Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie publică europeană este reglementat de articolul 1 bis din Statut care stabileşte caracterele acestuia şi cel într-o funcţie publică română de articolul 62 din Legea 188/1999 republicată şi modificată, după cum urmează:
- Actul de numire conferă funcţionarului european o situaţie juridică statutară şi reglementară; din momentul numirii sale într-o funcţie europeană, toate dispoziţiile cuprinse în Statut îi sunt aplicabile. Acelaşi efect al actului de numire este şi pentru funcţionarul român;
- Orice numire se poate face doar pentru ocuparea unui post vacant. Această condiţie este impusă şi în situaţia promovării. Situaţia este aceeaşi şi pentru funcţionarul public român;
- Actul de numire a funcţionarului european este un act juridic unilateral, prin urmare, situaţia juridică a funcţionarilor publici europeni poate fi modificată în mod unilateral.
Aceeaşi natură juridică o are şi actul administrativ de numire a funcţionarului public român, acesta constituindu-se într-o manifestare de voinţă juridică cu caracter unilateral, emis în regim de putere publică;
- Actul de numire trebuie să îndeplinească condiţiile de formă, aceasta fiind scrisă, în conformitate cu dispoziţiile articolului 1bis, alineatul 1 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.
Actul de numire va cuprinde, în mod obligatoriu, şi data de la care acesta îşi va produce efectele, dată ce nu poate fi anterioară momentului în care persoana interesată intră efectiv în funcţie.
Actul administrativ de numire în funcţia publică română are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.
Forma scrisă este o condiţie cerută ad validitatem.
În ce priveşte temeiul legal al numirii, trebuie să se menţioneze articolul sau articolele care stau la baza emiterii respectivului act de numire în funcţie, nefiind suficient să se menţioneze „în temeiul Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale" sau „în temeiul Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici"[1].
Numele funcţionarului public trebuie să corespundă actelor de identificare a acestuia.
Denumirea funcţiei publice trebuie să cuprindă toate elementele de identificarea a acesteia, anume: categoria, clasa, gradul profesional.
Data de la care urmează să se exercite funcţia publică nu este întotdeauna identică cu data întocmirii actului administrativ de numire, ea putând fi ulterioară. Nu poate fi o dată anterioară pentru a nu se încălca principiul neretroactivităţii legii, prevăzut în articolul 15 alineatul 2 al Constituţiei României şi articolul 1 din Codul civil.
Cu privire la condiţia de fond a desemnării locului de desfăşurare a activităţii, legiuitorul nu se referă la situarea geografică, ci îl foloseşte în sensul specificării structurii din cadrul autorităţii sau instituţiei publice unde urmează să se desfăşoare activitatea.
Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmânează funcţionarului public;
- Actul de numire este emis de autoritatea învestită cu puterea de numire, desemnată în acest scop de instituţia europeană, în conformitate cu dispoziţiile articolului 2 din Statut.
Astfel, „fiecare instituţie desemnează autorităţile ce exercită în cadrul lor puterile ce se cuvin de drept, prin prezentul Statut autorităţii învestite cu puterea de numire".
Cu toate acestea, una sau mai multe instituţii pot încredinţa unei alte instituţii sau unui organism interinstituţional exercitarea în totalitate sau în parte a puterilor ce se cuvin autorităţii învestite cu puterea de numire, cu excepţia hotărârilor care se iau referitor la numirea, promovarea sau mobilitatea funcţionarilor.
Ca regulă, preşedintele fiecărei instituţii reprezintă, pentru instituţia respectivă, autoritatea învestită cu puterea de numire [2].
Numirea funcţionarilor europeni se face la primul nivel al gradului pentru care s-a candidat, potrivit calificării profesionale a candidatului.
Autoritatea învestită cu puterea de numire poate, însă, ţinând cont de formaţia şi experienţa profesională a candidatului să-i recunoască acestuia o vechime în grad de maxim 24 de luni, fiecare instituţie urmând să decidă în funcţie de cazurile particulare care intră sub incidenţa acestei dispoziţii a articolului 32 alineatul 2 al Statutului funcţionarilor Uniunii Europene.
În situaţia în care o persoană a fost încadrată într-un post temporar şi, ulterior este definitivată într-un post permanent, aceasta beneficiază de vechimea dobândită în postul temporar care este considerată vechime în funcţia respectivă, atunci când a fost numit funcţionar în acelaşi grad, imediat după expirarea perioadei temporare.
„Autoritatea învestită cu puterea de numire" la nivelul funcţiei publice din România este diferită în raport cu categoria funcţionarilor publici numiţi.
Categoriei înalţilor funcţionari publici li se aplică dispoziţiile prevăzute în articolul 19, după cum urmează:
- secretarul general şi secretarul general adjunct al Guvernului, prefectul şi subprefectul sunt numiţi de Guvern, actul de numire fiind hotărârea;
- secretarul general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, secretarul general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi inspector guvernamental sunt numiţi de primul ministru, actul administrativ de numire fiind decizia.
Numirea într-o funcţie publică de conducere, cu excepţia celei de şef de birou şi şef de serviciu şi în anumite funcţii de execuţie se face prin actul administrativ emis de către conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nu reprezintă un act administrativ unilateral, ci face parte din categoria actelor de iniţiere a emiterii sau adoptării unui act administrativ, şi reprezintă o operaţiune tehnico-administrativă care precede elaborarea unui act administrativ[3].
Astfel, actul administrativ de numire se emite la propunerea autorităţii care a organizat concursul de acces în aceste funcţii publice, autoritatea emitentă a actului neavând căderea să refuze sau să numească o altă persoană în locul celei propuse de comisie[4].
Considerăm această procedură ca fiind redundantă, deoarece nu era nevoie ca legiuitorul să condiţioneze actul de numire de propunerea Agenţiei, deoarece Agenţia, ca autoritate organizatoare a concursului, şi-a exprimat acordul în momentul afişării rezultatelor concursului.
Numirea în funcţiile publice pentru care s-a organizat concurs pentru admiterea la programele de formare specializată în administraţia publică se face prin actul administrativ emis de către conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Împărtăşim temerea exprimată în literatura de specialitate, cu referire la acea situaţie, anume că Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici să nu atragă diminuarea până la anihilare, a rolului autorităţilor cu care aceasta colaborează[5].
Numirea în funcţiile publice pentru care se organizează concurs de către autorităţi şi instituţii publice din administraţia publică centrală şi locală, pentru ocuparea funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu, precum şi pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie şi, respectiv, funcţiile publice specifice vacante, se face prin actul administrativ emis de către conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.
În concluzie, actul juridic de numire poate fi definit ca un act juridic unilateral, scris, emis de autoritatea învestită cu puterea de numire, prin care cel numit într-o funcţie permanentă sau temporară într-una din instituţiile sau autorităţile publice dobândeşte calitatea de funcţionar public.
Jurământul
Instituţia jurământului, consacrată în alineatul 6 al articolului 62 din Legea nr. 188/1999 printre condiţiile numirii într-o funcţie publică din România este specific funcţiei publice din ţara noastră, ea neavând corespondenţă la nivelul funcţiei publice europene. Chiar şi în doctrina românească, jurământul a stârnit opinii divergente.
Mai mult, s-a susţinut că jurământul nu ar fi de esenţa funcţiei publice[6], însă dispoziţiile constituţionale, anume articolul 62 alineatul 2 din Constituţie contrazice această teorie prevăzând că „cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice răspund de îndeplinirea cu bună credinţă a acestora, în care scop vor depune jurământul cerut de lege".
În reglementarea actuală a Legii nr. 188/1999 republicată şi modificată, se prevede că „la intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă".
Jurământul are următoarea formulă: "Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu".
Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase.
În forma anterioară a Legii nr. 188/1999, se prevedea că depunerea jurământului se face exclusiv de către funcţionarii publici definitivi. În prezent, jurământul se depune de către toţi funcţionarii publici.
De asemenea, formula jurământului este schimbată faţă de forma anterioară, în sensul că se adaugă în partea finală obligaţia „să respect normele de conduită profesională şi civică".
Principiul libertăţi religioase este, de asemenea, respectat.
Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică.
Concluzia pe care o desprindem este că statutul de funcţionar public se dobândeşte de la data numirii în funcţia publică şi se exercită de la data depunerii jurământului, nedepunerea jurământului atrăgând imposibilitatea exercitării funcţiei publice.
Controlul medical
În ce priveşte controlul medical, în conformitate cu dispoziţiile articolului 33 alineatul 1 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene, acest control se realizează înaintea numirii în funcţia publică europeană, şi nu reprezintă o condiţie a accesului la concursul pentru o funcţie publică română, aşa cum este reglementat de Legea 188/1999, republicată, modificată şi completată.
[1] V. Vedinaş, op.cit., p. 187.
[2] În conformitate cu dispoziţiile articolului 2 alineatele 1 şi 2 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.
[3] Ilie Iovănaş, Drept admininistrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p.43.
[4] Verginia Vedinaş, op. cit., p.184.
[5] V. Vedinaş, op.cit., p. 186.
[6] Jean Vermeulen, Statutul funcţionarilor publici, Institutul de Arte Grafice ,Vremea", 1933, p.14.