Administrație publică

Sediul materiei

Sediul materiei în ce priveşte condiţiile privind recrutarea funcţio­narilor publici români îl reprezintă articolul 54 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.

Sediul materiei ce reglementează condiţiile recrutării funcţiona­rilor europeni îl reprezintă articolul 28 al Capitolului I intitulat „Recrutarea", din cadrul Titlului III „Cariera funcţionarului" din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.

În doctrina românească de specialitate^[1], au fost analizate con­diţiile prevăzute în articolul 28 literele a-f din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene şi anume:

• condiţia naţionalităţii;
• condiţia privind exerciţiul drepturilor civile;
• condiţia de a fi satisfăcut obligaţiile prevăzute de legile de recrutare în materie militară;
• condiţia privind garanţiile de moralitate;
• condiţia privind reuşita, sub rezerva dispoziţiilor articolului 29 alineatul 2, la un concurs pe baza titlurilor, pe bază de probe sau a unui concurs pe bază de titluri şi probe, în condiţiile prevăzute de anexa III a Statutului funcţionarilor Uniunii Europene;
• condiţia privind aptitudinile fizice cerute pentru exerciţiul funcţiilor sale;
• condiţia ca persoana să facă dovada cunoaşterii, în mod apro­fundat, a uneia dintre limbile Uniunii şi a unei cunoaşteri satisfă­cătoare a unei alte limbi a Uniunii, în măsura necesară exercitării funcţiei pe care este chemată să o îndeplinească, sunt considerate de literatura de specialitate românească, condiţii fixe, ele fiind acelaşi pentru toţi candidaţii, în timp ce condiţiile privind: diplomele, nivelul de experienţă, meritul profesional, vechimea într-un anumit grad sunt considerate condiţii variabile.

Achiesăm la această împărţire a condiţiilor accesului la o funcţie publică europeană în fixe şi variabile numai cu luarea în seamă a următoarelor considerente:

• apreciem că autoarele au considerat condiţiile enumerate în articolul 28 literele a-f din Statutul funcţionarilor europeni ca fiind fixe, deoarece aceste condiţii sunt obligatorii pentru a candida pe oricare post vacant din cadrul instituţiilor europene, în vederea numirii ca funcţionar european.

Pentru anumite categorii de posturi însă, îndeplinirea acestor condiţii, trebuie însoţită de îndeplinirea altor condiţii considerate de autoare ca fiind "variabile", deoarece acestea variază de la un post la altul, de la o instituţie la alta însă, pentru obţinerea acelui post, ele sunt considerate, de fapt, condiţii "fixe".

"În cea mai mare parte a cazurilor, este cerut candidaţilor să deţină o experienţă profesională în specializarea postului pentru care candidează"^[2].

- situaţia expusă mai sus se fundamentează pe faptul că aplicarea dispoziţiilor Statutului este completată de "reguli de aplicare".

Astfel, dispoziţiile referitoare la personal nu trebuie să se fondeze în mod obligatoriu pe dispoziţiile Statutului, instituţiile europene putând să adopte reguli administrative aplicabile personalului instituţiei respective.

Numai Comisia europeană a adoptat astfel de "dispoziţii generale de execuţie" în ultimii 40 de ani.

Această practică a fost creată deoarece Statutul este considerat o lege-cadru, ale cărui norme generale sunt puse în aplicare şi explicate prin "dispoziţiile generale de execuţie".

Mai mult, "dispoziţiile generale de execuţie" pot varia de la o instituţie la alta, ele fiind adoptate de fiecare instituţie în parte şi se aplică numai în problemele de personal ce vizează acea instituţie.

Toate Direcţiile de personal sunt obligate însă, să consulte Comitetul Personalului şi să ia avizul Comitetului pentru Statut, în cadrul cărora sunt reprezentate, de altfel, toate instituţiile europene, garantându-se astfel o coordonare a politicii de personal.

Referindu-ne la condiţiile recrutării funcţionarilor europeni, ţinem să precizăm că acestea au fost aceleaşi şi nu au suferit nici o modificare pe parcursul celor 90 de modificări aduse Statutului funcţionarilor Comunităţilor Europene din anul 1962 când prima versiune a Statutului funcţionarilor Comunităţii Economice Europene şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice a intrat în vigoare^[3], statut ce a precedat fuziunea celor trei Comunităţi realizată prin Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, al cărui articol 24 a impus stabilirea unui regulament al personalului unic şi comun tuturor instituţiilor europene.

1. Condiţia naţionalităţii şi a domiciliului

Condiţia "naţionalităţii"

Această condiţie este reglementată de articolul 54 litera a) din Legea nr. 188/1999 şi de articolul 28 litera a) din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene ca o primă condiţie în vederea accesului la funcţia publică română şi europeană cu unele diferenţieri.

Plasarea condiţiei cetăţeniei pe primul loc nu este o alegere întâmplătoare a legiuitorilor român şi european, deoarece de îndeplinirea acestei condiţii, sunt legate, de fapt toate celelalte condiţii enumerate ulterior în cuprinsul articolelor 54 şi 28.

În ce priveşte accesul la funcţia publică românească, ne referim la cetăţenia română, întrucât calitatea de funcţionar public este dependentă de cea de cetăţean al statului respectiv.

Menţionăm că textul articolului 54 a fost modificat faţă de forma anterioară care, în consonanţă cu articolul 16 alineatul 3 din Constituţia din 1991, impunea condiţia cetăţeniei române exclusive şi a domiciliului în România.

Modificarea condiţiei cetăţeniei exclusive cu condiţia cetăţeniei române, permiţându-se astfel, cel puţin dubla cetăţenie, "soluţio­nează", pe de o parte, criticile aduse în doctrina de specialitate, deoarece nu permitea cetăţenilor din diasporă care îşi menţinuseră cetăţenia română, dar dobândiseră şi cetăţenia unui alt stat, accesul la funcţia publică românească şi, pe de altă parte, atât dispoziţiile legii organice, cât şi cele ale legii fundamentale au fost aliniate la normele Uniunii Europene în materie.

Ne referim la normele Uniunii Europene în materia cetăţeniei europene, a exercitării drepturilor politice dincolo de graniţele statului al cărui cetăţean este o anumită persoană^[4].

Mai mult, condiţia cetăţeniei vizează şi cetăţenii naturalizaţi.

Având în vedere succesiunea cronologică a intrării în vigoare a Legii 188/1999 modificată şi republicată şi cea a Constituţiei

României revizuită, putem spune că legiuitorul organic "a luat-o înaintea celui constituant, formulă care riguros juridic nu era corectă până la aprobarea prin referendum a proiectului de revizuire a Constituţiei"^[5].

Articolul 18 litera a), teza I din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene instituie condiţia cetăţeniei europene, anume ca persoana să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii, urmat de derogarea prevăzută în teza a II-a ce instituie competenţa autorităţii învestite cu puterea de numire a fiecărei instituţii europene de a decide contrar, pentru motive speciale, temeinic justificate.

Condiţia domiciliului

Această condiţie se constituie în teza a II-a a articolului 54 litera a) din Legea nr. 188/1999 şi se practică în mai toate sistemele consti­tuţionale, ea reprezentând "alături de cetăţenie, o garanţie a ataşa­mentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă, în calitate de demnitar sau funcţionar public"^[6].

În analiza noţiunii de "domiciliu" folosită atât de legiuitorul organic, cât şi de cel constituant, nu considerăm că prezintă relevanţă distincţia din dreptul civil între domiciliu şi reşedinţă, considerând aplicabilă definiţia dată de articolul 13 din Decretul nr. 31/1954, anume persoana care trebuie să îndeplinească condiţia domiciliului în România fiind aceea persoană care "locuieşte efectiv, stabil şi neîntrerupt" în România.

Este astfel suficient ca persoana să fie cetăţean român, fie prin naştere fie prin naturalizare şi să aibă domiciliul în România în momentul concursului, neimpunându-se nici o perioadă obligatorie de rezidenţă, pentru a îndeplini prima condiţie a accesului la funcţia publică, aşa cum reiese ea din dispoziţiile articolului 54 litera a din lege.

Aceeaşi interpretare a noţiunii de domiciliu este adusă şi de legiuitorul european. Astfel în dispoziţiile Statutului funcţionarilor Uniunii Europene noţiunile de reşedinţă şi de domiciliu sunt folosite pentru a exprima aceeaşi obligaţie a funcţionarului european de a locui în localitatea unde este repartizat sau la o distanţă care să nu îl împiedice în exercitarea funcţiei publice europene.

În dreptul european însă, condiţia domiciliului nu reprezintă o condiţie a accesului la funcţia publică, din raţiuni evidente. Resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene pot avea domiciliul atât în statul ai căror naţionali sunt, cât şi în oricare dintre statele membre, ei neavând în majoritatea cazurilor domiciliul în ţările pe teritoriul cărora îşi au sediul instituţiile Uniunii Europene.

Condiţia domiciliului reprezintă numai o condiţie a exercitării funcţiei publice europene şi este prevăzută în Titlul al II-lea "Drepturile şi obligaţiile funcţionarului", în articolul 20 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene^[7].

Considerăm că atât în intenţia legiuitorului român, cât şi în cea a legiuitorului european, impunerea condiţiei domiciliului este justi­ficată de necesitatea ca funcţionarul să poată fi în orice moment la dispoziţia instituţiei, funcţionarii europeni fiind obligaţi prin dispoziţiile articolului 55 alineatul 3, ca "între altele, datorită nevoilor serviciului sau a exigenţelor normelor de securitate a muncii... în afara duratei normale de lucru să fie la dispoziţia instituţiei la locul lor de muncă sau la domiciliul lor".

Obligaţia domiciliului privită din această perspectivă reprezintă, de altfel, un principiu care guvernează regimul juridic al realizării prerogativelor funcţiei publice europene.

Interpretarea acestui principiu a fost realizată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene^[8], care a statuat că instituţia europeană trebuie să cunoască şi să dispună de toate informaţiile necesare localizării şi intrării în contact cu funcţionarii săi la domiciliul acestora, iar refuzul unui funcţionar de a comunica administraţiei adresa sa personală constituie o neîndeplinire a obligaţiilor ce rezultă din prevederile articolului 55 alin. 1 din Statut şi antrenează o sancţiune disciplinară.

2. Condiţia deţinerii capacităţii civile de exerciţiu şi condiţia de vârstă

Condiţia privind "exerciţiul drepturilor civile" reprezintă teza a doua a articolului 28 alineatul 1 al Statutului funcţionarilor Uniunii Europene, considerată a avea aceeaşi importanţă ca naţionalitatea în accesul la funcţia publică europeană.

Legiuitorul român o plasează ca a patra condiţie privind accesul la funcţia publică română, după condiţia limitei inferioare de vârstă^[9]care reprezintă cea de-a treia condiţie.

Am ales să studiem împreuna condiţia capacităţii depline de exerciţiu şi pe cea a vârstei de minimum 18 ani împliniţi, deoarece considerăm că pot fi concentrate într-o singură condiţie din următoarele considerente:

- în cazul funcţionarului public român, momentul în care o persoană dobândeşte aptitudinea de a fi recrutată într-o funcţiei publică este identic cu acela în care aceasta dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu, potrivit legii civile, adică la împlinirea vârstei de 18 ani^[10], iar

- categoriile de persoane lipsite de capacitate deplină de exerciţiu sunt persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani (persoanele între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă) şi alienaţii sau debilii mintal puşi sub interdicţie pe cale judecătorească.

Astfel, considerăm instituirea condiţiei "deţinerii capacităţii depline de exerciţiu" pentru a permite accesul la funcţiile publice naţionale suficientă, ea presupunând atât împlinirea vârstei de 18 ani, cât şi inexistenţa lipsei de discernământ a candidatului.

Mai mult, dacă raportăm condiţia limitei inferioare de vârstă la condiţia studiilor impusă prin clasificarea funcţiilor publice după nivelul studiilor în clasele I, II şi III, constatăm că pentru ocuparea unui post din clasa a III-a sunt necesare studii medii liceale, absolvite cu diplomă, iar vârsta la care se încheie studiile liceale este de 18 ani. Mai departe, accesul la funcţiile din clasele a II-a şi I impune condiţia studiilor superioare de scurtă durată şi, respectiv a studiilor superioare de lungă durată, care atrage, de asemenea, candidaţi ce au împlinit vârsta de 18 ani.

Această raţiune a corelării condiţiilor de vârstă cu condiţiile de studiu este adoptată de legiuitorul european, acesta nemenţionând condiţia celor 18 ani împliniţi printre condiţiile accesului la funcţia publică europeană, nestabilind, de altfel nici o limită inferioară de vârstă, limitând-se la instituirea condiţiei exerciţiului drepturilor civile.

Menţionăm că în ce priveşte vechea structura a carierei funcţionarilor europeni în vigoare până la data de 1 mai 2004, nivelul studiilor necesare în vederea ocupării posturilor de categoriile C şi D, erau pentru categoria C- studiile de nivel secundar şi o experienţă profesională de minimum 2 ani în domeniul funcţiei pe care candida, iar pentru categoria D- studiile de nivel primar, eventual completate de cunoştinţe tehnice.

În ce priveşte noua structura a carierei, în care categoriile C şi D au fost transformate în categoria "Asistenţi", nivelul studiilor cerute sunt cele liceale şi numai în măsura în care interesul serviciului o justifică este admisă o formaţie sau o experienţă profesională de nivel echivalent.

3. Condiţia de limbă

Raportat la accesul la funcţia publică românească se impune cunoaşterea limbii române scris şi vorbit. Nu se specifică nici un mod de verificare a respectivei competenţe, dar acesta este implicit, dat fiind faptul că concursul se va desfăşura în limba română şi cuprinde atât o probă scrisă, cât şi un interviu.

Condiţia de a cunoaşte limba română scris şi vorbit se explică în raport cu prevederile articolului 13 din Constituţia României, revizuită, care consacră limba română ca limbă oficială în România.

Această condiţie era prevăzută şi de legea interbelică în materia funcţiei publice. Reglementarea respectivă şi Regulamentul de punere a ei în aplicare prevedeau faptul că funcţionarii publici urmau să fie testaţi dacă cunosc sau nu limba română. Dacă nu o cunoşteau aveau la dispoziţie o perioadă de timp în care să o înveţe, după care erau din nou testaţi. Dacă nici după trecerea acestei perioade de timp nu dădeau dovadă că stăpânesc limba oficială a statului, erau eliberaţi din funcţie^[11].

Considerăm mult mai indicată prevederea Statutului din 1924 decât cea a Legii nr. 188/1999 privind obligaţia de a cunoaşte limba română scris şi vorbit care nu prevede această derogare a învăţării sau perfecţionării limbii române ulterior accesului la funcţia publică. Spunem acest lucru, având în vedere, de fapt, permiterea accesului la funcţia publică română a resortisanţilor statelor membre ale Uniunii Europene din momentul în care România a devenit membră a Uniunii şi care nu cunosc limba română scris şi vorbit.

Faptul că textul de lege nu face nici o precizare în ceea ce priveşte nivelul cunoaşterii limbii române (ex. cunoaştere aprofundată, cunoaştere satisfăcătoare, aşa cum o face Statutul funcţionarilor Uniunii Europene în ce priveşte îndeplinirea condiţiei de limbă pentru accesul la funcţia publică europeană), permite o anumită marjă de manevră pentru a încuraja accesul resortisanţilor europeni la funcţia publică română.

Condiţia cunoaşterii limbii române trebuie corelată cu dispoziţiile articolului 108 din Statut care prevăd că "în unităţile administrativ- teritoriale în care persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale deţin o pondere de peste 20%, unii funcţionari publici din serviciile care au contacte direct cu cetăţenii vor cunoaşte şi limba minorităţii naţionale respective".

În ce priveşte accesul la funcţia publică europeană, condiţia limbii se traduce prin necesitatea ca persoana candidată să facă dovada "cunoaşterii în mod aprofundat, a uneia din limbile Uniunii şi a unei cunoaşteri satisfăcătoare a unei alte limbi a Uniunii, în măsura necesară exercitării funcţiei pe care este chemată să o îndeplinească"^[12].

La fel ca în cazul candidaţilor români nu este prevăzut un test de limbă pentru accesul la funcţia publică europeană pentru a se verifica nivelul cunoştinţelor lingvistice ale candidaţilor, însă totalitatea examenelor scrise şi orale prevăzute la intrarea în funcţia publică au şi această menire.

Trebuie precizat în acest context că dispoziţia Statutului este oarecum căzută în desuetudine, deoarece în prezent, la capitolul cunoştinţe lingvistice, instituţiile europene pretind candidaţilor cunoaşterea aprofundată a limbii materne şi a unei alte limbi europene, considerate limbi principale şi cunoaşterea satisfăcătoare a unei alte limbi europene, considerată limbă secundară.

Astfel, în afara limbii materne este cerută cunoaşterea altor două limbi ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Cunoaşterea aprofundată a trei limbi europene este o condiţie nu numai pentru accesul la funcţia publică europeană, dar şi în evoluţia carierei funcţionarului european pentru promovarea în grade superioare în cadrul aceleiaşi clase sau într-o clasă superioară, promovare care este fondată exclusiv pe nivelul meritului profesional demonstrat de la un an la altul.

Astfel bugetul destinat pregătirii lingvistice a crescut de la un an la altul.

4. Condiţia unei stări de sănătate corespunzătoare

În reglementarea articolului 54 litera e) candidatul trebuie să certifice pe bază de examen medical de specialitate că deţine o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează.

În legislaţia europeană, această condiţie este reglementată de articolul 28 litera e) printr-o altă formulare mai largă, şi anume "condiţia aptitudinilor fizice necesare pentru exerciţiul funcţiilor", care înglobează şi starea de sănătate corespunzătoare.

În cazul funcţionarilor europeni, condiţia unei stări de sănătate corespunzătoare nu este o condiţie prealabilă înscrierii la concursul pentru accesul la funcţia publică cum este în cazul funcţiei publice române.

Verificarea îndeplinirii condiţiei aptitudinilor fizice corespun­zătoare funcţiei în care este numit este realizată anterior numirii candidatului în funcţia publică, după parcurgerea tuturor etapelor de selecţie, în conformitate cu dispoziţiile articolului 33 alineatul 1.

Examenul medical este realizat de către un medic consilier din cadrul instituţiei.

Atunci când rezultatul examinării este negativ, candidatul are posibilitatea ca, în termen de 20 de zile, să solicite reverificarea de către o comisie constituită din trei medici consilieri din cadrul instituţiei, ce vor audia pe cel care a realizat prima verificare^[13].

Considerăm nepotrivită reglementarea europeană cu privire la momentul realizării examenului medical înainte de numirea în funcţia publică şi nu înaintea concursului, deoarece candidatul nu ar mai trebui să treacă prin tot stresul etapelor de preselecţie şi selecţie, fără a-i fi confirmat ab initio, faptul că starea sa de sănătate este corespunzătoare exercitării atribuţiilor funcţiei pentru care candidează.

Această procedură se explică însă prin faptul că toate cheltuielile efectuării unui examen medical sunt suportate integral de instituţia pentru care candidează respectiva persoană, iar cu titlu de exemplu, în anul 2003, cu prilejul unui concurs general organizat de către Comisia Europeană pentru categoria A, din 30 000 de candidaţi admişi să concureze, numai 825 au fost convocaţi pentru proba orală, iar dintre aceştia numai 470 au fost înscrişi pe lista de rezervă şi un număr mai mic a fost numit în posturile vacante scoase la concurs.

Astfel, numai 1,56% din candidaţii admişi pentru a participa la concurs au reuşit.

Dacă includem şi numărul candidaţilor care nu au fost admişi la concurs, dar care şi-au trimis candidaturile, concluzionăm că mai puţin de un candidat dintr-o sută, a intrat în funcţia publică europeană cu prilejul acelui concurs.

5. Condiţia de studii

Condiţia studiilor reprezintă una din cele mai importante condiţii, prin implicaţiile pe care le are asupra profesionalismului cu care se exercită o anumită funcţie publică^[14].

Prevederea articolului 54 litera f) în conformitate cu care candidatul trebuie să îndeplinească condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică, se interpretează prin prisma prevederilor privind clasificarea funcţiilor publice, anume: o numire într-o funcţie din clasa I solicită studii superioare de lungă durată, o funcţie din clasa a II-a solicită studii superioare de scurtă durată, iar funcţiile din clasa a III-a solicită studii medii.

Sub aspectul felului acestei condiţii, profesorul Antonie Iorgovan, a considerat-o ca fiind una cu caracter general şi care nu ţine seama de doctrina actuală cu privire la formaţia celor care vin spre funcţii publice, care cere, ca principiu, studii administrative de specialitate^[15].

În ce priveşte enumerarea condiţiilor ce permit accesul la funcţia publică europeană, această condiţie a studiilor nu se regăseşte, putând-o însă desprinde din dispoziţiile articolului 28 litera d care prevede condiţia privind "reuşirea, sub rezerva dispoziţiilor articolului 29 alineatul 2, a unui concurs pe baza titlurilor, pe bază de probe sau a unui concurs pe bază de titluri şi probe".

Adoptăm această interpretare deoarece reuşita la concursul de acces la funcţia publică europeană presupune îndeplinirea condiţiilor studiilor cerute pentru postul pe care se candidează şi la care am făcut referire în partea privind condiţiile de acces la ocuparea funcţiilor publice europene din categoriile AD şi AST.

Astfel, pentru numirea într-o funcţie din categoria AST sunt necesare^[16]:

• studii superioare, atestate printr-o diplomă universitară, sau
• studii medii atestate printr-o diplomă care oferă accesul la învăţământul universitar şi o experienţă profesională în domeniu de cel puţin 3 ani, sau
• dacă interesul de serviciu o justifică, o formaţie profesională sau o experienţă profesională de acelaşi nivel.

Pentru numirea în gradele 5 şi 6 ale categoriei de funcţii AD^[17]sunt necesare:

• studii corespunzând unui ciclu complet de studii universitare de
  • ani cel puţin, atestate printr-o diplomă, sau
• dacă interesul de serviciu o justifică, o formaţie profesională de nivel echivalent.

Pentru numirea în gradele de la 7 la 16^[18] ale categoriei de funcţii AD sunt necesare:

• studii corespunzând unui ciclu complet de studii universitare de
• ani cel puţin, atestate printr-o diplomă, sau
• un nivel de studii corespunzând unui ciclu complet de studii universitare atestat de o diplomă şi de o experienţă profesională corespunzătoare de cel puţin un an, în cazul în care durata studiilor este de cel puţin 3 ani, sau
• dacă interesul de serviciu o justifică, o pregătire profesională de nivel echivalent.

6. Condiţia vechimii în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei pentru care candidează

Această condiţie este enumerată exclusiv de Legea română, nefiind găsită în Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.

Aceste condiţii specifice sunt reglementate de articolul 57 alin. 5 şi 6 din Legea nr. 188/1999.

Potrivit textului de lege, candidaţii trebuie să îndeplinească condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice prevăzute în fişa postului pentru care candidează, după cum urmează:

• minimum 5 ani, pentru funcţiile publice de conducere, cu excepţia celei de şef de birou, şef de serviciu, secretar al comunei, precum şi al funcţiilor publice specifice asimilate acestora pentru care se cere o vechime de minimum 2 ani;
• minimum 9 ani, pentru funcţiile publice de execuţie de grad profesional "superior";
• minimum 5 ani , pentru funcţiile publice de execuţie de grad profesional "principal";
• minimum 1 an, 8 luni, respectiv 6 luni în funcţie de nivelul studiilor absolvite, cerute pentru funcţiile publice de execuţie de grad profesional "asistent".

7. Condiţia lipsei antecedentelor penale

În conformitate cu dispoziţiile articolului 54 litera h) din Legea nr. 188/1999, candidatul la funcţia publică română nu trebuie să fi fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.

Considerăm enumerarea făcută de legiuitor ca fiind enunţiativă şi nu limitativă, teza finală a articolului trimiţând spre orice altă infrac­ţiune săvârşită cu intenţie care ar atrage incompatibilitatea cu exercitarea unei funcţii publice.

Lipsa antecedentelor penale presupune îndeplinirea atât a unei condiţii subiective, anume deţinerea unor garanţii de moralitate, a unei reputaţii ireproşabile necesare exercitării funcţiei publice, cât şi a unei condiţii obiective, anume lipsa antecedentelor penale care poate fi probată prin eliberarea unui certificat de cazier judiciar de către organele competente.

Ne alăturăm opiniei exprimate de prof. univ. dr. Verginia Vedinaş, considerând adecvată formularea adoptată de legiuitor^[19], în sensul că nu se impune lipsa oricărui antecedent penal, ci doar a acelor antecedente care ar face incompatibilă persoana cu funcţia pentru care candidează^[20].

Menţionăm, în acest context, existenţa unor categorii de funcţionari precum, poliţiştii, pentru care se impune inexistenţa oricărei condamnări penale, indiferent de natura ei, şi, corelativ, intervenţia unei asemenea condamnări atrage încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public respectiv^[21].

În ce priveşte condiţia lipsei antecedentelor penale ale funcţio­narilor publici europeni, această condiţie este reglementată de articolul 28 litera c din Statutul respectiv sub denumirea de condiţia îndeplinirii "garanţiilor de moralitate" cerute pentru exerciţiul funcţiilor publice europene, dar a căror probă se realizează tot printr­un certificat de cazier eliberat de autorităţile competente ale statului al cărui resortisant este candidatul.

Mai mult, integritatea candidatului poate fi demonstrată prin anumite referinţe sau recomandări care se ataşează pieselor justificative ce compun dosarul candidatului.

8. Condiţia de a nu fi destituit dintr-o funcţie publică în ultimii şapte ani

Această condiţie nu exista în forma anterioară a legii, reprezen­tând o noutate.

Pentru a judeca temeinicia îndeplinirii acestei condiţii trebuie mai întâi să prezentăm reglementarea acesteia de către articolul 101 alin. 1 din Statut care prevede că destituirea poate interveni într-una din cele două situaţii:

1. ca sancţiune disciplinară, aplicată pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave şi
2. dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţio­narul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompa­tibilitate.

Dacă situaţia de fapt prevăzută la litera a sancţionată prin des­tituire ni se pare un motiv temeinic pentru a justifica imposibilitatea accesului la o funcţie publică, datorită caracterului repetitiv al aba­terii disciplinare sau a consecinţelor grave produse, situaţia regle­mentată la litera b care intervine ca urmare a unui caz legal de incompatibilitate pare a nu justifica acelaşi deznodământ.

O reglementare similară nu există la nivelul legislaţiei europene, neputându-se realiza, prin urmare nici o analiză comparativă.

9. Condiţia efectuării stagiului militar

Această condiţie nu a fost integrată printre condiţiile ce reglemen­tează accesul la funcţia publică română, deşi a fost prevăzută în forma de proiect a legii, ea fiind însă o condiţie a accesului la funcţia publică a Uniunii Europene, prevăzută de articolul 28 litera b din Statut.

Reglementarea situaţiei militare, prin prestarea serviciului militar constituie conţinutul obligaţiei şi dreptului, în acelaşi timp, al cetăţeanului de a-şi apăra ţara.

"Apărarea ţării este un drept, ca expresie juridică a dragostei de patrie. Nimeni nu poate fi exclus de la exerciţiul acestui drept, aşa cum nu poate fi oprit să-şi apere propria fiinţă. Ori, în fiinţa fiecăruia este şi fiinţa naţională"^[22].

10. Condiţia de a nu fi desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege

Legiuitorul român face trimitere la dispoziţiile O.U.G nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii. De precizat că în perioada dictaturii comuniste s-a exercitat, în special prin organele securităţii statului, ca poliţie politică, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Expresia poliţie politică evocă toate acele structuri ale securităţii create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Această prevedere este probată fie prin intermediul unei declaraţii pe proprie răspundere a candidatului, fie printr-o adeverinţă eliberată de Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Îndeplinirea unei astfel de condiţii nu este cerută pentru accesul la funcţia publică europeană.

^[1] C. Călinoiu, V. Vedinaş, op cit., p.34 şi urm.

^[2]       Sophie Perez, L'évolution de la fonction publique communautaire, Annuaire Europeen d'administration publique, Volume XXVI, 2003 p.327.

^[3]    Acest regulament al Consiliului conţinea dispoziţii contrare Statutului aplicabil personalului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului din 28 august 1956.

^[4] A se vedea comentariile extinse făcute în prezenta lucrare referitor la condiţia cetăţeniei şi la dispoziţiile articolului în cadrul capitolului intitulat "Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici - analiză comparativă" şi la interpretarea articolului 39 (4) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

^[5]    Verginia Vedinaş, Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările ulterioare, republicată, Comentată, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Lumina Lex, Bucureşti 2004, p.159.

^[6]    Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 189.

^[7]    În conformitate cu dispoziţiile articolului 20 "Funcţionarul este obligat să aibă reşedinţa în localitatea unde este afectat sau la o asemenea distanţă care să nu-l jeneze în exercitarea funcţiei sale".

^[8]    CJCE 21 aprilie 1994, Anna-Maria Campogrande împotriva Comisiei, cazul C-22/93P, Recueil de jurisprudence 1994 p.I-1375.

^[9]    Aproape toate statele membre fixează limite de vârstă minime şi maxime pentru accesul la funcţia publică, cu excepţia Olandei, a Suediei, a Irlandei şi a Regatului Unit al Marii Britanii. În acest ultim caz, este stipulat în mod explicit faptul că nu pot exista discriminări bazate pe vârstă, iar funcţionarul numit trebuie să fie capabil să satisfacă serviciul pe o perioadă rezonabilă de timp înainte de a ieşi la pensie, în mod normal la vârsta de 60 de ani. În Belgia, limita maximă de vârstă este în general de 60 de ani, dar ministerele pot fixa limitele de vârstă minime pentru accesul la concurs sau diferite limite de vârstă maximă pentru anumite posturi. În Luxemburg există diferite criterii de vârstă minimă pentru fiecare concurs, pentru cariera superioară, limita de vârstă este de 25 de ani faţă de 21 pentru cariera medie şi 19 pentru cariera inferioară. În Danemarca, acest criteriu de vârstă minimă este de 20 de ani pentru a accede direct la funcţia publică fără o perioadă de probă şi de formare. În Austria, vârsta maximă este de 40 de ani, în Danemarca şi Finlanda, nu există limită maximă. În Italia această vârstă este între 41 şi 46 de ani, în funcţie de situaţia familială a candidatului, iar în Luxemburg limita maximă este de 40 de ani. În Germania, în principiu, nu există nici o limită de vârstă, doar pentru serviciile de pregătire, aceasta este fixată la 30 de ani. În Suedia, legea sau reglementările pot stipula condiţii de vârstă minimă. În Franţa, pentru concursul corespunzător categoriei A, limita de vârstă variază între 27 şi 45 de ani. ( Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden, Robert Polet, Funcţia publică în Europa celor cinsprezece. Noi tendinţe şi evoluţii. Bucureşti, Editura Economică, 2002, p. 93 .

^[10]   Verginia Vedinaş, op. cit., p.164.

^[11] Verginia Vedinaş, op.cit., p. 162.

^[12] În conformitate cu dispoziţiile articolului 28 litera f din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.

^[13] În conformitate cu dispoziţiile articolului 33 alineatul 2, confirmarea rezultatului primei verificări atrage după sine obligativitatea pentru candidat de a suporta jumătate din cheltuielile aferente (onorariile medicilor şi cheltuielile accesorii) examinării sale.

[14]  Verginia Vedinaş, op. cit. p.167.

^[15]   Antonie Iorgovan, Tratat de Drept administrativ, vol. I, Ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 582.

^[16]   În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. 3, litera a din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.

^[17]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 5 alineat 3, litera b din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.

^[18]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 5 alineat 3, litera c din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene

^[19]  Verginia Vedinaş, op. cit. p. 170.

^[20]   De exemplu, o infracţiune săvârşită din culpă, privitoare la circulaţia rutieră nu ar fi incompatibilă cu funcţia publică.

^[21]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 10, alin. 1, lit. b) din Legea nr.360/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I., nr. 440 din 4 iunie 2002.

^[22] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, în Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, I. Deleanu, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida- Constituţia comentată şi adnotată, R. A. Monitorul Oficial, Bucureşti 1992, p.125.