Pin It

Reglementarea materiei drepturilor funcţionarilor europeni se regăseşte în Titlul al Il-lea al Statutului funcţionarilor Uniunii Europene[1] sub titulatura „Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor", iar drepturile funcţionarilor publici români sunt reglementate în Capitolul V, Secţiunea 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, sub titulatura de „Drepturile funcţionarilor publici".

Înainte de a enumera şi analiza comparativ drepturile funcţio­narilor europeni şi a celor români, dorim să ne concentrăm studiul asupra terminologiei folosite în dreptul european şi în cel românesc în analiza materiei „drepturilor", terminologie care prezintă unele particularităţi atât în dreptul românesc, cât şi în cel european.

În doctrina românească această materie este analizată, de regulă, prin folosirea atât a conceptului de „drepturi", cât şi a celui de liber­tăţi, de regulă împreună, această tehnică avându-şi fundamentul în semnificaţia sinonimă a celor două concepte[2].

Astfel, Constituţia României, intitulează Titlul II „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale".

Există însă autori, precum Ion Deleanu în doctrina românească şi Jean Rivero şi Georges Burdeau în cea franceză, care consideră că „drepturile omului şi libertăţile publice nu se situează pe acelaşi plan şi nu au acelaşi conţinut"[3].

Astfel, noţiunea de „drepturile omului relevă concepţia dreptului natural, ea priveşte drepturile inerente naturii umane, în afara şi deasupra dreptului pozitiv" pe când libertăţile publice sunt „categorii reale, prerogative recunoscute şi garantate juridiceşte"[4].

Rezultă, aşadar, că expresia „drepturile omului" reprezintă un concept idealist, filosofic situat deasupra regulilor sau normelor juridice care reglementează conduita oamenilor într-o colectivitate politiceşte determinată, norme care au o existenţă obiectivă[5], inde­pendentă de perceperea lor subiectivă sau de aplicarea lor în practică de către subiecţii de drept supuşi reglementării lor[6], în timp ce libertăţile publice sunt parte a unei realităţi juridice concrete.

S-a subliniat astfel că drepturile omului reprezintă un minim de prerogative necesare autodeterminării lui, pe când libertăţile publice reprezintă prerogative care asigură securitatea individului, protecţia lui, reprezentând adevărate creanţe faţă de societate.[7]

Drepturile omului reprezintă prerogative abstracte, pe când liber­tăţile publice sunt prerogative efective[8].

Asumându-ne teoria că drepturile omului sunt considerate „deasupra dreptului pozitiv", în timp ce libertăţile publice sunt „prerogative recunoscute şi garantate juridiceşte" şi raportându-ne la definiţia drepturilor civile, care reprezintă în terminologia internaţională acea categorie de drepturi ale omului care grupează drepturile ce garantează individului o sferă de libertate în raport cu statul şi mijloacele care asigură respectul acestor drepturi, putem concluziona că drepturile civile sunt echivalente libertăţilor publice şi în consecinţă, libertăţile publice sunt parte integrantă a drepturilor omului.

În spiritul concluziei noastre, Montesquieu, adept al dreptului natural, în gândirea sa despre om, defineşte libertatea unui individ ca fiind „un drept de a face tot ceea ce îngăduie legile", iar, mai departe argu­mentează că, dacă un cetăţean ar face ce legile îi interzic „el nu ar avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel", libertatea fiind astfel „acea linişte a spiritului, care provine din opinia că fiecare are propria siguranţă[9]".

În legislaţia europeană, tratatele originare nu conţineau nici o dispoziţie generală referitoare la drepturile omului, atât Tratatul de la Paris din 1951 ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, cât şi cel de la Roma din 1957, ce instituia Comunitatea Economică Europeană[10] şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice[11]. Acestea reflectau o abordare funcţionalistă şi sectorială, iar natura economică a Tratatelor, i-a făcut pe fondatorii Comunităţii Europene să creadă că nu există riscul de interferenţă între legislaţia europeană şi drepturile omului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care a refuzat iniţial să se pronunţe asupra acestui subiect, a înţeles că trebuie să afirme că respectarea drepturilor omului face parte integrantă din principiile generale de drept european, atunci când Curtea Constituţională a Germaniei a refuzat să aplice regula priorităţii normei de drept european pe motiv că aceasta din urmă nu garantează drepturile fundamentale, lucru pe care îl făcea însă dreptul intern german[12].

La 5 aprilie 1977 Parlamentul European, Comisia şi Consiliul Uniunii Europene semnează o declaraţie comună cu privire la respectarea drepturilor fundamentale.

Tratatul asupra Uniunii Europene[13], care introduce noţiunea de cetăţenie europeană prevede că Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnată la Roma pe 4 noiembrie 1950, iar Tratatul de la Amsterdam[14] proclamă în dispoziţiile sale că Uniunea Europeană este fundamentată pe principiile democraţiei, libertăţii, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, principii care sunt comune statelor membre.

Prin Tratatul de la Nisa[15] a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice. Consiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după consultarea Parlamentului European, poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa riscului de violare a drepturilor fundamentale. „Declaraţia asupra viitorului Europei", anexă a Tratatului, cuprinde prevederi asupra statutului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care nu este încorporată în Tratat.

Drepturile şi libertăţile enumerate în Carta drepturilor funda- mentale[16] sunt cele care „rezultă în special din tradiţiile constitu­ţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia Europeană[17] pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale[18], din cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului"[19].

În Cartă drepturile sunt clasate în şase capitole, dintre care capitolul doi este destinat „Libertăţilor" şi cuprinde:

  • dreptul la libertate şi siguranţă[20], respectarea vieţii private şi de familie[21], protejarea datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie[22], libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă[23], libertatea de exprimare şi informare[24], libertatea de întrunire paşnică şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea profesională şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o activitate comercială, dreptul la proprietate, azil, protecţie în caz de expulzare şi extrădare.

Celelalte capitole sunt împărţite pe următoarele titluri şi conţin următoarele drepturi aferente:

  • Demnitatea[25]: demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamen­telor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.
  • Egalitatea[26]: egalitate în drepturi, nediscriminarea, diversitate culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, dreptul copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap.
  • Solidaritatea[27]: dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul la negocieri şi la acţiuni colective, dreptul de acces la serviciile de plasament, dreptul la protecţie în caz de concediere nejustificată, condiţii de muncă juste şi echitabile, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, viaţă familială şi profesională, securitate socială şi asistenţă socială, asistenţă medicală, acces la serviciile de interes economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorilor.
  • Drepturile cetăţenilor[28]: dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a vota şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administraţie, dreptul de acces la documente, dreptul de a sesiza Mediatorul European, dreptul de petiţie, libertatea circulaţiei şi de şedere, protecţie diplomatică şi consulară.
  • Justiţia[29]: dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori pentru aceeaşi infracţiune.

Observăm, că spre deosebire de Constituţia României, care nu diferenţiază în cadrul Titlului II între drepturi şi libertăţi, în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene regăsim o astfel de departajare.

Această departajare a fost făcută pentru prima dată într-un document al Uniunii Europene[30] şi se limitează la enumerarea acestora, nedefinind conceptul de libertate, însă individualizarea acestora în cadrul drepturilor fundamentale reprezintă un progres şi un impact pozitiv al doctrinei asupra procesului legislativ.

Recunoaşterea juridică a libertăţilor antrenează protejarea lor, iar statutul acestora este consolidat prin garantarea lor la nivel consti­tuţional, de aceea şi preferinţa de a le numi libertăţi fundamentale.

Din acest considerent, nu împărtăşim opinia autorilor Louis Trotabas şi Paul Isoart[31] care grupează sub denumirea de libertăţi fundamentale acele libertăţi care „garantează siguranţa persoanei fizice şi constituie minimul ireductibil al ideii de libertate".

În opinia noastră, categoria libertăţilor fundamentale, ar putea fi numită categoria libertăţilor individuale, iar celelalte două categorii concepute de autorii amintiţi, anume a libertăţilor interioare[32] şi a celor exterioare[33], pot fi grupate în categoria libertăţilor colective.

La rândul lor libertăţile individuale ar putea fi grupate, în opinia noastră, cu respectarea dispoziţiilor Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în:

  • libertăţile persoanei ce includ, dreptul la libertate şi siguranţă, respectarea vieţii private şi de familie, protejarea datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire şi conştiinţă[34]
  • libertăţile economice ce includ dreptul de proprietate, libertatea profesională şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o activitate comercială[35],

iar libertăţile colective ar putea fi grupate în:

  • libertăţi „civice" ce includ libertatea de întrunire paşnică şi de asociere şi
  • libertăţi culturale ce includ libertatea de exprimare şi informare, dreptul la educaţie, libertatea religioasă, libertatea artelor şi ştiinţelor.

„Drepturile" funcţionarilor europeni, aşa cum sunt prevăzute de Statutul funcţionarilor Uniunii Europene sunt următoarele: libertatea de opinie şi de expresie, dreptul de asociere, dreptul la grevă, dreptul la concediu anual de odihnă, dreptul de a candida la funcţiile elective, dreptul la carieră, dreptul la pensie, dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale, dreptul de a fi remunerat pentru activitatea prestată, dreptul la ajutor şi asistenţă din partea Uniunii.

Drepturile funcţionarilor publici români aşa cum sunt prevăzute în Capitolul V al Legii nr. 188/1999, republicată sunt următoarele: dreptul la opinie al funcţionarilor publici, dreptul de asociere, dreptul la grevă, dreptul la salariu, dreptul la concediu, dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă, dreptul la pensie, dreptul de a beneficia de asistenţă medicală, dreptul de protecţie şi ajutor din partea instituţiilor sau autorităţilor publice.

În lumina tuturor argumentelor şi tezelor prezentate mai sus, constatăm că o parte din „drepturile" recunoscute funcţionarilor Uniunii Europene şi o parte din „drepturile" recunoscute funcţio­narilor publici români se încadrează în categoria „Libertăţilor", desemnată astfel de actul constituţional european[36] care însă nu a mai intrat în vigoare.

Aplicând principiul preeminenţei dreptului european asupra dreptului naţional, principiu ce trebuie respectat de România în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, se impune concluzia, ca în abordarea acestei dimensiuni a regimului juridic al funcţionarilor europeni şi al funcţionarilor publici români, să analizam şi să comparăm drepturile şi libertăţile funcţionarilor europeni şi ale celor români, şi nu doar drepturile acestora, aşa cum sunt reglementate în textele Statutului funcţionarilor Uniunii Europene şi Legii nr. 188/1999, republicată.

 

[1]     Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene, aplicabil începând cu 5 martie 1968, reglementat prin articolele 2 şi 3 ale Regulamentului Consiliului din 29 februarie 1968, publicat în JO nr. L56 din 4 martie 1968. Ultima modificare a statutului a fost realizată prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004, adoptat de Consiliu la 22 martie 2004, publicat în JO L 124 din 27 aprilie 2004.

[2]    Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, op. cit. (1999), p. 56 .

[3]    Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, vol. I, p.177-178, nota de subsol nr. 127.

[4]    Ibidem, p. 177.

[5]    Aceste norme constituie dreptul pozitiv sau obiectiv.

[6]     Dreptul subiectiv este o facultate recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane, de a adopta o anumită conduită juridică (de a săvârşi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei persoane îndeplinirea unei obligaţii determinate).

Observăm că drepturile subiective sunt legate organic de dreptul obiectiv, pentru că drepturile subiective nu există fără a fi prevăzute în norme juridice, iar existenţa dreptului obiectiv ar rămâne fără sens, dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin exercitarea drepturilor subiective.

Limba engleză, de exemplu utilizează chiar noţiuni diferite pentru cele două ipostaze ale dreptului, astfel dreptul obiectiv este desemnat prin termenul „law", iar cel subiectiv prin termenul „right".

Romanii distingeau între norma agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi (drept subiectiv).

[7]     Jean Rivero, Les libertés publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1973, p. 16-18.

[8]     Georges Burdeau, Les libertés publiques, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1966, p. 12.

[9]    Montesquieu în „Despre spiritul legilor", Cartea a XI- a, Capitolul VI, Vol. 2. Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1964.

[10]   Tratatul instituind Comunitatea Europeană, semnat la Roma , la 25 martie 1957, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, versiunea consolidată a acestuia este publicată în JO.nr. C 325 din 24 decembrie 2002.

[11]   Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la Roma, la 25 martie 1957, modificat prin Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg şi Haga , intrat în vigoare la 1 iulie 1987, publicat în Jurnalul Oficial nr.L 169 din 29 iunie 1987 .

[12]   Ion Jinga, Andrei Popescu, Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 94.

[13]   Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, publicat în JO nr. C 191 din 29 iulie 1992 .

[14]   Tratatul de la Amsterdam semnat în versiunea consolidată la 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, publicat în JO nr. C 340 din 10 noiembrie 1997 .

[15]   Tratatul de la Nisa care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene, tratatele ce instituie Comunităţile Europene şi anumite acte conexe, semnat la Nisa, la 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003, publicat în JO C 80 din 10.03.2001.

[16]   Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene publicată iniţial în JO nr. C 364 din 18 decembrie 2000, integrată ulterior în textul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, publicat în JO nr. C 310 din 16 decembrie 2004 şi care nu a mai intrat în vigoare-s.n. D.M.P.

[17]Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale cunoscută sub denumirea Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în "Monitorul Oficial" nr. 135 din 31 mai 1994.

[18]   În dispoziţiile prezentei lucrări, atunci când ne referim la Convenţia Euro­peană a Drepturilor Omului avem în vedere textul revizuit al acesteia în conformitate cu prevederile Protocolului nr.3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr.5, intrat în vigoare la 20 septembrie 1971, şi ale Protocolului nr.8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 şi cuprinzând, în afară de acestea, textul Protocolului nr.2 care, în conformitate cu art.5 paragraful 3, face parte integrantă din Convenţie odată cu intrarea în vigoare la 21 septembrie 1970. Toate dispoziţiile care au fost amendate sau adăugate prin aceste protocoale sunt înlocuite prin Protocolul nr.11, începând cu data intrării sale în vigoare, 1 noiembrie 1998. De la această dată, Protocolul nr.9, intrat în vigoare la 1 octombrie 1994, este abrogat.

[19]   Aşa cum rezultă din dispoziţiile Preambulului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

[20]   Reia articolul 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

[21]   Reia articolul 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

[22]   Reia articolul 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

[23]   Reia articolul 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

[24]   Reia articolul 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

[25]   Cuprinsă în Titlul I.

[26]   Cuprinsă în Titlul III.

[27]   Cuprinsă în Titlul IV.

[28]   Cuprinsă în Titlul V. Cetăţenia europeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht.

[29]   Cuprinsă în Titlul VI.

[30]   Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, deşi conţine noţiunea de libertăţi în titlul său, Titlul I intitulat „Drepturi şi libertăţi", nu diferenţiază în dispoziţiile sale aceste două noţiuni.

[31]   Louis Trotabas şi Paul Isoart în Droit Public, Manuel, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence 2é éd Paris, 1996, p.122.

[32]   În opinia autorilor citaţi această categorie include acele libertăţi „care se raportează la formarea şi dezvoltarea credinţelor şi cunoştinţelor".

[33]   În opinia autorilor citaţi această categorie include acele libertăţi care permit exerciţiul activităţilor fondate pe drepturile individuale.

[34]   Prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în categoria „Libertăţilor" din Titlul II, aşa cum ele au fost enumerate mai sus, în cadrul prezentului capitol.

[35]   Prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în categoria „Libertăţilor" din Titlul II.

[36] În 29 octombrie 2004, şefii de state şi de guverne ale celor 25 de State Membre şi 3 ţări candidate au semnat Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa. S-a prevăzut că Tratatul va intra în vigoare numai în momentul în care va fi adoptat de către fiecare dintre ţările semnatare în concordanţă cu propriile proceduri constituţionale, Statele Membre avand doi ani la dispozitie pentru ratificarea textului Constituţiei. Cum unele ţări l-au respins(exemplu, Franţa şi Olanda l-au respins prin referendum) acesta nu a mai intrat în vigoare, iar pentru suplinirea lui s­a adoptat Tratatul de la Lisabona.