Administraţia publică presupune acţiunea neîntreruptă care are drept scop asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea ritmică a vieţii statului, fiind un proces continuu şi fiind supusă regulilor actualizării funcţiilor, ca o garanţie a adaptării sale la condiţiile permanent dinamice oferite de mediul social"[1].
Având în vedere că administraţia înseamnă a conduce cu oameni o acţiune determinată în favoarea altor oameni şi că valoarea unei administraţii şi eficienţa ei depind de valoarea şi productivitatea oamenilor ce o compun, se are în vedere necesitatea unei formări, a unei pregătiri cât mai complete a acestora, profesional-teoretică, performantă şi diferenţiată pe ramuri sau domenii de acţiune.
Politica de personal în administraţia publică trebuie să ţină seama de coordonate cum ar fi: să aibă un rol funcţional, scopul ei să se regăsească în înfăptuirea optimă a sarcinilor administraţiei publice; să se desfăşoare cu respectarea fermă a criteriilor etico-morale şi profesionale de aprecieri; să aibă un caracter unitar pentru toate autorităţile administraţiei publice.
Funcţionarii publici îşi exercită sarcinile în vederea realizării competenţei, a atribuţiilor specifice serviciului respectiv, iar activităţile pe care le desfăşoară, ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt, potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, următoarele:
- punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
- elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
- elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
- consilierea, controlul şi auditul public intern;
- gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
- colectarea creanţelor bugetare;
- reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
- realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.
Pentru ca funcţionarii publici să poată servi mai bine interesele generale în mod obiectiv, imparţial, fără discriminare s-a preconizat pentru aceştia următorul regim juridic:
- scoaterea lor de sub influenţa politicului prin instituirea stabilităţii sau inamovibilităţii şi prin profesionalizarea lor (li se cere o anumită pregătire şi ocupare prin concurs a funcţiilor publice);
- asigurarea independenţei economice faţă de alte surse;
- existenţa unui control specializat, eficient, inclusiv al societăţii civile asupra funcţionarilor publici;
- un regim exigent faţă de cauzele şi condiţiile care ar genera coruperea funcţionarilor publici;
- un regim mai sever de disciplină profesională şi de răspundere, dată fiind ierarhia din administraţia publică sub aspectul reglementării stricte a competenţelor şi controlului ierarhic;
- solicitarea mai pronunţată de a manifesta bună credinţă în exercitarea sarcinilor şi fidelitate;
- datorită riscurilor asumate, funcţionarii beneficiază de o protecţie deosebită prin incriminarea şi sancţionarea unor fapte care lezează prestigiul, demnitatea, viaţa şi integritatea lor.
[1] Ioan Alexandru, Ştiinţa admnistraţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2001.