Principiile care guvernează drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici români şi a celor europeni sunt diferite, tocmai datorită caracterului naţional al funcţiei publice româneşti şi celui supranaţional al funcţiei publice europene.
Mai mult, ţin să precizez că, spre deosebire de principiile care guvernează funcţia publică românească, principii care sunt înscrise în Statutul funcţionarilor publici români de unde au fost preluate şi analizate, principiile care guvernează exercitarea funcţiei publice europene nu sunt toate înscrise în Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.
Identificarea acestora a rezultat în urma analizei izvoarelor dreptului european şi cu precădere a celor ce reglementează funcţia publică europeană, începând cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul Consiliului nr. 31 (CEE, CEEA) privind Statutul funcţionarilor şi regimul aplicabil agenţilor Comunităţii Economice Europene şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care a intrat în vigoare la 14 iunie 1962[1] şi terminând cu Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004, privind Statutul funcţionarilor şi regimul aplicabil agenţilor Comunităţilor Europene, adoptat de Consiliu la 22 martie 20 04[2], denumit după Tratatul de la Lisabona, Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.
Precizăm, de asemenea, că principiile funcţiei publice româneşti, aşa cum sunt desprinse din Statutul funcţionarilor publici români se regăsesc ca obligaţii ale funcţionarilor europeni, aşa cum sunt prevăzute în Titlul al II-lea al Statutului funcţionarilor Uniunii Europene.
Astfel, regăsim principiul legalităţii care stă la baza exercitării funcţiei publice româneşti în obligaţia funcţionarilor europeni de a se supune prevederilor tratatelor europene şi altor acte fundamentale, considerate legislaţie primară şi actelor juridice adoptate de instituţiile europene considerate legislaţie secundară.
La momentul actual, însă, piramida normativă europeană este precizată doar în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Ea a fost codificată doar de Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa care realiza o ierarhie a actelor legislative şi executive, la care se adăuga o categorie nouă, aceea a actelor delegate Comisiei, Tratat care nu a intrat însă în vigoare.
În categoria izvoarelor primare[3] sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului european, constituite de:
- Tratatele de instituire a Comunităţilor Europene(1957);
- Cele două tratate bugetare;
- Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Actul unic european şi Tratatul de fuziune din 1967;
- Decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul Eropean (1976);
- Deciziile şi tratatele de aderare;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene privind Groenlanda (17 martie 1984);
- Tratatul de la Maastricht(1992);
- Tratatul de la Amsterdam(1997);
- Tratatul de la Nisa(2001);
- Tratatul de la Lisabona(2007)[4]
Unele dintre aceste acte europene cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor[5], împreună cu preambulul.
Toate actele juridice europene menţionate pot fi socotite ca un adevărat „corpus" constitutional sau ca o „cartă constituţională de bază"[6], ele având prioritate asupra altor acte europene de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.
Cea de-a doua categorie - izvoarele secundare - cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile europene în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări. Primele trei tipuri de acte au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional[7].
Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de către instituţiile U.E., deoarece ele se aplică integral şi obligatoriu în toate statele membre, prevalând asupra legislaţiei naţionale, iar aplicabilitatea lor este directă (nu este necesar să fie încorporate prin alte acte normative în legislaţia naţională pentru a avea caracter obligatoriu).
Directivele reprezintă a doua formă a legislaţiei europene cu efecte obligatorii. Ele se adresează statelor membre, uneori tuturor, alteori doar unora dintre ele, fixând obiectivele ce trebuie atinse, dar lăsând autorităţilor naţionale competenţa de a identifica mijloacele de transpunere în practică, prin adoptarea unor reglementări pe planul dreptului naţional. Ele permit astfel statelor membre să aplice dreptul european ţinând cont de condiţiile concrete din fiecare ţară.
Deciziile sunt măsuri administrative direct aplicabile ce se adresează unui stat membru ori unei persoane fizice sau juridice. Decizia este mijlocul legal prin care instituţiile europene pot ordona ca un caz individual să fie soluţionat într-un anumit fel.
Opiniile şi recomandările sunt măsuri legale ce permit instituţiilor U.E. să-şi prezinte punctele de vedere în faţa statelor membre sau chiar a persoanelor fizice şi juridice, fără ca acestea să fie obligate să se conformeze soluţiei propuse de administraţia europeană. Opiniile sunt elaborate atunci când instituţiilor europene li se cere să-si exprime poziţia faţă de o situaţie curentă sau un caz particular apărut pe teritoriul unui stat membru, în timp ce recomandările pot fi făcute şi din proprie iniţiativă. Semnificaţia reală a opiniilor şi recomandărilor este de natură morală şi politică, iar ele nu sunt adoptate prin procedura legislativă obişnuită, ci reprezintă doar poziţia instituţiei de la care emană[8]
[1] Publicat în JO nr. 45 din 14 iunie 1962.
[2] Publicat în JO L 124 din 27 aprilie 2004.
[3] A se vedea Jean Boulois, Droit constitutionnel de l'Union Européenne, 5e édition, Montchretien, Paris, 1995, p193, 194 şi Joel Rideau, Droit institutionnel des Communautés Européennes, 3e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1999, p.101.
[4] Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de "Tratatul de Reformă", este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial, complet, este "Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene".
Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial ce a avut loc la 16 ianuarie 2009, la Lisabona la 19 octombrie 2007, iar la 13 decembrie 2007 tratatul a fost semnat de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale UE. Potrivit articolului 6, intrarea în vigoare a Tratatului era iniţial programată pentru , în cazul în care toate instrumentele de ratificare ar fi fost depuse anterior acestei date sau, în caz contrar, în prima zi a lunii următoare celei în care a fost depus ultimul instrument de ratificare. Cum Republica Cehă a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009, ultima dintre cele 27 de ţări membre care a îndeplinit această procedură, el a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 .
[5] Articolul 311 CE, art. 207 Euratom.
[6] C. 294/83, Parti Ecologiste „Les Verts" c. Parlamentului, hot. Din 23 aprilie 1986, în ECR, 1986, 1339.
[7] L. Cartou, Communautés Européenne, Dalloz, p. 117. În literatura juridică română s-a exprimat opinia că actele normative ale instituţiilor comunitare constituie „... sursa cea mai importantă a dreptului comunitar" - V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Nora, 1994, p. 91.
[8] Ion Jinga, Andrei Popescu, op.cit., p. 44.