Pin It

Pornind de la conţinutul funcţiei publice, funcţionarul public a fost definit în literatura de specialitate[1] "ca reprezentând persoana fizică ce face parte dintr-o autoritate sau instituţie publică aflată în raporturi ierarhice şi care a fost legal învestită cu exerciţiul unei funcţii publice executive, de regulă pentru o perioadă de timp nedeterminată, fiind salarizată pentru activitatea depusă[2]".

Sub imperiul dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, putem spune că funcţionarul public este cetăţeanul numit în condiţiile legii într-o funcţie publică, în serviciul unei autorităţi publice centrale sau locale, ori, după caz, într-o instituţie publică aflată sub autoritatea organelor centrale ale administraţiei publice sau a consiliilor judeţene ori locale[3].

Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

S-a mai arătat că funcţionarii publici desfăşoară activităţi ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică.

Din definiţiile prezentate şi din prevederile legii, putem reţine următoarele elemente[4], unele explicite, altele care se subînţeleg şi anume:

  1. Funcţionar public român poate fi cetăţeanul român cu domiciliul în ţară pentru că potrivit disp. art. 16 pct. 3 din Constituţie "funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară".

Aşadar, o funcţie publică nu poate fi încredinţată unui apatrid sau unei persoane cu domiciliul în străinătate.

  1. Funcţionar public este doar cetăţeanul numit într-o funcţie publică vacantă din cadrul unui serviciu public, nu şi cel ales.

În definiţie s-a evitat folosirea expresiei "învestire în funcţie" pentru că aceasta presupune nu numai numirea, ci şi repartizarea, alegerea etc.

Învestirea în funcţie se face prin numire, pentru că aceasta presupune integrarea funcţionarului public într-o ierarhie ce ţine de natura administraţiei publice, în regim de putere publică.

Prin numire sau, altfel spus, titularizare de către autoritatea competentă, i se conferă persoanei calitatea de funcţionar public şi este integrat în ierarhia administrativă.

Totodată, prin actul de numire funcţionarul public devine parte într- un raport de funcţie publică ce presupune fidelitate, aspect care de altfel relevă regimul de drept public, atras de actul de numire în funcţie.

Aşa cum arăta şi E. Tarangul, urmare actului de numire în funcţie, funcţionarul public dobândeşte o situaţie juridică obiectivă, deoarece statul determină pe cale generală şi impersonală toate drepturile şi obligaţiile funcţionarului. Datorită acestui lucru, doar statul pe cale unilaterală poate modifica statutul funcţionarului public, pe cale contractuală neputându-se deroga de la drepturile şi obligaţiile stabilite.

Cât priveşte funcţia publică în care va fi numit cetăţeanul, aceasta trebuie să fie vacantă, pentru că, în caz contrar, numirea este nelegală şi prin urmare actul de numire poate fi anulat.

  1. Numirea funcţionarilor publici are loc în condiţiile legii, ceea ce presupune că cel numit trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale şi speciale prevăzute de lege pentru accesul la ocuparea unei funcţii publice.

Viitorul funcţionar public va fi recrutat şi promovat după criterii obiective şi echitabile, după competenţă şi pregătire practică profesională, condiţie sine qua non pentru încredinţarea funcţiilor superioare .

Numirea în condiţiile legii presupune ca viitorul funcţionar să posede studii în specialitatea funcţiei publice, o experienţă exprimată adesea într-o anumită vechime în funcţie, să aibă vârsta de 18 ani împliniţi, dacă legea specială nu cere o vârstă mai mare, numirea să se facă în urma promovării unui concurs organizat în condiţiile legii, să nu existe o stare de incompatibilitate, iar după numire să îşi declare averea, să depună un jurământ etc.

  1. Numirea în funcţia publică trebuie făcută, de regulă, pe o perioadă nedeterminată fiindcă acest element asigură funcţionarului public stabilitatea în funcţie şi eventual inamovibilitatea.

Numai cetăţeanul numit într-o funcţie publică pe o perioadă nedeterminată, o poate exercita ca pe o profesie, poate face din exer­ciţiul funcţiei publice o carieră.

Sunt însă şi cazuri în care exercitarea unei funcţii poate avea caracter temporar, când însuşi organul din care face parte funcţia are caracter temporar.

Potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 republicată, regula pentru regimul juridic al funcţiei publice o reprezintă exercitarea raporturilor de serviciu pe o perioadă nedeterminată dar, prin excepţie, în condiţiile legii, regula poate fi abandonată[5].

Numirea pe o perioadă nedeterminată nu poate avea loc decât într- o funcţie publică cu caracter permanent, în sensul de a fi înfiinţată pe o durată nedeterminată şi nu prestabilită.

Evident că pe parcursul carierei funcţionarului public pot fi momente când el este trecut temporar şi în unele funcţii cu caracter predeterminat, dar nu ca o regulă şi nu cu scopul vădit de a-i încălca stabilitatea în funcţie.

Cât priveşte stabilitatea şi inamovibilitatea pe care o au funcţionarii publici, aceste noţiuni vor fi lămurite într-o altă parte a lucrării.

  1. Funcţionarii publici au reglementate drepturile şi obligaţiile, răspunderea, incompatibilităţile şi în general regimul de ocupare şi exercitare a funcţiei, într-un statut special, expresie a situaţiei juridice a acestora.

Fiind vorba de un regim de drept public, în speţă de drept administrativ, ce derogă de la dreptul comun, acesta presupune şi drepturi şi obligaţii speciale care au în vedere că funcţionarii publici sunt exclusiv în serviciul interesului public şi că trebuie să pună înaintea oricăror interese personale sau de partid, interesele publice, generale, căutând pe toate căile să înlăture aspectele birocratice din regimul funcţiilor publice, cu care sunt dotate serviciile administraţiei statului şi ale colectivităţilor locale.

Cât priveşte drepturile, acestea nu reprezintă avantaje create în reprezentarea funcţionarului public, ca persoană, ci în vederea exercitării în bune condiţii a funcţiei în care a fost numit.

Acest statut, care concretizează regimul juridic administrativ la care sunt supuşi funcţionarii publici, este reglementat conform disp. art. 73 alin. 3, lit. j) din Constituţie printr-o lege-cadru, Legea nr. 188/1999, republicată, modificată şi completată, pentru anumite categorii de funcţionari publici putând fi stabilite statute speciale (oricum, respectivele acte normative trebuie să fie de nivelul legii organice).

Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:

  • structurile de specialitate ale Parlamentului României;
  • structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
  • structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
  • serviciile diplomatice şi consulare;
  • autoritatea vamală;
  • poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;
  • alte servicii publice stabilite prin lege.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 188/1999 republicată, prevederile ei nu se aplică:

  • personalului contractual salariat din aparatul propriu al autori­tăţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii;
  • personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
  • corpului magistraţilor;
  • cadrelor didactice;
  • persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

Conform Statutului, funcţionarii publici constituiţi în ierarhie

administrativă, în raporturi de subordonare, sunt supuşi unei răspunderi disciplinare deosebite fiind, de regulă, sancţionaţi mai sever decât alte categorii de funcţionari, şi uneori pentru fapte pentru care alţi funcţionari nu sunt sancţionaţi.

Totodată, funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la apărare, ca oricăror persoane supuse unei acţiuni disciplinare.

Pentru exercitarea în bune condiţii a funcţiei publice, funcţionarii publici beneficiază şi de alte garanţii speciale prevăzute în lege, inclusiv de cele menţionate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[6].

  1. Funcţionarii publici îşi exercită sarcinile în vederea realizării competenţei, a atribuţiilor specifice serviciului public respectiv.

Avem astfel în vedere, acele atribuţii de putere publică, prin care fiecare serviciu public îşi exercită o anumită competenţă specifică, proprie, cu care a fost investit prin lege sau prin acte juridice date în baza şi în executarea legii.

  1. Fiind vorba de servicii publice, funcţiile publice sunt alimentate din fonduri publice şi prin urmare funcţionarii publici sunt salarizaţi din fonduri publice, de la bugetul de stat sau bugetele locale.

 

[1]    I. Santai, op. cit. p. 98. Înainte de a preciza elementele ce definesc funcţionarul public administrativ, în sensul amintit facem precizarea că în prezent, pentru funcţia publică ce a fost cunoscută tradiţional ca "executivă", este preferabil termenul de funcţie publică administrativă, iar locul "autorităţii de stat", trebuie luat de noţiunea de "autoritate publică", folosită de Constituţie şi care este acoperitoare şi pentru autorităţile administraţiei publice locale autonome.

[2]   Pentru alte definiţii A. Iorgovan, V. Gilescu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Partea introductivă. Funcţia publică din administraţia de stat, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986 p. 224.

[3]   Înainte de apariţia Legii nr. 188/1999, Al. Negoiţă a arătat că întotdeauna directorii şi contabilii şefi ai oricăror regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat sunt funcţionari publici (op. cit., 1996, p. 89, 90).

[4] I. Popescu-Slăniceanu ş.a., op. cit.(Drept administrativ, vol. II), p. 25 şi urm.

[5] A se vedea art. 4 din Legea nr. 188/1999.

[6]   A se vedea Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, RA "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.439-443.