Administrație publică

Este important de subliniat, înainte de a analiza principiile care guvernează drepturile şi obligaţiile funcţionarilor europeni, că

Statutul funcţionarilor Uniunii Europene fixează drepturile şi obligaţiile acestora, în aşa fel încât să garanteze independenţa lor faţă de statele ai căror naţionali sunt.

Totodată, unele dintre aceste principii care sunt tipice funcţiei publice europene şi care sunt completate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, individualizează funcţia publică euro­peană, diferenţiind-o în parte de funcţiile publice naţionale, datorită caracterului său supranaţional.

Următoarele principii vin să întărească, de fapt, semnificaţia drep­turilor şi obligaţiilor funcţionarilor europeni.

1. Principiul independenţei absolute a funcţionarilor publici europeni faţă de orice guvern, autoritate, organizaţie sau persoane exterioare instituţiei lor şi faţă de statul ai căror naţionali sunt.

Independenţa este unul dintre principiile funcţiei publice euro­pene, dar nu numai. Obligaţia de independenţă se aplică unor cate­gorii de personal sau de membri ai instituţiilor europene, acest principiu fiind prevăzut în toate documentele Uniunii Europene ce reglementează în materie.

Principiul independenţei se referă şi la alte categorii de funcţio­nari ai Uniunii Europene.

Astfel, articolul 213 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană^[1] care reglementa statutul comisarilor europeni, stipula în alineatul 1, în felul următor „ Comisia este compusă din douăzeci de membri, aleşi pe baza competenţei lor generale şi care oferă toate garanţiile de independenţă." În respectarea acestei obligaţii, comisarii europeni „nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern şi nici de la un alt organism"^[2].

Important de precizat este că respectarea obligaţiei de indepen­denţă a comisarilor revine şi statelor membre, astfel „fiecare stat membru trebuie să se angajeze a respecta acest principiu şi „să nu influenţeze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor"^[3].

În aceeaşi manieră, acelaşi Tratat în reglementarea statutului judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii de Justiţie şi Tribunalului de primă instanţă, prevede în articolul 223 că aceştia „sunt aleşi dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă".

Faptul că ei sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, nu înseamnă că aceştia îşi exercită funcţiile în interesul statelor membre. Funcţiile sunt exercitate în interesul exclusiv al Uniunii, acesta fiind, de altfel, un alt principiu ce guvernează drepturile şi obligaţiile funcţionarilor europeni, pe care îl vom analiza în cadrul acestui capitol.

Principiul independenţei se aplică şi statutului membrilor Curţii de Conturi care trebuie să-şi exercite funcţiile în deplină indepen­denţă, „în realizarea îndatoririlor lor ei nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la nici un guvern sau de la un alt organism^[4]".

Mediatorul European, la rândul său este ţinut de obligaţia de independenţă în îndeplinirea îndatoririlor sale, fiindu-i interzis să solicite şi să accepte instrucţiuni din partea vreunui organism^[5].

Principiul independenţei funcţionarilor europeni, în dispoziţiile Statutului funcţionarilor Uniunii Europene, îl regăsim reglementat ca obligaţie în articolul 11 alineatul 1.

Acest principiu trebuie privit din două perspective şi anume: pe de o parte independenţa faţă de orice altă autoritate, instituţie, organizaţie sau persoană şi, pe de altă parte, independenţa funcţionarului chiar şi faţă de statul al cărui naţional este.

1. a) Principiul independenţei funcţionarului european faţă de orice autoritate, instituţie, organizaţie sau persoane exterioare celei din care face parte.

În respectarea acestui principiu articolul 11 din Statut stabileşte interdicţia funcţionarului european de a accepta din partea organismelor menţionate, fără autorizarea autorităţii învestite cu numirea sa, vreun lucru care ar putea să-i compromită independenţa.

Excepţie face situaţia în care eventualele recompense au fost primite înainte de numirea în funcţie sau în timpul concediului pentru satisfacerea serviciului militar sau naţional, în numele acestor servicii.

1. b) Principiul independenţei funcţionarului european faţă de statul al cărui naţional este.

Am ales să analizăm acest principiu ca parte componentă a principiului independenţei şi nu ca un principiu distinct^[6], consi­derând că dispoziţiile articolului 11 care reprezintă reglementarea în materie, nu diferenţiază între independenţa faţă de guvernele statelor membre şi guvernul statului al cărui resortisant este funcţionarul.

Cu toate acestea, am ales să diferenţiem în statuarea principiului independenţei funcţionarului european faţă de orice „guvern"^[7], între statul naţional al funcţionarului şi celelalte state membre, statuând individual „principiul independenţei funcţionarului european faţă de statul al cărui naţional este" deoarece deseori, statele membre ale organizaţiei internaţionale au impresia că resortisanţii lor trebuie să le reprezinte interesele proprii, ceea ce este fals şi periculos în acelaşi timp^[8].

Astfel, un exemplu de notorietate rămâne cazul lui Jacques Chirac care în calitatea sa de ministru al Agriculturii şi Dezvoltării Rurale între 1973-1974 în Guvernul lui Pierre Messmer, după întrunirea Consiliului din 6 iulie 1973, a acuzat un membru al Comisiei Europene, resortisant francez, că a trădat interesele Franţei.

În înţelegerea principiului independenţei funcţionarului european chiar faţă de statul al cărui naţional este, trebuie menţionat că, în cadrul instituţiei europene, funcţionarul public nu este numit în funcţie de statul respectiv şi nu îndeplineşte o funcţie în interesul statului din care provine.

El este numit în funcţie de autoritatea învestită cu puterea de numire a instituţiei sau organului european în care îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită funcţiile în interesul general al Uniunii Europene, individualizată prin instituţia sau organul în care îşi desfăşoară activitatea.

Încă din 1961^[9], înaintea adoptării primului Statut al funcţionarilor Comunităţilor Europene regăsim în doctrina vremii statuarea principiului independenţei ce trebuie să guverneze statutul funcţionarului supranaţional, astfel „Fundamentul statutului funcţionarilor internaţionali, al privilegiilor şi imunităţilor lor rezidă în necesara independenţă, imperativ cerută de funcţiile internaţionale şi supranaţionale, în interesul evident al organizaţiei care l-a angajat"^[10].

Independenţa constituie o exigenţă absolută pentru membrii personalului în relaţiile cu autorităţile naţionale, aceştia trebuind să se achite de îndatoririle lor şi „să-şi adapteze conduita, având în vedere numai interesele Uniunii, fără să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un guvern, autoritate, organizaţie sau persoană din exteriorul instituţiei sale"^[11].

Persoanele care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile europene sunt resortisanţi ai statelor membre, unde cea mai mare parte dintre ei au studiat şi au lucrat, înainte de a veni să lucreze pentru instituţiile europene.

A lucra pentru instituţiile europene înseamnă asumarea angaja­mentului de a duce la îndeplinire obiectivele Uniunii Europene, ceea ce reprezintă o operă colectivă inspirată din idealul de a depăşi conflictele pe care Europa le-a cunoscut de-a lungul istoriei. De aceea interesul personal ori naţional, sau eventualele presiuni politice nu trebuie să ghideze niciodată conduita funcţionarilor.

2. Principiul îndatoririi funcţionarilor de a considera numai interesele Uniunii în exercitarea atribuţiilor de funcţie publică.

Această obligaţie de a-şi îndeplini atribuţiile şi de a-şi regla conduita exclusiv în vederea realizării intereselor Uniunii este în legătură cu obligaţia de independenţă faţă de statul al cărui naţional este. Această obligaţie este asimilată celei de loialitate faţă de inte­resele Uniunii.

Deseori în textele tratatelor europene le găsim reglementate împreună, de aceea noi deşi alegem să analizăm separat această obligaţie şi să o statuăm ca si principiu, o considerăm totodată, o obligaţie complementară celei de independenţă.

În suportul afirmaţiei de mai sus, vin dispoziţiile articolului 11 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene care reuneşte cele două obligaţii în textul său, evidenţiind că „Funcţionarul trebuie să-şi adapteze conduita având în vedere numai interesele Uniunii, fără să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un guvern, autoritate, organizaţie sau persoană din exteriorul instituţiei sale" (principiul independenţei funcţionarului european).

Obligaţia de fidelitate continuă şi după încetarea funcţiei^[12]obligându-l pe funcţionar şi agent ca, după încetarea funcţiei, să respecte „îndatoririle de onestitate şi delicateţe atunci când este pus în situaţia de a accepta anumite funcţii sau avantaje".

Pe parcursul a doi ani după încetarea funcţiei, „funcţionarul care îşi propune să exercite o activitate profesională remunerată sau nu, trebuie să declare acest lucru instituţiei sale^[13]".

Din perspectiva relaţiilor cu cetăţenii Uniunii Europene, loialitatea faţă de instituţiile europene în care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea este demonstrată de către acesta prin îndeplinirea obiecti­vului fiecărei instituţii europene şi anume asigurarea unei administraţii eficiente, transparente, deschise, accesibile şi eficace, aceasta putându- se realiza prin tratarea publicului într-o manieră obiectivă, imparţială şi curtenitoare.

Noţiunea de „interese ale Uniunii Europene".

Este important să analizăm ce înseamnă de fapt „interesele Uniunii" raportându-ne la Statutul funcţionarilor Uniunii Europene şi la misiunea administraţiei publice europene.

Construcţia dreptului european a determinat emergenţa progresivă a unui „interes general european"^[14], desemnând un interes distinct de interesele diferitelor state membre, care de multe ori prevalează intereselor acestor state.

Statutul, la rândul său, consolidează prin dispoziţiile sale respec­tarea acestui „interes general european".

Regulamentul din martie 2004^[15], enunţă la punctul 14 că „impar­ţialitatea este un principiu de bază al serviciului public recunoscut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De aceea este esenţială clarificarea obligaţiilor funcţionarului public european în cazul existenţei unui conflict de interese real sau potenţial, atât pe perioada exercitării funcţiei, cât şi după încetarea activităţii"

Regulamentul completează prevederile articolului 11 alineatul 1 din Statut adăugând la obligaţia funcţionarului de a-şi adapta condu­ita exclusiv în vederea realizării intereselor Uniunii şi obligaţia acestuia de a-şi aduce la îndeplinire funcţiile care îi sunt încredinţate într-o manieră obiectivă şi imparţială şi cu respectarea obligaţiei de loialitate faţă de Uniune.

Astfel dreptul european se aplică exclusiv. Aplicarea exclusivă a acestuia vizează scoaterea funcţionarului din sfera aplicabilităţii regimului juridic naţional, pentru a i se aplica numai reglementările europene specifice subordonate interesului general european.

Mai mult, interesul general european serveşte la legitimarea stabilirii unor limite ale drepturilor fundamentale ale funcţionarilor europeni. Tribunalul de primă instanţă a decis astfel, în cazul Conolly că „exerciţiul drepturilor fundamentale, precum dreptul de proprie­tate poate fi supus unor restricţii justificate de îndeplinirea interesului general european, dacă însă aceasta nu constituie o intervenţie exagerată, inacceptabilă, care să atingă substanţa însăşi a drepturilor garantate"^[16].

Rezultă, de altfel, dintr-o jurisprudenţă constantă că drepturile fundamentale nu reprezintă prerogative absolute, că ele pot comporta restricţii, cu condiţia însă, ca aceste restricţii să răspundă efectiv obiectivelor de interes general şi să nu constituie din perspectiva scopului urmărit, o intervenţie intolerabilă într-o societate democratică^[17].

Interesul Uniunii poate astfel justifica o restrângere a exerciţiului unor drepturi, calificate de Curte şi de Tribunal, drepturi fundamen­tale, cum ar fi de exemplu dreptul de expresie (exersat, de exemplu, prin intermediul publicării unui opere), prevăzut, de altfel, în această formă restrânsă, în articolul 17 bis alineatul 1din Statut^[18].

Statutul contribuie astfel la „fabricarea" unui interes general al Uniunii Europene distinct de cel al statelor membre ale acestei Uniuni^[19].

3. Privilegile şi imunităţile sunt conferite funcţionarilor europeni exclusiv în interesul Uniunii (art. 23 şi art. 24).

Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor europeni sunt reglemen­tate, în principal de Protocolul din 8 aprilie 1965^[20] cu privire la privilegii şi imunităţi^[21], în capitolul V intitulat „Funcţionarii şi agenţii Comunităţilor Europene". Dispoziţiile Protocolului sunt com­pletate cu regulamente interne ale instituţiilor europene şi prin acordurile stabilite între Comunităţi şi statele pe teritoriul cărora reprezentanţii acestora îşi desfăşoară activitatea.

Reprezentanţii oficiali ai Uniunii trebuie să poată susţine liber interesele instituţiilor pe care le reprezintă, de aceea Protocolul a sta­bilit pentru funcţionarii europeni un număr de privilegii şi imunităţi destinate a le garanta independenţa necesară atât ca persoane, cât şi pentru bunurile lor şi pentru a evita atingerea demnităţii instituţiei pe care o reprezintă.

Tribunalul de primă instanţă motivează că acordarea privilegiilor şi imunităţilor „vizează evitarea unei restricţii ce ar putea fi adusă funcţionării şi independenţei Comunităţilor"^[22].

Persoanele care în conformitate cu dispoziţiile Protocolului se bucură de privilegii şi imunităţile sunt:

• Comunitatea Europeană care potrivit art. 291 din Tratatul de fuzi­une al Comunităţilor şi dispoziţiilor Protocolul din 8 Aprilie 1965, se bucură, pe teritoriile statelor membre de privilegiile şi imunităţile necesare pentru performanţa sarcinilor lor. Aşadar Comunităţile Europene şi, după fuziune, Comunitatea Europeană, iar apoi Uniunea Europeană se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocol;
• funcţionarii şi agenţii europeni;
• reprezentanţii statelor membre care participă la lucrările instituţiilor europene precum şi consilierii şi experţii tehnici;
• membrii organelor consultative ale Comunităţilor;
• membrii Parlamentului European^228;
• membrii misiunilor statelor terţe acreditate pe lângă Consiliul Europei^[23];
• membrii Comisiei Europene;
• membrii Curţii de Justiţie, ai Tribunalului^[24] şi ai Tribunalului Funcţiei Publice, acesta din urmă fiind un tribunal de primă instanţă;
• personalul Băncii Centrale Europene, Institutului Monetar European, Băncii Europene de Investiţii^[25]. Principiile de aplicare a privilegiilor şi imunităţilor reprezintă de fapt motivul pentru care ele au fost acordate, şi anume pentru a proteja interesele Uniunii Europene şi sunt definite în articolele 18 şi 19 din Protocol după cum urmează^[26]:
  • privilegiile, imunităţile şi facilităţile sunt acordate funcţiona­rilor şi altor agenţi europeni exclusiv în interesul instituţiilor^[27];
  • fiecare instituţie a Uniunii este competentă să ridice imunitatea acordată funcţionarilor sau oricăror agenţi în cazul în care estimează că ridicarea acestei imunităţi nu este contrară intereselor Uniunii ^[28];
  • instituţiile Comunităţilor colaborează cu autorităţile responsa­bile din statele membre interesate în aplicarea prevederilor Protoco- lului^[29].

Privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocol sunt:

1. Inviolabilitatea

Inviolabilitatea are ca scop să permită funcţionarului european exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei sale în acord exclusiv cu interesele Uniunii şi nu cu cele ale statului al cărui naţional este sau cu cele ale statului în care îşi desfăşoară activitatea.

Acest privilegiu începe în ziua în care este dobândită calitatea de funcţionar european şi încetează la data la care funcţionarul pierde această calitate^[30].

2. Imunitatea de jurisdicţie

Imunitatea de jurisdicţie este recunoscută funcţionarilor europeni şi se explică prin faptul că aceştia nu pot fi traşi la răspundere de către autorităţile statului în care se află instituţia europeană şi în cadrul căreia funcţionarii îşi desfăşoară activitatea.

Limitele^[31] în cadrul cărora operează imunitatea de jurisdicţie au fost interpretate de Curtea Europeană de Justiţie astfel: „imunitatea faţă de procedurile legale acoperă doar actele care, prin natura lor, reprezintă o participare la sarcinile instituţiei^[32]".

Funcţionarii beneficiază de imunitatea de jurisdicţie atât în timpul exercitării funcţiei, cât şi după încetarea acesteia, pentru actele îndeplinite în calitatea lor oficială, în exerciţiul efectiv al funcţiilor^[33] şi sub rezerva răspunderii care le revine faţă de Uniune şi a competenţei Curţii Europene de Justiţie de a statua cu privire la litigiile intervenite între instituţiile europene şi agenţii lor^[34].

3. Privilegii fiscale şi vamale
   1. Scutirea de impozite

Interpretând dispoziţiile art. 3 din Protocol, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că imunitatea privind impozitele se referă la orice tip de impozit, direct sau indirect.

Funcţionarii şi agenţii europeni sunt exceptaţi de la impozitele naţionale pe salariu vărsate de Uniune, însă datorează acestora un impozit în conformitate cu procedura stabilită de Consiliu, la propunerea Comisiei^[35].

1. Exonerarea de taxe vamale şi interzicerea restrângerilor privind exportul sau importul^[36]

Funcţionarii europeni beneficiază de dreptul de a importa în mod liber mobila şi autoturismul propriu la data când aceştia intră în funcţie şi de a le reexporta, la încetarea funcţiei.

Funcţionarii europeni se bucură şi de alte facilităţi. De exemplu membrii şi agenţii instituţiilor Uniunii Europene pot obţine permise de liberă trecere, emise de preşedinţii instituţiilor, în forma decisă de Consiliu. Aceste permise sunt recunoscute ca titluri de circulaţie de către statele membre^[37].

4. Funcţionarii publici se găsesc în permanenţă la dispoziţia instituţiei

Prevederile Statutului funcţionarilor europeni scot la lumină o serie de obligaţii ale funcţionarului european care depăşesc frontierele vieţii profesionale şi se extind în viaţa privată.

Articolul 55 alineatul 1 din Statut, direct opozabil funcţionarilor prevede că „funcţionarii activi sunt întotdeauna la dispoziţia instituţiei lor".

Interpretarea acestui principiu a fost realizată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene^[38], care a statuat că instituţia europeană trebuie să cunoască şi să dispună de toate informaţiile necesare loca­lizării şi intrării în contact cu funcţionarii săi la domiciliul acestora. De aceea, refuzul unui funcţionar de a comunica administraţiei adresa sa personală constituie o neîndeplinire a obligaţiilor ce rezultă din prevederile articolului 55 alin. 1 şi antrenează o sancţiune disci- plinară^[39].

Nefiind necesară nici o măsură de punere în aplicare şi fiind direct opozabil funcţionarilor, articolul 55 alineatul 1 a stat la baza înche­ierii unui acord între statul în care se află sediul instituţiilor europene şi instituţiile europene în materia informaţiilor ce privesc funcţionarul european, acord ce a fost considerat de Curtea de Justiţie ca fiind nepertinent, deoarece obligaţia funcţionarilor de a-şi comunica adresa personală rezultă direct din Statut^[40].

Astfel, această independenţă juridică faţă de statul naţional este dublată de o dependenţă faţă de Uniune, şi de instituţia de care aparţine. De aceea funcţionarul trebuie chiar după încetarea funcţi­ilor, „ să respecte obligaţia de onestitate şi delicateţe în acceptarea unor funcţii sau avantaje".

5. Funcţionarii europeni sunt antrenaţi în pregătirea reglementărilor cărora li se supun şi în punerea lor în practică.

Acest principiu este unul de substanţă în regimul juridic al fun­cţionarilor publici europeni, întrucât, pe de o parte, îi motivează în implicarea pentru adoptarea unei legislaţii specifice corespunzătoare, iar, pe de altă parte, în cunoştinţă de cauză uşurează aplicarea respectivei legislaţii, cu efecte benefice pentru ei, pentru serviciul public şi nu în ultimul rând pentru cetăţenii Uniunii Europene.

6. Principiul proporţionalităţii este încorporat în articolul 5 alineatul 3 al Tratatului Comunităţilor Europene^[41]

El este afirmat în diverse sisteme de drept, cu deosebire, cel german şi presupune ca măsurile impuse să fie adaptate realizării obiectivului legitim urmărit şi să nu depăşească limitele necesare realizării lui.

Proporţionalitatea este un principiu de drept cu valoare normativă şi reprezintă un criteriu de apreciere juridică în ceea ce priveşte limitele puterii statale atunci când intervine pentru a restrânge exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Pentru a putea fi înţeles principiul (sau regula proporţionali- tăţii^[42]), trebuie analizat în raport cu alte categorii juridice, precum, necesitatea, raţionalitatea, echitatea, ideea de justiţie şi armonie socială.

Proporţionalitatea determină limitele puterii discreţionare a autorităţilor. Depăşirea proporţionalităţii reprezintă depăşirea libertăţii de acţiune lăsată la dispoziţia autorităţilor, respectiv, un exces de putere; este un criteriu de apreciere al raportului dintre mijloacele de acţiune ale autorităţilor şi scopul urmărit, al legitimităţii măsurilor luate.

Deşi acest principiu nu se aplică în exclusivitate drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor europeni, noi dorim să-l integrăm celorlalte principii menţionate, specifice funcţiei publice europene, deoarece nerespectarea lui de către autoritatea învestită cu puterea de numire este invocată deseori în faţa Tribunalului de primă instanţă sau Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de către funcţionarii europeni^[43].

^[1]     Tratatul instituind Comunitatea Europeană, semnat la Roma, la 25 martie 1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, versiunea consolidată a acestuia este publicată în JO nr. C 325 din 24 decembrie 2002.

^[2]     Articolul 213 alineatul 2 din Tratatul CE. În prezent Comisia are 27 de membri.

^[3]    Articolul 213 alineatul 2 din Tratatul CE.

^[4]    Articolul 247 alineatul 4 din Tratatul CE.

^[5]     În conformitate cu dispoziţiile articolului 195 alineatul 3 din Tratatul CE.

^[6]    Pentru o opinie contrară a se vedea Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, op.cit. p. 93.

^[7]    În conformitate cu dispoziţiile articolului 11 din Statut.

^[8]     Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, op. cit, p.54, nota de subsol nr.94.

^[9]    Primul statut al funcţionarilor Comunităţilor Europene a fost adoptat la 29 februarie 1968 prin Regulamentul CEE, Euratom, CECA nr. 259.

^[10]   Henry Gerald, La fonction publique europeenne, Lausane, 1961, Imprimerie C.Risold et Fils, p.184.

^[11]   Articolul 11 alineatul 1 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.

^[12]   Obligaţie prevăzută în articolul 16 .

[13]    „Dacă această activitate are vreo legătură cu activitatea desfăşurată de funcţionar în ultimii trei ani de serviciu şi riscă să fie incompatibilă cu interesele legitime ale instituţiei, autoritatea învestită cu puterea de numire poate, în funcţie de interesul serviciului, fie să interzică funcţionarului exercitarea acestei activităţi, fie să-l supună oricărei condiţii pe care o consideră necesară. După avizul Comisiei paritare, instituţia aduce la cunoştinţă decizia sa funcţionarului interesat într-un termen de 30 de zile lucrătoare începând cu data primirii declaraţiei funcţionarului interesat. La expirarea acestui termen, absenţa unui răspuns semnifică o decizie de acceptare implicită".

^[14]   Face parte din intervenţia avută de Nicole Maggi-Germain, conferenţiar universitar la Universitatea Paris I, Pantheon-Sorbonne, în cadrul unui semniar co- prezidat de Christian- Albert Garbar (Universite de Tours, France) şi Jean-Marc Weller(LATTS/Ecole des Ponts et Chaussees France), a cărui temă a fost „Conştiinţa profesională a funcţionarului faţă de cetăţeanul- client", desfăşurată la 5 martie 2003 în Paris.

^[15]   Regulamentul nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004, publicat în JO L 124 din 27 aprilie 2004, p. 1-118, ce modifică Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene şi Regimul aplicabil agenţilor Comunităţilor.

^[16]   Tribunalul de primă instanţă al Comunităţilor Europene, 19 mai 1999, cazul Conolly/Comisie ( T-34/96 şi T-163/96, Recueil de jurisprudence de la Fonction publique 1999, p. II-463, punctul 111) a se vedea, de asemenea, comentariul lui D.Simon, Europe 1999 nr.241, iulie, p.12 şi J-M.Belorgey, S.Gervasoni şi C. Lambert, „Actualite du droit communautaire", AJDA, 2001, p.941-942.

^[17]   Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene 5 octombrie 1994, X/Comisie, C-404, Recueil de jurisprudence p. I-4737, punctul 18, Dalloz, 1995; Tribunalul de primă instanţă 15 mai 1997, N6 Comisie, T-273/94, Recueil de jurisprudence de la Foction publique, p-I-A-97 şi II-289, punctul 73.

^[18]    Funcţionarul are dreptul la libertatea de expresie, cu stricta respectare a principiilor loialităţii şi imparţialităţii".

^[19]    Face parte din intervenţia avută de Nicole Maggi-Germain, conferenţiar universitar la Universitatea Paris I, Pantheon-Sorbonne, în cadrul unui semniar co- prezidat de Christian- Albert Garbar (Universite de Tours, France) şi Jean-Marc Weller (LATTS/Ecole des Ponts et Chaussees France), a cărui temă a fost „"Conştiinţa profesioanală a funcţionarului faţă de cetăţeanul- client", desfăşurată la 5 martie 2003 în Paris.

^[20]   Publicat în J.O. nr.152 din 13 iulie 1967.

^[21]   Modificarea acestui Protocol a fost adusă prin art. 6 al Tratatului de la Nisa.

^[22]   Tribunalul de primă instanţă 19 noiembrie 1992, Campogrande/Comission (T-80/91), Recueil de Jurisprudence, p.II-2459, punctul 42). Este interzisă orice impozitare naţională, oricare ar fi natura sau modalităţile de percepere, care are ca efect grevarea, directă sau indirectă, a funcţionarilor sau altor agenţi ai Comunităţilor, în baza faptului că sunt beneficiarii unei remuneraţii vărsată de Comunităţi, chiar dacă impozitul în cauză nu este calculat în raport cu această remuneraţie (Curtea de Justiţie 25 mai 1993, Kristoffersen/Skatteministeriet, C- 263/91, Recuieil de jurisprudence, p.I-1755, punctele 14-16).

[23]    În baza dispoziţiilor capitolului VI al Protocolului, membrii misiunilor statelor terţe acreditate beneficiază de privilegii şi imunităţi.

[24]    Prin art.6 din Tratatul de la Nisa prin care a fost modificat art. 21 din Protocol, privilegiile şi imunităţile au fost acordate judecătorilor, avocaţilor generali, registratorilor, asistenţilor raportori de la Curtea Europeană de Justiţie şi membrilor şi registratorilor Tribunalului de primă instanţă.

[25]    Potrivit art. 291 din Tratatul de fuziune aceştia se bucură de aceleaşi privilegii şi imunităţi.

[26]   A se vedea în acelaşi sens şi Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, op.cit., p. 229.

[27]   În conformitate cu dispoziţiile art.18, alineatul 1.

[28]   Potrivit dispoziţiilor art.18, alineatul 2.

[29]   În conformitate cu dispoziţiile art.19.

^[30]   Inviolabilitatea localurilor şi a construcţiilor Uniunii Europene este de asemenea recunoscută. Aceasta înseamnă că localurile şi construcţiile Uniunii sunt exceptate de la percheziţii, rechiziţii, confiscări sau exproprieri. Uniunea are dreptul de a administra localurile şi construcţiile conform necesităţii instituţiilor care funcţionează în acestea.

Dreptul la inviolabilitatea localurilor şi a altor construcţii determină şi o obligaţie corelativă a statelor în care se află aceste localuri, constând în imposibili­tatea de a pătrunde în clădirile Uniunii fără acordul acesteia.

Bunurile Uniunii beneficiază, de asemenea, de inviolabilitatea prevăzută de Protocol. Aceasta înseamnă că bunurile aflate în localurile şi alte clădiri ale Uniunii nu pot fi supuse unor constrângeri administrative sau judiciare, fără acordul Curţii de Justiţie.

Inviolabilitatea documentelor priveşte atât pe cele în lucru cât şi pe cele aflate în arhive.

^[31]   Spre deosebire de funcţionarii europeni, agenţii diplomatici acreditaţi în alte state, spre exemplu, beneficiază în mod explicit chiar de imunitatea de jurisdicţie penală (art. 31 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare încheiată la 24 aprilie 1963). Aceasta înseamnă că statul în care agentul diplomatic este acreditat nu-l poate aresta şi nici judeca în tribunalele proprii. Aceiaşi agenţi diplomatici beneficiază şi de imunitate de jurisdicţie civilă numai pentru actele desfăşurate în exerciţiul funcţiilor consulare.

^[32]   Decizia Curţii Europene de Justiţie din 11 iulie 1968 Claude Sayag şi Zurich v. Jean Pierre Leduc, Denis Thonnon, soţia sa şi SA „La Concorde" în Dosarul 5/1968.

^[33]   Adăugarea noastră.

^[34]   Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, op.cit.p.231.

^[35]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 13 din Protocol.

^[36]   Această imunitate se aplică oricărui articol destinat uzului oficial al Uniunii Europene şi publicaţiilor oficiale ale acestei uniuni. Potrivit art. 6 din Protocol, pentru Uniunea Europeană este recunoscut acelaşi tratament pentru comunicaţiile ei oficiale şi transferul de documente, similar cu cel pe care îl acordă misiunilor diplomatice.

^[37]   C. Călinoiu, V. Vedinaş, op.cit., p.231.

^[38]   CJCE 21 aprilie 1994, Anna-Maria Campogrande împotriva Comisiei, cazul C-22/93P, Recueil de jurisprudence 1994 p.I-1375.

^[39]   Considerăm că explicaţia autoarelor Constanţa Călinoiu şi Verginia Vedinaş care interpretează acest principiu ca fiind obligaţia funcţionarilor de a lucra pentru instituţie fără a depăşi „durata maximă de 42 de ore de serviciu săptămânal" nu este în spiritul principiului, aşa cum rezultă chiar din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi Tribunalului. A se vedea op cit., p. 55.

^[40]   Hotărârea din 21 aprilie 1994, Campogrande/Comission (C-22/93 P, Rec. P.I-1375), punctele 19-22.

^[41]   Fostul art. 3 B. În conformitate cu dispoziţiile acestui alineat „Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului Tratat".

^[42]   Doctrina franceză preferă să utilizeze terminologia „regula proporţionalităţii".

^[43]   A se vedea decizia Tribunalului de primă instanţă din 26 noiembrie 1991, Wiliams/Cour de Comptes, punctul 83 şi decizia Tribunalului de primă instanţă din 18 octombrie 1991, De Compte/Parlament, T- 26/89, punctele 220-222. A se vedea, de asemenea decizia Tribunalului de primă instanţă din 17 februarie 1998 din cazul T-183/96, E/Comitetul economic si social, punctele 57-63.