Conceptul de gestiune a funcţiei publice poate fi analizat într-un sens material-funcţional şi într-unul formal-organic, aşa cum de altfel sunt analizate şi conceptele de administraţie publică, sistem al administraţiei publice şi serviciu public.
În sens material-funcţional prin gestiunea funcţiei publice se înţeleg actele juridice şi operaţiunile administrative şi tehnico- materiale prin care se recrutează funcţionarii publici şi se materializează situaţia lor profesională (notări, avansări etc.) de către structurile organizate în acest scop.
În sens formal-organizatoric se au în vedere autorităţile, organismele implicate în derularea operaţiunilor de gestionare a funcţiei publice de stat sau a celei din cadrul autorităţilor administrative autonome[1].
Astăzi, gestiunea funcţiei publice are în vedere că această importantă instituţie, care este funcţia publică, reprezintă un ansamblu de atribuţii legale, pe care funcţionarul trebuie să le exercite în interes public şi că acestea nu constituie drepturi ale sale patrimoniale, aşa cum în trecut ofiţerul se considera proprietarul gradului său.
Pentru crearea şi dezvoltarea în cadrul instituţiilor publice a unui corp de profesionişti, conform unor standarde comune, trebuie organizată cariera funcţionarului de la debut până la înalt funcţionar public sau la încetarea raportului de funcţie publică. Această activitate de organizare a carierei este cunoscută sub denumirea de gestiunea funcţiei publice.
Potrivit prevederilor art. 2 din H.G. nr. 611/2008, cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care intervin de la data naşterii raportului de serviciu al funcţionarului public până în momentul încetării acestui raport, în condiţiile legii.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică străină ,[2] în prezent, gestiunea funcţiei publice are la bază două principii ce sunt aparent opuse şi care trebuie armonizate.
Este vorba de principiul autorităţii sau ierarhiei, care-l plasează pe funcţionarul public sub autoritatea superiorului ierarhic, în ceea ce priveşte dirijarea activităţii şi hotărârile în privinţa situaţiei lui profesionale.
În acest caz, funcţionarul public nu poate interveni, permiţându-i- se doar să conteste la organele jurisdicţionale competente, deciziile pe care le consideră abuziv luate faţă de el.
Astăzi, în mai toate ţările problema subordonării, care este de esenţă pentru instituţia funcţiei publice, este concepută ca o subordonare atenuată, atât în sensul limitării prerogativelor şefilor ierarhici, cât şi în sensul acordării unor garanţii pentru funcţionarul public, pentru a se elimina pe cât posibil arbitrariul din partea şefilor ierarhici.
Cel de-al doilea principiu este cel al democratizării funcţiei publice.
Fără a se renunţa la ierarhie, care este considerată de natura funcţiei publice, prin democratizarea funcţiei publice se armonizează dreptul superiorului ierarhic de a decide soarta profesională a subordonatului cu dreptul acestuia din urma de a influenţa destinul său profesional printr-o implicare efectivă în gestionarea carierei sale.
Astfel, funcţionarul se implică în activitatea de stabilire a condiţiilor de muncă, în modul în care sunt prevăzute şi respectate drepturile şi obligaţiile sale etc.
Pentru o mai bună gestionare a funcţiei publice s-au impus mai multe categorii de autorităţi cu competenţă diferită, la nivel statal, teritorial, la nivelul diferitelor instituţii sau la nivelul unor structuri private autorizate să presteze diferite servicii publice.
În România, gestiunea funcţiei publice, din perspectivă material- funcţională, se realizează prin patru importante mijloace manageriale deduse din lege, şi anume: 1) planul naţional de ocupare a funcţiei publice, 2) recrutarea, 3) promovarea şi dezvoltarea carierei şi 4) managementul perfecţionării continue la nivelul întregului sistem.
Potrivit reglementărilor art. 22 din Legea nr. 188/1999 republicată, Planul de ocupare a funcţiilor publice stabileşte:
- numărul maxim al funcţiilor publice rezervate promovării funcţionarilor publici;
- numărul maxim al funcţiilor publice care vor fi rezervate în scopul promovării rapide;
- numărul maxim al funcţiilor publice care vor fi ocupate prin recrutare;
- numărul maxim al funcţiilor publice care vor fi înfiinţate;
- numărul maxim al funcţiilor publice care vor fi supuse reorganizării;
- numărul maxim de funcţii publice pe fiecare clasă, categorie şi pe grade profesionale;
- numărul maxim al funcţiilor publice de conducere şi al funcţiilor publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici.
[1] A se vedea Jean-Marie Auby, Robert Ducos Ader, Droit administratif, VII- cme édition, Dalloz, Paris, 1986, capitolul "Gestiunea funcţiei publice".
[2] Jean Marie Auby, Robert Ducos Ader, op. cit., Capitolul "Gestiunea funcţiei publice".