Rolul primar al investiţiilor publice este în primul rând acela de a oferi un serviciu beneficiarului. Serviciul oferit publicului poate fi legat de plăţi (efectuarea sau primirea acestora), consultanţă sau informare, precum şi de domeniul sănătăţii, educaţiei sau transporturilor.
În cadrul serviciilor publice există funcţii publice. În literatura românească[1], s-a arătat că „funcţia publică este complexul de competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, destinată a fi ocupată, în mod temporar, de unul sau mai mulţi titulari, persoane fizice, care exercită atribuţiile în limitele competenţei legale, urmărind realizarea scopului pentru a care a fost creată funcţiunea".
Factorul comun şi definitoriu pentru toate funcţiile publice este existenţa unui complex de atribuţii (drepturi şi obligaţii) prevăzute de lege, pe care unii îl denumesc situaţie juridică obiectivă[2].
Aceste atribuţii reprezintă de altfel competenţa unei anumite autorităţi sau instituţii publice, într-un anumit domeniu al activităţii de organizare a executării şi de executare a legii şi a celorlalte acte normative.
Atribuţiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţa celor care îndeplinesc funcţiile respective, ca în regim de drept administrativ sa facă acte juridice, operaţiuni administrative sau materiale în mod legal.[3]
Sub un alt aspect, atribuţiile cu care sunt dotate funcţiile publice reprezintă din punctul de vedere al funcţionarilor publici care le ocupă, drepturi şi obligaţii stabilite pentru ei prin lege sau prin acte juridice emise în baza şi în executarea legii.
Totalitatea funcţiilor dintr-o autoritate sau instituţie publică, potrivit schemei de organizare, cu diviziunile şi subdiviziunile sale structurale componente, constituie statul de funcţii al respectivei autorităţi sau instituţii[4], aprobat potrivit legii.
Dimensionarea statului de funcţii al unei autorităţi sau instituţii publice depinde atât de interesele publice care se cer satisfăcute, dar şi de mijloacele umane şi materiale pe care societatea şi serviciul public respectiv le pot aloca satisfacerii acestor interese generale.
În cadrul organizării sistemului administraţiei publice, atribuţiile unei funcţii publice, se împart pe posturi[5].
Postul este funcţia publică individualizată, atribuţiile unei funcţii publice făcând necesară adesea organizarea mai multor posturi.
Conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor decurgând din funcţia publică şi care revin titularului, se stabilesc prin fişa postului, aceasta exprimând şi diferenţierile faţă de alte posturi similare.
În contextul amintit putem arăta că funcţionarul public este cetăţeanul numit în condiţiile legii într-o funcţie publică, în serviciul unei autorităţi publice centrale sau locale ori, după caz, într-o instituţie publică aflată sub autoritatea organelor centrale ale administraţiei publice sau a consiliilor judeţene ori locale.
Acestor funcţionari li se aplică regimul prevăzut de dreptul public şi sunt salarizaţi pentru activitatea depusă, exercitându-şi sarcinile în vederea realizării competenţei, a atribuţiilor specifice serviciului public în care sunt încadraţi.
[1] Mihai. T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Editura Cerma SRL, Bucureşti, 1997, p. 318.
[2] Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo Sat, Arad, 1997. p. 175.
[3] Al. Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 42.
[4] R. Ionescu, Drept administrativ, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 171 şi I. Santai, op. cit., p. 79.
[5] Al. Negoiţă, op. cit. (1996) p. 97.