea.

Limitele^[11] în cadrul cărora operează imunitatea de jurisdicţie au fost interpretate de Curtea Europeană de Justiţie astfel: „imunitatea faţă de procedurile legale acoperă doar actele care, prin natura lor, reprezintă o participare la sarcinile instituţiei^[12]".

Funcţionarii beneficiază de imunitatea de jurisdicţie atât în timpul exercitării funcţiei, cât şi după încetarea acesteia, pentru actele îndeplinite în calitatea lor oficială, în exerciţiul efectiv al funcţiilor^[13], sub rezerva răspunderii care le revine faţă de Uniune şi a competenţei Curţii Europene de Justiţie de a statua cu privire la litigiile intervenite între instituţiile europene şi agenţii lor^[14].

• Privilegii fiscale şi vamale

1. Scutirea de impozite

Interpretând dispoziţiile art. 3 din Protocol, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că imunitatea privind impozitele se referă la orice tip de impozit, direct sau indirect.

Funcţionarii şi agenţii europeni sunt exceptaţi de la impozitele naţionale pe salariu vărsate de Uniune, însă datorează acestora un impozit în conformitate cu procedura stabilită de Consiliu, la propunerea Comisiei^[15].

1. Exonerarea de taxe vamale şi interzicerea restrângerilor privind exportul sau importul^[16]

Funcţionarii europeni beneficiază de dreptul de a importa în mod liber mobila şi autoturismul propriu la data când aceştia intră în funcţie şi de a le reexporta, la încetarea funcţiei.

Funcţionarii europeni se bucură şi de alte facilităţi. De exemplu membrii şi agenţii instituţiilor Uniunii Europene pot obţine permise de liberă trecere, emise de preşedinţii instituţiilor, în forma decisă de Consiliu. Aceste permise sunt recunoscute ca titluri de circulaţie de către statele membre^[17].

4. Principiul conform căruia funcţionarii publici se găsesc în permanenţă la dispoziţia instituţiei

Prevederile Statutului funcţionarilor europeni scot la lumină o serie de obligaţii ale acestora care depăşesc frontierele vieţii profesionale şi se extind în viaţa privată.

Articolul 55 alineatul 1 din Statut, direct opozabil funcţionarilor prevede că „funcţionarii activi sunt întotdeauna la dispoziţia instituţiei lor".

Interpretarea acestui principiu a fost realizată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene^[18], care a statuat că instituţia europeană trebuie să cunoască şi să dispună de toate informaţiile necesare localizării şi intrării în contact cu funcţionarii săi la domiciliul acestora. De aceea, refuzul unui funcţionar de a comunica administraţiei adresa sa personală constituie o neîndeplinire a obligaţiilor ce rezultă din prevederile articolului 55 alin. 1 şi antrenează o sancţiune disciplinară^[19].

Nefiind necesară nici o măsură de punere în aplicare şi fiind direct opozabil funcţionarilor, articolul 55 alineatul 1 a stat la baza încheierii unui acord între statul în care se află sediul instituţiilor europene şi instituţiile europene în materia informaţiilor ce privesc funcţionarul european, acord ce a fost considerat de Curtea de Justiţie ca fiind nepertinent, deoarece obligaţia funcţionarilor de a-şi comunica adresa personală rezultă direct din Statut^[20].

Astfel, această independenţă juridică faţă de statul naţional este dublată de o dependenţă faţă de Uniune, şi de instituţia de care aparţine. De aceea funcţionarul trebuie chiar după încetarea funcţiilor, „ să respecte obligaţia de onestitate şi delicateţe în acceptarea unor funcţii sau avantaje".

5. Principiul conform căruia funcţionarii europeni sunt antrenaţi în pregătirea reglementărilor cărora li se supun şi în punerea lor în practică.

Acest principiu este unul de substanţă în regimul juridic al funcţionarilor publici europeni, întrucât, pe de o parte, îi motivează în implicarea pentru adoptarea unei legislaţii specifice corespunzătoare, iar, pe de altă parte, în cunoştinţă de cauză uşurează aplicarea respectivei legislaţii, cu efecte benefice pentru ei, pentru serviciul public şi nu în ultimul rând pentru cetăţenii Uniunii Europene.

6. Principiul proporţionalităţii a fost încorporat în articolul 5 alineatul 3 al Tratatului Comunităţilor Europene^[21]

El este afirmat în diverse sisteme de drept, cu deosebire, cel german şi presupune ca măsurile impuse să fie adaptate realizării obiectivului legitim urmărit şi să nu depăşească limitele necesare realizării lui.

Proporţionalitatea este un principiu de drept cu valoare normativă şi reprezintă un criteriu de apreciere juridică în ceea ce priveşte limitele puterii statale atunci când intervine pentru a restrânge exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Pentru a putea fi înţeles principiul (sau regula proporţionalităţii^[22]), trebuie analizat în raport cu alte categorii juridice, precum, necesitatea, raţionalitatea, echitatea, ideea de justiţie şi armonie socială.

Proporţionalitatea determină limitele puterii discreţionare a autorităţilor. Depăşirea proporţionalităţii reprezintă depăşirea libertăţii de acţiune lăsată la dispoziţia autorităţilor, respectiv, un exces de putere; este un criteriu de apreciere a raportului dintre mijloacele de acţiune ale autorităţilor şi scopul urmărit, al legitimităţii măsurilor luate.

Deşi acest principiu nu se aplică în exclusivitate drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor europeni, noi dorim să-l integrăm celorlalte principii menţionate, specifice funcţiei publice europene, deoarece nerespectarea lui de către autoritatea învestită cu puterea de numire a făcut deseori obiectul unor litigii aflate pe rolul Tribunalului de primă instanţă sau al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către funcţionarii europeni^[23].

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale funcţionarilor publici europeni

Drepturile şi libertăţile funcţionarilor publici europeni, reglementate de Titlul II din Statut, sunt următoarele:

1. Dreptul la carieră.

Funcţionarilor europeni le este recunoscut dreptul la carieră, ceea ce înseamnă dreptul acestora de a avansa în cadrul categoriei din care fac parte până la cel mai înalt nivel. Promovarea se face în funcţie de criteriile competenţei profesionale, a randamentului activităţii desfăşurate şi a conduitei în serviciu.

Persoanele dinamice şi motivate pot avansa repede. În cadrul structurii carierei, funcţionarii europeni au posibilitatea de a se perfecţiona profesional prin urmarea unor cursuri în învăţarea unei noi limbi, în management sau în dezvoltarea abilităţilor de comunicare.

2. Libertatea de opinie şi de expresie.

Libertatea de expresie este o libertate fundamentală a omului recunoscută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului^[24] care statuează, prin art 10 că „Orice persoană are libertate de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei".

Aşadar, funcţionarul public are, ca orice cetăţean, libertatea de a-şi exprim public opinia.

În ce priveşte acest drept al funcţionarilor publici naţionali, doctrina contemporană este aproape unanimă în a susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat în funcţie de raportarea la funcţionarul public în timpul orelor de serviciu şi în afara acestora. Aceasta deoarece, în timpul serviciului funcţionarul public trebuie să respecte o obligaţie de neutralitate, de loialitate faţă de instituţia investită cu puterea de numire, în timp ce, în afara orelor de serviciu, funcţionarul public are o obligaţie de rezervă, de măsură.

Statutul funcţionarilor europeni instituie obligaţia de discreţie a funcţionarilor europeni cu privire la tot ceea ce priveşte faptele şi informaţiile ce au ajuns la cunoştinţa lor în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiilor. Deşi este o obligaţie de discreţie legată exclusiv de exerciţiul funcţiei, ea se perpetuează şi după încetarea acesteia fiindcă potrivit art. 17 din Statut, funcţionarul european rămâne supus acestei obligaţii şi după încetarea funcţiilor sale.

Activitatea instituţiilor europene este ocrotită şi prin obligarea funcţionarilor europeni de a solicita autorizaţia instituţiilor pentru orice text pe care ar dori să-l publice în legătură cu activitatea acestor instituţii. Instituirea obligaţiei autorizării nu reprezintă o limitare a dreptului la exprimarea liberă a funcţionarului european, ci doar o măsură de protecţie a activităţii instituţiilor fiindcă această autorizaţie nu poate fi refuzată decât dacă publicarea avută în vedere este de natură a pune în joc interesele Uniunii.

3. Dreptul de asociere.

Dreptul de asociere reprezintă un drept fundamental, recunoscut şi garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Art. 11 din Convenţie instituie libertatea oricărei persoane de întrunire paşnică şi de asociere având inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Carta Socială Europeană revizuită, un alt instrument european, instituie, de asemenea, acest drept general, admiţând limitarea dreptului de afiliere sindicală doar pentru anumite categorii profesionale cum ar fi aceea a forţelor armate sau a poliţiei^[25].

Articolul 24b din Statutul funcţionarilor publici europeni consacră dreptul de asociere al acestora, menţionând, în mod special, că aceştia pot fi membri ai organizaţiilor sindicale sau profesionale ale funcţionarilor europeni.

Libertatea sindicală, recunoscută funcţionarilor europeni, nu presupune doar libertatea afilierii acestora la organizaţii sindicale sau profesionale ci şi dreptul acestor asociaţii de a desfăşura orice activitate licită în apărarea intereselor profesionale ale membrilor lor.

Mai mult, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că libertatea sindicală presupune, în primul rând că instituţiile nu pot interzice funcţionarilor lor să adere la o organizaţie sindicală sau profesională şi să participe la activităţi sindicale şi nici să-i penalizeze în vreun fel pentru motivul afilierii lor sau al desfăşurării acestor activităţi.

Această libertate presupune, în al doilea rând, că instituţiile şi organismele europene să nu facă diferenţiere de tratament nejustificată între organizaţiile sindicale şi profesionale.^[26]

Trebuie subliniat că deciziile Curţii Europene de Justiţie împotriva cărora nu se poate face recurs în faţa tribunalelor naţionale, au valoare obligatorie şi executorie pe întreg teritoriul Uniunii.

Şi în ţara noastră este recunoscut funcţionarilor europeni acest drept. Potrivit statutului propriu, funcţionarii publici din România au posibilitatea de a se asocia în organizaţii dacă acestea au ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor.

4. Dreptul la grevă.

Acest drept nu este recunoscut în mod expres funcţionarilor europeni prin Statut. Cu toate acestea, în doctrină se consideră că funcţionarii europeni beneficiază de acest drept.

Dreptul la grevă al funcţionarilor publici este reglementat distinct în ţările membre ale Uniunii Europene, mergând de la interzicerea acestui drept, în state ca Belgia, Danemarca, Germania sau Portugalia, la state în care această interdicţie nu este una expresă, Irlanda şi Marea Britanie. În Grecia, Spania, Franţa, Italia şi Luxemburg dreptul la grevă al funcţionarilor publici este recunoscut, cu excepţia unor categorii cum ar fi cea a

poliţiştilor^[27].

5. Dreptul la concediul anual de odihnă.

Numărul zilelor de concediu de odihnă se stabileşte având în vedere o constantă (24 de zile de concediu de odihnă anual) şi o variabilă, ce depinde de vârstă şi de grad. Concediul astfel stabilit, nu poate însă depăşi 30 de zile lucrătoare.

În afara concediului obişnuit de odihnă, funcţionarul european mai poate beneficia de alte tipuri de concediu, cum ar fi cel de boală sau pre şi post natal, dar si concediul pentru funcţionarul ales într-o funcţie electivă.

6. Dreptul de a candida la funcţiile elective.

Funcţionarul european are, potrivit art. 15 din Statut, dreptul de a candida pentru o funcţie publică electivă. Candidatura sa însă, nu trebuie să afecteze activitatea în cadrul instituţiei care l-a numit, de aceea, pentru a putea candida, cel în cauză este obligat prin Statut să ceară un concediu în interes personal pentru o perioadă ce nu poate depăşi trei luni. Modalitatea de a candida consacrată prin statut reprezintă, dup părerea noastră, expresia cea mai democratică a îmbinării dreptului general de a candida pentru o funcţie electivă şi a obligaţiei de a nu leza interesele instituţiei prin interesul sporit pe care l-ar putea acorda campaniei proprii în detrimentul instituţiei.

În situaţia în care funcţionarul european este ales în funcţia pentru care a candidat, autoritatea învestită cu putere de numire are, la alegere, două alternative:

• autoritatea decide, faţă de importanţa funcţiei dar şi faţă de obligaţiile impuse titularului, să menţină funcţionarul european în funcţie;
• solicită funcţionarului european să ceară un concediu în interes personal pe perioada exercitării mandatului pentru care a candidat.
  7. Dreptul la pensie.

Asemănător cu sistemul nostru, pentru funcţionarii europeni sunt reglementate două forme ale dreptului la pensionare şi anume: pensionarea pentru limită de vârstă şi pensionarea la cerere.

Pensionarea la cerere poate fi solicitată în situaţia funcţionarilor europeni ce au împlinit vârsta de 60 de ani şi care, la o vechime mai mare de 35 de ani pot primi o pensie echivalentă cuantumului de 70% din retribuţia de bază.

La împlinirea vârstei de 65 de ani operează pensionarea din oficiu.

Nu este prevăzută o diferenţiere a vârstei de pensionare pentru femei şi bărbaţi.

Ca o particularitate trebuie menţionat faptul că, în Franţa, este prevăzută, alături de alte forme de sancţionare a funcţionarului public şi pe aceea de suprimare a dreptului la pensie.

8. Dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale.

Instituţiile Uniunii Europene au obligaţia de a facilita perfecţionarea

profesională a funcţionarilor, în măsura în care acest lucru este compatibil cu cerinţele bunei funcţionări a serviciilor şi conforme cu propriile lor interese.

Perfecţionarea profesională a funcţionarului european este avută în vedere în desfăşurarea carierei acestuia.

9. Dreptul la o remuneraţie pentru activitatea prestată.

Dreptul la remuneraţie al funcţionarului european este reglementat prin Titlul V al Statutului intitulat „Regimul financiar şi prestaţiile de asigurări sociale ale funcţionarului". Remuneraţia funcţionarului european este stabilită în funcţie de nivelul gradului pe care acesta îl ocupă şi cuprinde salariul de bază, alocaţiile familiale şi indemnizaţii.

Personalul european primeşte alocaţii pentru copii. Atunci când copiii ating vârsta şcolarizării, personalul primeşte, de asemenea, o alocaţie pentru educaţie. În vederea susţinerii educaţiei copiilor funcţionarilor europeni au fost create creşe şi şcoli pentru aceştia.

Dreptul la remuneraţie, potrivit art. 62 alin. 2 din Statut este un drept la care funcţionarul european nu poate renunţa.

10. Dreptul la protecţie socială, la ajutor şi asistenţă din partea instituţiilor Uniunii Europene.

Protecţia socială priveşte nu doar funcţionarul european, ci şi pe membrii familiei acestuia şi presupune asigurare medicală, anumite ajutoare băneşti în caz de deces, de invaliditate, pentru cheltuieli materiale şi farmaceutice.

Dreptul la asistenţă şi ajutor din partea instituţiilor Uniunii Europene este reglementat prin art. 24 din Statut care prevede:

• obligaţia de asistenţă a funcţionarilor în special în orice acţiune judiciară îndreptată împotriva autorilor unor ameninţări, jigniri, calomnii sau atentate contra persoanei funcţionarilor europeni a membrilor familiilor lor sau a bunurilor acestora, cu condiţia ca aceste acte să fie îndreptate împotriva funcţionarului european ca urmare a calităţii şi funcţiei acestuia.
• solidaritatea instituţiilor Uniunii Europene în acoperirea pagubelor suferite de funcţionar prin aceste fapte îndreptate împotriva lui, cu următoarele condiţii:

1. funcţionarul să nu se afle, cu intenţie, sau dintr-o neglijenţă gravă, la originea acestor fapte şi
2. funcţionarul să nu fi putut obţine despăgubiri de la autorul acestor fapte.
3. Dreptul de a-i fi comunicată în scris orice decizie cu caracter individual care îl priveşte pe funcţionar.

Potrivit art. 25 din Statut, orice decizie individuală luată în aplicarea Statutului trebuie să fie comunicată neîntârziat în scris funcţionarului european. Orice decizie reprehensivă trebuie să fie motivată. Motivarea este obligatorie în astfel de situaţii, datorită necesităţii transparenţei unei astfel de măsuri de învinuire a funcţionarului european.

Deciziile individuale privind desemnarea, numirea în funcţie, promovarea, transferul, stabilirea poziţiei administrative şi încetarea raporturilor de muncă ale unui funcţionar se publică în cadrul instituţiei sale. Aceste informaţii publicate sunt accesibile tuturor membrilor personalului, pentru o perioadă de timp corespunzătoare.

Obligaţiile funcţionarilor europeni

Titlul al II-lea al Statutului funcţionarilor europeni este cel care reglementează, alături de drepturile funcţionarilor europeni şi obligaţiile ce incumbă acestora în virtutea funcţiei pe care o ocupă, atât în timpul exercitării acestora cât, unele, şi după încetarea funcţiei.

Obligaţiile funcţionarilor europeni, astfel cum sunt ele prevăzute expres sau implicit în Statut, sunt următoarele:

1. Obligaţia de independenţă şi de neutralitatea funcţionarului european faţă de orice altă autoritate decât organizaţia care l-a angajat. Reglementată ca principală îndatorire a funcţionarilor europeni, independenţa faţă de orice altă autoritate decât cea care l-a angajat, presupune pentru funcţionarul european:
   1. refuzul de a primi orice instrucţiuni de la un alt guvern, autoritate, organizaţie sau persoană din exteriorul instituţiei;
   2. refuzul de a accepta orice distincţie onorifică, funcţie, favoare daruri sau remuneraţii de orice natură, din partea oricărei surse exterioare. Legiuitorul european atenuează însă această interdicţie instituind necesitatea autorizării autorităţii investite cu puterea de numire, ceea ce presupune că funcţionarul european poate primi o asemenea distincţie, în condiţiile existenţei unei asemenea autorizări. Această obligaţie se află într- o strânsă legătură cu exercitarea funcţiei europene fiindcă ea nu incumbă funcţionarului, în cazul în care acesta ar primi un asemenea dar sau remuneraţie pentru un serviciu efectuat anterior numirii sale sau în timpul unui concediu pentru serviciul militar sau naţional, şi în numele acestor servicii;
   3. imposibilitatea de a păstra sau dobândi direct sau indirect, în întreprinderile supuse controlului instituţiei căreia îi aparţine, sau în legătură cu aceasta, interese de o natură sau de o importanţă care să fie susceptibilă de a-i compromite independenţa în exerciţiul funcţiei sale;
   4. solicitarea aprobării din partea autorităţii investite cu puterea de numire pentru orice activitate exterioară întreprinderii sale remunerată sau nu. Măsura în care această activitate ar putea fi de natură a aduce atingere independenţei funcţionarului sau intereselor Uniunii este stabilită de autoritatea cu puterea de numire care poate să refuze acordarea autorizării activităţii funcţionarului;

Imposibilitatea desfăşurării unei activităţi exterioare instituţiei angajatoarea şi care ar putea aduce atingere intereselor acesteia, atinge nu numai funcţionarul european ci şi familia acestuia. Profesia sau activitatea lucrativă desfăşurată de soţ, trebuie adusă la cunoştinţa autorităţii investite cu puterea de numire de către funcţionarul european. Autoritatea va aprecia asupra măsurii în care profesia sau activitatea lucrativă desfăşurată de soţ este incompatibilă cu cea a funcţionarului european. În situaţia în care această incompatibilitate există, funcţionarul poate să dea asigurări că îi va pune capăt într-o anumită perioadă de timp, iar în cazul în care nu poate da aceste asigurări, autoritatea poate să decidă menţinerea funcţionarului european, mutarea pe un alt post sau să îl demită din oficiu. Dată fiind importanţa măsurii ce poate fi luată în acest caz, în situaţia unei astfel de incompatibilităţi, este prevăzută necesitatea avizului Comisiei paritare, autoritatea investită cu puterea de numire luând decizia în baza acestui aviz.

1. analiza existenţei unui interes propriu în tratarea sau soluţionarea unei probleme întâlnite în exercitarea funcţiei sale. În măsura în care interesul personal al funcţionarului european poate să-i compromită independenţa, are obligaţia de a informa autoritatea investită cu puterea de numire despre această situaţie;
2. necesitatea solicitării unui concediu în interes personal în situaţia în care funcţionarul european candidează la o funcţie publică electivă. Dreptul acestuia de a candida nu poate fi exercitat în perioada în care acesta trebuie să îndeplinească toate activităţile specifice funcţiei pe care o ocupă. De aceea, fără a îngrădi dreptul de a candida, legiuitorul a instituit obligaţia de exercitare a acestui drept în limitele unui concediu în interes personal.
3. Obligaţia de rezervă şi de discreţie cu privire la faptele şi informaţiile ce au ajuns la cunoştinţa funcţionarului european în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiei sale. Această obligaţie presupune ca nici un document sau o informaţie ce nu ar fi trebuit să fie făcută publică să nu fie adusă de către funcţionarul european la cunoştinţa unei alte persoane ce nu are calitatea necesară cunoaşterii acestor informaţii. Obligativitatea păstrării pentru sine a acestor informaţii incumbă funcţionarului european şi după încetarea funcţiei sale.

În plus, orice text care priveşte activitatea instituţiilor Uniunii Europene poate fi publicat sau dat publicităţii de către un funcţionar european doar în măsura în care poate obţine autorizarea instituţiilor europene. Instituirea acestei obligaţii este de natură a apăra interesele Uniunii Europene şi nu limitează dreptul de a publica al funcţionarilor europeni decât în măsura în care publicarea informaţiilor poate pune în joc interesele Uniunii.

Obligaţia de rezervă şi de discreţie este extinsă, în cazul funcţionarului european şi la situaţia în care acesta ar dori să uzeze de informaţiile obţinute în cursul sau cu ocazia exercitării funcţiei, în justiţie. Pentru a se putea folosi de aceste informaţii el are nevoie de asemenea, de permisiunea autorităţii investite cu puterea de numire. Refuzul acestei autorităţi poate fi justificat doar de îndeplinirea, cumulativă, a două condiţii:

• ar putea fi atins interesul Uniunii prin divulgarea informaţiilor;
• nu poate antrena consecinţe penale pentru funcţionarul european.

Obligaţia de rezervă revine funcţionarului european şi după încetarea funcţiei sale. Articolul 16 din Statut instituie chiar o protecţie suplimentară a instituţiilor europene, în sensul menţionat, acestea cu avizul comisiei paritare, putând stabili funcţiile pentru care titularii sunt obligaţi ca, timp de trei ani de la încetarea funcţiei europene, să îndeplinească vreo funcţie remunerată sau nu.

În cursul celor trei ani, titularul este obligat să aducă imediat la cunoştinţa instituţiei europene în care a funcţionat, funcţia sau sarcina ce este chemat a o îndeplini iar instituţia, în urma avizului Comisiei paritare, va aduce la cunoştinţa funcţionarului interesat într-un termen de maximum 15 zile dacă îi interzice sau nu să ocupe acea funcţie.

3. Obligaţia de supunere ierarhică.

Funcţionarul european răspunde, potrivit Statutului, de executarea sarcinilor ce i-au fost încredinţate. În afara sarcinilor strict stabilite, el are obligaţia de a-i ajuta şi a-i sfătui pe superiorii săi ierarhici. Aceştia, la rândul lor, răspund faţă de superiorii lor. Trebuie menţionat că, în afara răspunderii proprii a fiecăruia dintre funcţionarii europeni, cei însărcinaţi cu funcţii de conducere răspund şi de executarea ordinelor date, fiind aşadar răspunzători pentru modalitatea de desfăşurare a activităţii în compartimentul pe care îl conduc.

În situaţia în care funcţionarul european apreciază că ordinul primit este ilegal sau că poate cauza dificultăţi majore, este obligat să aducă aceasta la cunoştinţa superiorului. Forma scrisă a sesizării ilegalităţii actului nu este în acest caz, obligatorie, Statutul funcţionarilor europeni făcând referire la eventualitatea formei scrise. Această formă este însă obligatorie atunci când superiorul ierarhic confirmă ordinul sesizat ca ilegal. Confirmarea scrisă a ordinului obligă funcţionarul european la executarea acestuia cu excepţia cazurilor când este contrar legii penale sau normelor de securitate în vigoare. Aşadar subordonarea ierarhică a funcţionarilor europeni nu este una absolută, ea fiind limitată de rigorile legii penale şi normelor de securitate.

4. Obligaţia de fidelitate a funcţionarului european.

Aşa cum se arată în literatura de specialitate^[28], obligaţia de fidelitatea a funcţionarului european prezintă aspecte complexe deoarece ea trebuie îmbinată cu loialitatea faţă de ţara al cărei resortisant este.

Fidelitatea faţă de instituţia europeană presupune angajamentul integral al funcţionarului faţă de respectiva instituţie europeană, dincolo de orice influenţă exterioară posibilă asupra sa ce ar putea aduce atingere demnităţii funcţiei deţinute.

Fidelitatea faţă de instituţia europeană persistă şi după încetarea funcţiei, art. 16 obligând pe funcţionarul european, aşa cum am mai arătat, ca după încetarea funcţiei sale să respecte îndatorirea de onestitate şi delicateţe atunci când este pus în situaţia de a accepta anumite funcţii sau anumite avantaje.

5. Obligaţia de domiciliu. Funcţionarii europeni sunt obligaţi să aibă reşedinţa în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea sau la o asemenea distanţă care să nu-i poată jena în exercitarea funcţiei sale.
6. Obligaţia de a repara prejudiciile cauzate instituţiilor Uniunii Europene.

În cazul unei fapte grave săvârşite de funcţionarul european în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiei sale, instituţia poate obliga pe acesta să repare în totalitatea sau parţial, prejudiciul suferit.

Procedura de recuperare a prejudiciului presupune emiterea unei decizii motivate de către autoritatea investită cu puterea de numire, după îndeplinirea formalităţilor prevăzute în materie disciplinară.

Potrivit art. 22 alin. 3 din Statut, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are o competenţă jurisdicţională deplină pentru a statua asupra deciziilor ivite din această formă de răspundere.

Astfel, funcţionarul european poate contesta decizia de imputare a prejudiciului cauzat. În acest caz el poate să sesizeze organul jurisdicţional după avizarea prealabilă a autorităţii investite cu puterea de numire ce ar putea determina o încheiere pe cale amiabilă a litigiului. Autoritatea învestită cu puterea de numire are obligaţia de a răspunde reclamantului în termenul legal de 4 luni. Decizia acesteia (ca şi refuzul de a răspunde) va putea fi contestată la Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene. Lipsa procedurii iniţiale de sesizare anterioară a autorităţii face inadmisibilă o cerere formulată direct în instanţă^[29].

Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene are competenţă nelimitată în litigiile cu caracter financiar, putând să modifice cuantumul sumelor stabilite în deciziile contestate.

7. Obligaţia de moralitate. Această obligaţie incumbă funcţionarului european atât înainte de îndeplinirea funcţiei europene, în timpul său, dar şi după încetarea funcţiei. Deşi nu este instituită în mod expres prin articolele din Statut, aceasta este una dintre principalele obligaţii ale funcţionarului european fiindcă, potrivit art. 12, acestuia îi este interzis să săvârşească vreun act sau să se exprime public de o manieră a afecta demnitatea funcţiei sale.

Obligaţia de moralitate este anterioară chiar ocupării unei funcţii publice europene, deoarece, potrivit art. 28 lit. c din Statut, nimeni nu poate fi funcţionar dacă nu oferă garanţiile de moralitate cerute de exercitarea funcţiei sale şi persistă pe toată perioada exercitării funcţiei. Astfel, conduita în serviciu, alături de competenţa profesională şi randamentul în funcţie sunt criteriile pe baza cărora se poate realiza avansarea sau promovarea funcţionarului european. Respectarea acestei obligaţii constituie unul dintre criteriile pe care le are în vedere autoritatea investită cu puterea de numire atunci când întocmeşte lista funcţionarilor care urmează a fi puşi în disponibilitate.

8. Obligativitatea efectuării controlului medical. Exercitarea funcţiei publice europene presupune nu numai o pregătire profesională corespunzătoare, ci şi o stare de sănătate care să permită desfăşurarea în bune condiţii a acestei funcţii. De aceea, funcţionarii europeni sunt obligaţi a efectua un control anual al stării de sănătate la medicii din cadrul instituţiei sau la un medic liber ales.

Literatura de specialitate^[30] dezvoltă şi alte obligaţii ale funcţionarului european.

Acestea nu sunt reglementate expres în capitolul referitor la drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici europeni şi nici în celelalte. Derularea întregii cariere profesionale a funcţionarilor europeni se află însă sub condiţia respectării lor. Acestea sunt obligativitatea funcţionarilor europeni de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de conştiinţă profesională şi de a avea un comportament profesional corespunzător.

^[1]  Primul statut al funcţionarilor Comunităţilor Europene a fost adoptat la 29 februarie 1968 prin Regulamentul CEE, Euratom, CECA nr. 259

^[2]  Henry Gerald, La fonction publique europeenne, Lausane, 1961, Imprimerie C.Risold et Fils, p.184

^[3] Articolul 11 alineatul 1 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene

^[4]     Obligaţie prevăzută în articolul 16

^[5]     „Dacă această activitate are vreo legătură cu activitatea desfăşurată de funcţionar în ultimii trei ani de serviciu şi riscă să fie incompatibilă cu interesele legitime ale instituţiei, autoritatea învestită cu puterea de numire poate, în funcţie de interesul serviciului, fie să interzică funcţionarului exercitarea acestei activităţi, fie să-l supună oricărei condiţii pe care o consideră necesară. După avizul Comisiei paritare, instituţia aduce la cunoştinţă decizia sa funcţionarului interesat într-un termen de 30 de zile lucrătoare începând cu data primirii declaraţiei funcţionarului interesat. La expirarea acestui termen, absenţa unui răspuns semnifică o decizie de acceptare implicită".

^[6]  Face parte din intervenţia avută de Nicole Maggi-Germain, conferenţiar universitar la Universitatea Paris I, Pantheon-Sorbonne, în cadrul semninarului deja amintit co-prezidat de Christian- Albert Garbar (Universite de Tours, France) şi Jean-Marc Weller (LATTS/Ecole des Ponts et Chaussees France), a cărui temă a fost „"Conştiinţa profesioanală a funcţionarului faţă de cetăţeanul- client", desfăşurată la 5 martie 2003 în Paris.

^[7] Publicat în J.O. nr.152 din 13 iulie 1967

^[8]   Modificarea acestui Protocol a fost adusă prin art. 6 al Tratatului de la Nisa

^[9]    Tribunalul de primă instanţă 19 noiembrie 1992, Campogrande/Comission (T-80/91), Recueil de Jurisprudence, p.II-2459, punctul 42). Este interzisă orice impozitare naţională, oricare ar fi natura sau modalităţile de percepere, care are ca efect grevarea, directă sau indirectă, a funcţionarilor sau altor agenţi ai Comunităţilor, în baza faptului că sunt beneficiarii unei remuneraţii vărsată de Comunităţi, chiar dacă impozitul în cauză nu este calculat în raport cu această remuneraţie (Curtea de Justiţie 25 mai 1993, Kristoffersen/Skatteministeriet, C-263/91, Recuieil de jurisprudence, p.I-1755, punctele 14­16)

^[10]   Inviolabilitatea localurilor şi a construcţiilor Uniunii Europene este de asemenea recunoscută. Aceasta înseamnă că localurile şi construcţiile Uniunii sunt exceptate de la percheziţii, rechiziţii, confiscări sau exproprieri. Uniunea are dreptul de a administra localurile şi construcţiile conform necesităţii instituţiilor care funcţionează în acestea.

Dreptul la inviolabilitatea localurilor şi a altor construcţii determină şi o obligaţie corelativă a statelor în care se află aceste localuri, constând în imposibilitatea de a pătrunde în clădirile Uniunii fără acordul acesteia.

Bunurile Uniunii beneficiază, de asemenea, de inviolabilitatea prevăzută de Protocol. Aceasta înseamnă că bunurile aflate în localurile şi alte clădiri ale Uniunii nu pot fi supuse unor constrângeri administrative sau judiciare, fără acordul Curţii de Justiţie.

Inviolabilitatea documentelor priveşte atât pe cele în lucru cât şi pe cele aflate în

arhive.

^[11]  Spre deosebire de funcţionarii europeni, agenţii diplomatici acreditaţi în alte state, spre exemplu, beneficiază în mod explicit chiar de imunitatea de jurisdicţie penală (art. 31 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice şi consulare încheiată la 24 aprilie 1963). Aceasta înseamnă că statul în care agentul diplomatic este acreditat nu-l poate aresta şi nici judeca în tribunalele proprii. Aceiaşi agenţi diplomatici beneficiază şi de imunitate de jurisdicţie civilă numai pentru actele desfăşurate în exerciţiul funcţiilor consulare.

^[12]  Decizia Curţii Europene de Justiţie din 11 iulie 1968 Claude Sayag şi Zurich v. Jean Pierre Leduc, Denis Thonnon, soţia sa şi SA „La Concorde" în Dosarul 5/1968

^[13] Adăugarea noastră

^[14] Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, op.cit., p.231

^[15] În conformitate cu dispoziţiile articolului 13 din Protocol.

^[16]  Această imunitate se aplică oricărui articol destinat uzului oficial al Uniunii Europene şi publicaţiilor oficiale ale acestei uniuni. Potrivit art. 6 din Protocol, pentru Uniunea Europeană este recunoscut acelaşi tratament pentru comunicaţiile ei oficiale şi transferul de documente, similar cu cel pe care îl acordă misiunilor diplomatice

^[17] C. Călinoiu, V. Vedinaş, op.cit., p.231

^[18]  CJCE 21 aprilie 1994, Anna-Maria Campogrande împotriva Comisiei, cazul C-22/93P, Recueil de jurisprudence 1994 p.I-1375.

^[19]   Considerăm că explicaţia autoarelor Constanţa Călinoiu şi Verginia Vedinaş care interpretează acest principiu ca fiind obligaţia funcţionarilor de a lucra pentru instituţie fără a depăşi „durata maximă de 42 de ore de serviciu săptămânal" nu este în spiritul principiului, aşa cum rezultă chiar din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi Tribunalului. A se vedea op cit., p. 55

^[20]  Hotărârea din 21 aprilie 1994, Campogrande/Comission (C-22/93 P, Rec. P.I-1375), punctele 19-22

^[21]   Fostul art. 3 B. În conformitate cu dispoziţiile acestui alineat „Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului Tratat"

^[22] Doctrina franceză preferă să utilizeze terminologia „regula proporţionalităţii"

^[23] A se vedea decizia Tribunalului de primă instanţă din 26 noiembrie 1991, Wiliams/Cour de Comptes, punctul 83 şi decizia Tribunalului de primă instanţă din 18 octombrie 1991, De Compte/Parlament, T- 26/89, punctele 220-222. A se vedea, de asemenea decizia Tribunalului de primă instanţă din 17 februarie 1998 din cazul T-183/96, E/Comitetul economic si social, punctele 57-63

^[24] Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost adoptată la Roma în 4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a ratificat această convenţie prin Legea nr. 30 din 18 mai 1984, publicată în „Monitorul Oficial" nr. 135 din 31 mai 1994.

^[25] Carta Socială Europeană revizuită a fost ratificată de România prin Legea nr. 74/1999

^[26]  Decizia din 18 ianuarie 1990, Maurissen şi Uniunea Sindicală/Curtea de Conturi (C- 193/87 şi C-194/87, Rec.p.I-95) (cf.al.12-15)

^[27] Jacques Ziller „Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze" Editions Montchrestien - EJA, 1993, p. 428

^[28] Verginia Vedinaş, Constanţa Călinoiu, Statutul funcţionarului public european, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 98

^[29] Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2001, p. 570

^[30] V. Vedinaş, C. Călinoiu, op. cit., p. 100 şi urm.