Administrație publică

1. Drepturi ce ţin de natura funcţiei publice româneşti şi europene

1.1. Dreptul la exercitarea funcţiei publice

Izvorând din actul de numire, prin care funcţionarul public este învestit legal cu exercitarea funcţiei, dreptul la exercitarea funcţiei publice are o natură duală:

• priveşte atât pe cei cărora li se adresează funcţia publică, anume pe beneficiarii serviciului public- persoane fizice şi juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate care au obligaţia corelativă de a înlesni realizarea funcţiei publice dând toate informaţiile şi expli­caţiile necesare în vederea realizări atribuţiilor funcţionarului public legal învestit, cât şi
• instituţia sau autoritatea publică în care funcţionarul îşi desfă­şoară activitatea care trebuie la rândul ei să sprijine şi să asigure exer­citarea atribuţiilor stabilite în fişa postului.

Mai mult, deoarece funcţionarul public este „agentul puterii publice" şi, în exercitarea prerogativelor de putere publică, este înzestrat cu instrumentele necesare îndeplinirii serviciului public cu respectarea prevederilor legale, cu imparţialitate, obiectivitate, transparenţă, eficienţă, eficacitate şi responsabilitate^[1], administraţia publică, la rândul ei, este obligată să intervină şi să-i acorde sprijin folosind, fie mijloace de convingere, fie mijloace de constrângere în cazuri extreme, ori de câte ori acesta este împiedicat să-şi exercite dreptul la funcţia publică.

Obligaţia corelativă prevăzută de articolul 41 din Legea nr. 188/1999, republicată şi modificată, ce răspunde dreptului de protecţie şi ajutor al funcţionarului public, se constituie în asigurarea din partea autorităţii sau instituţiei publice a protecţiei funcţionarului public împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu

aceasta^[2].

Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituţia publică vor solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.

În egală măsură, dreptul la exercitarea funcţiei publice europene de către funcţionarii europeni a căror activitate se află în slujba interesului general european^[3] reprezintă o obligaţie corelativă:

• a cetăţenilor statelor membre şi persoanelor juridice de drept privat sau public ce au sau nu au reşedinţa sau sediul statutar pe teritoriul unui stat membru^[4], de a sprijini funcţionarii europeni în exercitarea funcţiei lor prin furnizarea informaţiilor sau datelor personale necesare procesării cererilor ce provin din partea acestora în conformitate cu prevederile legislaţiei europene şi
• a instituţiilor şi organismelor europene în care funcţionarii europeni îşi desfăşoară activitatea şi care trebuie să-i îndrume şi să-i asiste în exercitarea atribuţiilor stabilite prin lege pentru funcţionarii europeni.

Obligaţia corelativă de asistenţă a funcţionarilor europeni^[5] şi a membrilor familiei acestora din partea Uniunii Europene, la fel ca cea instituită de articolul 41 al Legii nr. 188/1999, republicată, se răsfrânge asupra oricărei acţiuni judiciare îndreptate împotriva autorilor de ameninţări, jigniri, calomnii sau atentate contra persoanei şi bunurilor funcţionarilor europeni, ca urmare a calităţii şi funcţiei deţinute de aceştia^[6].

1.2. Dreptul de a beneficia, în exercitarea funcţiei sale de protecţia legii

Un alt drept legat de profesia funcţionarilor publici este acela de a beneficia, în exercitarea atribuţiilor, de protecţia legii. Pentru ca funcţionarii publici să-şi realizeze operativ şi eficient sarcinile de serviciu, statul trebuie, prin norme juridice, să asigure acestora condiţiile şi autoritatea necesare, ferindu-i de atacuri din afară.

Activând în cadrul unui serviciu public, funcţionarul public poate fi expus unor reacţii de nemulţumire a cetăţenilor cu care vine în contact direct, ceea ce impune protecţia sa împotriva ameninţărilor, violenţelor şi faptelor de ultraj, cărora le-ar putea fi victimă, în exercitarea funcţiei. Tendinţa europeană este de a nu considera infracţiuni de ultraj unele fapte de calomnie sau injurii, argu- mentându-se această tendinţă prin egalitatea de tratament pentru toţi cetăţenii.

De altfel, pentru a asigura ordinea publică este necesar ca serviciile publice şi funcţionarii acestora să nu fie expuşi unor atacuri îndreptate împotriva lor şi, de aceea, statul reglementând apărarea exercitării funcţiei de către funcţionari se apără pe el însuşi, atacurile la adresa funcţionarilor publici fiind considerate atacuri împotriva

statului^[7].

Prin dispoziţiile cuprinse în Codul penal, statul acordă garanţii funcţionarilor faţă de alte persoane fizice, prin incriminarea faptelor săvârşite împotriva autorităţii.

Astfel în art. 239 din Codul penal se prevede că ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicarea directă, lovirea sau orice acte de violenţă, vătămarea corporală ori vătămarea corporală gravă săvârşite împotriva unui funcţionar, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţi statale, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii constituie infracţiune de ultraj.

Totodată, pentru a-i feri pe funcţionari de abuzurile superiorilor ierarhici, s-a recunoscut dreptul acestora de a se plânge împotriva măsurilor disciplinare care aduc atingere carierei lor prin acţiune în contencios administrativ în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ^[8].

În cazul în care printr-un act administrativ de autoritate ilegal sau prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege s-a cauzat o pagubă funcţionarului public acesta are dreptul să se adreseze instanţei de contencios administrativ pentru recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În legătură cu dreptul funcţionarului de a fi despăgubit de către autoritatea sau instituţia publică, în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii, o pagubă în înţelesul de prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, observăm că Legea nr. 188/1999 nu este explicită în sensul de a menţiona şi posibilitatea ca un asemenea drept să fie acordat şi în condiţiile în care prejudiciul ar fi de natură morală. Nici Codul muncii nu face referiri în acest sens pentru salariaţi.

Dar având în vedere că:

• prin Legea nr. 554/2004 se consacră această instituţie, sub forma dreptului instanţei de a se pronunţa, atunci când acţiunea este întemeiată, atât asupra despăgubirilor materiale cât şi asupra celor cu caracter moral;

-art. 41 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, consacră obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a ocroti funcţionarului public atât integritatea fizică cât şi psihică;

• acţiunea este de competenţa instanţei de contencios administrativ, şi considerăm că instanţa respectivă poate să acorde despăgubiri pentru consecinţele de ordin moral, deoarece posibilitatea ca ele să se producă este la fel de mare sau chiar mai mare decât în cazul consecinţelor care atrag despăgubiri materiale.

1.3. Dreptul de alegere a profesiei şi a locului de muncă. Ocuparea unei funcţii publice doar de către cei care au o pregătire profesională corespunzătoare

Acest drept exprimă două instituţii indisolubil legate în concepţia legiuitorului constituant şi de aceea le-a cuprins într-un singur drept, pe care l-a prevăzut în articolul 41 alineatul 1 teza a doua din Constituţia României.

Acest drept trebuie înţeles în raport cu condiţiile specifice de acces la funcţia publică. Prevederi, referitoare la necesitatea unei pregătiri medii, superioare sau postuniversitare pentru ocuparea unor funcţii în administraţia publică sunt cuprinse în dispoziţiile Statutului funcţionarilor publici.

Astfel, desprindem categoriile înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici de conducere, managerilor publici şi funcţio­narilor publici de execuţie^[9].

Aşa cum am mai arătat, funcţiile publice de conducere şi cele de execuţie se împart la rândul lor după nivelul studiilor cerute pentru a accede la ele în trei clase^[10], anume:

• clasa I cuprinde funcţionarii publici care au absolvit studii superioare de lungă durată cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
• clasa a II-a cuprinde funcţionarii publici care au absolvit studii superioare de scurtă durată cu diplomă;
• clasa a III-a cuprinde funcţionarii publici care au absolvit studii medii liceale cu diplomă.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o profesie aleasă sau acceptată în mod liber.

În aceeaşi manieră legiuitorul european a ales să unească cele două instituţii, dreptul la muncă şi libertatea de a-şi alege profesia dorită într-un singur drept.

De altfel şi în alte de texte europene, cum ar fi articolul 1, paragraful 2 al Cartei Sociale Europene şi articolul 140 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană se afirmă dreptul de a munci şi de a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată.

În raport cu nivelul studiilor necesare, raportându-ne la clasificarea făcută de Statutul funcţionarilor publici români, funcţiile publice europene pot fi clasificate, de asemenea, în trei clase:

• clasei I în care sunt încadraţi funcţionarii publici români care au absolvit studii superioare îi corespunde categoria Administratori, gradele de la 7 la 16 la nivelul funcţiei publice europene.
• clasei a II-a în care sunt încadraţi funcţionarii publici români care au absolvit studii de nivelul colegiului îi corespunde categoria Administratori, gradele 5 şi 6.
• clasei a III-a în care sunt încadraţi funcţionarii publici români care au absolvit studii liceale îi corespunde categoria Asistenţi.

Condiţia studiilor necesare pentru accesul la diferitele categorii de funcţii publice europene^[11] sunt prevăzute de articolul 5, literele a)-c) din Statut şi au fost deja menţionate la paragraful privind clasificarea posturilor funcţiei publice europene după natura şi nivelul funcţiilor cărora le corespund după perioada de tranziţie curpinsă între 1 mai 2004 şi 30 aprilie 2006.

1.4. Dreptul la opinie şi expresie

Libertatea de expresie este o libertate fundamentală a omului recunoscută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului^[12] care statuează, prin art 10 că „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei". Aşadar, funcţionarul public are, ca orice cetăţean, libertatea de a-şi exprima public opinia.

Exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat, raportându-ne la momentul când funcţionarul public se află în timpul orelor de serviciu şi la momentele în care se află în afara acestora. S-a considerat astfel, că în timpul serviciului funcţionarul public trebuie să respecte o obligaţie de neutralitate, de loialitate faţă de instituţia învestită cu puterea de numire, în timp ce, în afara orelor de serviciu, funcţionarul public are o obligaţie de rezervă, de măsură^[13].

Statutul funcţionarilor europeni instituie obligaţia de discreţie a funcţionarilor europeni cu privire la tot ceea ce priveşte faptele şi informaţiile ce au ajuns la cunoştinţa lor în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiilor. Deşi este o obligaţie de discreţie legată exclusiv de exerciţiul funcţiei, ea continuă şi după încetarea acesteia pentru că, potrivit art. 17 din Statut^[14], funcţionarul european rămâne supus acestei obligaţii şi după încetarea funcţiei sale.

Activitatea Uniunii este ocrotită şi prin obligarea funcţionarilor europeni de a solicita autorizaţia instituţiilor europene pentru orice text pe care ar dori să-l publice în legătură cu activitatea acestora.

În afara serviciului şi în măsura în care activităţile instituţiilor europene nu sunt vizate, libertatea de expresie este regula generală, în sensul că le este permis funcţionarilor să participe la activităţi literare, artistice, ştiinţifice, ca simpli cetăţeni şi nu în virtutea funcţiei lor publice în cadrul instituţiilor europene.

În conformitate cu dispoziţiile articolului 17 bis^[15], funcţionarii care doresc să-şi utilizeze dreptul la libertatea de expresie pentru a publica texte al căror obiect este legat de activitatea Uniunii, au obligaţia de a cere autorizaţie autorităţii învestite cu puterea de numire.

Autorizaţia se cere, de exemplu, în cadrul Comisiei Europene, directorului general al direcţiei generale din care funcţionarul face parte.

Pentru a determina dacă textul care se doreşte a fi publicat şi care descrie activitatea Comunităţilor este contrar dispoziţiilor în vigoare, directorul general poate consulta superiorii ierarhici direcţi ai funcţio narului.

În cazul în care există dubii, funcţionarului îi poate fi cerută dobândirea unor avize şi întocmirea unei evaluări. Funcţionarul în cauză trebuie să asigure o anumită perioadă de timp directorului general pentru ca acesta să decidă, perioadă de timp care ar putea presupune traducerea textului, de exemplu.

Instituirea obligaţiei autorizării nu reprezintă o interdicţie a dreptului la exprimarea liberă a funcţionarului european, ci doar o măsură de protecţie a activităţii Uniunii, dat fiind că această autorizaţie nu poate fi refuzată „decât dacă publicarea avută în vedere este de natură a pune în joc interesele Uniunii" (art. 17 alin. 2. din Statut).

Prin urmare, acest drept este restrâns, chiar prin dispoziţiile acestui articol, la exercitarea sa, numai cu respectarea principiilor loialităţii şi imparţialităţii^[16].

Prin Decizia C-340/2000 din 13 decembrie 2001, Curtea Europeană de Justiţie a interpretat limitele ce pot fi impuse acestei libertăţi, în aplicarea dispoziţiilor art. 17 alin. 2^[17].

În speţă, Curtea Europeană de Justiţie a avut de soluţionat apelul introdus de Comisia Europeană împotriva deciziei Tribunalului de primă instanţă în cazul Cwik, decizie prin care Curtea a dat câştig de cauză reclamatului.

În fapt, reclamantul Cwik, economist, a început să lucreze pentru Comisie în anul 1970. În anul 1997 a fost invitat în Spania să ţină o prelegere pe teme economice la un congres internaţional. Acesta a susţinut o prelegere pe care, în anul 1998, organizatorii i-au solicitat să o publice alături de prelegerile celorlalţi lectori.

Reclamantul a pregătit prelegerea şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 17 aliniatul 2 din Statut, a solicitat superiorului său permisiunea de a publica textul. Pentru a susţine prelegerea obţinuse un acord prealabil.

Superiorul său i-a răspuns că refuză să-şi dea acordul pentru publicarea textului, arătând că acesta exprimă un punct de vedere ce nu aparţine Comisiei, chiar dacă aceasta nu a adoptat o poziţie oficială în materia ce făcea obiectul prelegerii funcţionarului.

Mai mult, el a adăugat că recunoaşte importanţa discuţiilor interne ce relevă varietatea de opinii economice însă, consideră că în exterior, ar trebui adoptată o politică uniformă. Se temea astfel, că interesele Comisiei ar putea fi prejudiciate atunci când aceasta şi funcţionarii săi exprimă puncte de vedere diferite.

Ca urmare a acestui refuz, reclamatul Cwik a formulat o plângere, în conformitate cu dispoziţiile art. 90(2) din Statut. Plângerea sa a fost respinsă, Comisia motivând că, în ciuda faptului că textul exprimă un punct de vedere personal, faptul că cel ce a formulat plângerea este un oficial din cadrul unui departament care gestio­nează chestiunile puse în discuţie (de natură economică) textul poate fi asimilat cu un punct de vedere oficial, într-o chestiune în care instituţia nu s-a exprimat încă.

În anul 1999, reclamantul Cwik a atacat hotărârea Comisiei la Tribunalului de primă instanţă cerându-i să anuleze decizia Comisiei prin care i s-a respins plângerea formulată.

Tribunalul de primă instanţă a apreciat ca fiind criticabilă poziţia Comisiei de a respinge plângerea formulată de reclamantul Cwik apreciind că nu există un risc de prejudiciere a intereselor Comu­nităţilor atunci când un funcţionar are o opinie diferită de cea expri­mată de instituţia angajatoare.

Apelul formulat de Comisie împotriva deciziei Tribunalului de primă instanţă a fost respins de Curtea Europeană de Justiţie, aceasta din urmă dând câştig de cauză reclamantului Cwik.

Aşadar, ambele instanţe europene, au decis că libertatea de expresie a funcţionarului european trebuie privită în contextul în care aceasta reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Restrângerea acestui drept se poate realiza doar dacă, în mod obiectiv, poate fi estimat un risc grav de producere a unui prejudiciu al intereselor instituţiei.

Într-o speţă similară (Cazul C-274/1999 P Connoly versus Comisie paragraf 53), Curtea Europeană de Justiţie se pronunţase, în sensul că, posibilitatea instituţiei de a restrânge libertatea de expresie, unul dintre pilonii fundamentali ai unei societăţi democratice, trebuie interpretată restrictiv, în aşa fel încât permisiunea de a publica să fie refuzată, doar atunci când publicaţia este de natură a cauza serioase prejudicii intereselor Comisiei.^[18]

În textul hotărârii este reamintit că dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii rezultă că drepturile fundamentale nu constituie prerogative absolute şi că ele pot comporta restricţii, cu condiţia, bineînteles, ca aceste restricţii să răspundă efectiv unor obiective de interes general şi să nu aducă atingere însăşi substanţei dreptului protejat.

Examinat din acest punct de vedere, articolul 17 alineatul 2 al Statutului exprimă ideea necesităţii permanente a existenţei unui just echilibru între garantarea exerciţiului unui drept fundamental şi protejarea unui obiectiv legitim de interes general. Acest obiectiv poate astfel justifica restrângerea exerciţiului unui drept fundamental, doar dacă circumstanţele concrete o cer.

În conformitate cu această dispoziţie, pe de o parte, funcţionarul este supus obligaţiei de a cere autorizarea pentru publicarea unui material, dar, pe de altă parte, această obligaţie este circumscrisă numai acelor materiale care tratează sau au legătură cu activitatea Uniunii şi autorizarea nu poate fi refuzată decât dacă publicarea materialului este de natură a aduce prejudiciu intereselor Uniunii.

Din probele aduse la dosar, mai precis din răspunsul negativ al autorităţii învestite cu puterea de numire (superiorul ierarhic al funcţionarului) la cererea funcţionarului înaintată acesteia pentru a i se aproba publicarea articolului, autoritatea se limitează în a declara că „interesele Comunităţilor ar putea fi prejudiciate în cazul în care funcţionarii Comisiei şi Comisia exprimă public puncte de vedere diferite". Această decizie nu explică, de ce, în cazul respectiv, articolul ar aduce atingere intereselor Uniunii.

Într-o societate democratică, bazată pe respectul drepturilor fundamentale, exprimarea publică de către un funcţionar, a unor puncte de vedere diferite de cele ale instituţiei pentru care el lucrează nu poate fi considerată, în sine, ca aducând atingere interesele instituţiei.

Este evident că, utilitatea libertăţii de opinie constă chiar în posibilitatea de a exprima opinii diferite de cele reţinute la nivel oficial. A admite că libertatea de opinie poate fi limitată la unicul motiv că opinia în cauză diferă de poziţia reţinută de instituţii, înseamnă privarea acestui drept fundamental de însăşi substanţa sa.

Evaluând faptele, Tribunalul de primă instanţă a decis că, atunci când aplică prevederile art. 17 din Statut, instituţia trebuie să pună în balanţă, în primul rând libertatea funcţionarilor săi de a exprima, oral sau în scris, opinii care sunt în dezacord sau în conflict chiar cu cele ale instituţiei angajatoare (libertate ce decurge din dreptul fundamental la exprimare liberă) şi, în al doilea rând, gravitatea potenţialului prejudiciu al intereselor Uniunii, gravitate stabilită obiectiv.

Cât priveşte dreptul la opinie al funcţionarului public român, garantat în articolul 27 din Legea nr. 188/1999, republicată, acesta face parte din categoria drepturilor denumite drepturi personale^[19]sau drepturi cu caracter general^[20].

Astfel, funcţionarii publici au, în condiţiile legii, dreptul la opinie. Acest drept decurge din libertatea fundamentală a oricărui cetăţean la conştiinţă şi la exprimare.

Aşa cum se prevede în articolul 29 alineatul 1 din Constituţie, libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credinţă religioasă con­trare convingerilor sale.

În alin. 2 al articolului 29 se prevede că libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

În aceeaşi manieră Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa prevedea la nivelul spaţiului european , în articolul II-71, „Libertatea de exprimare şi de informare".

Tratatul respectiv diferenţia între „Libertatea de gândire, conştiinţă şi religioasă", în timp ce Constituţia României, defineşte libertatea de conştiinţă ca fiind libertatea gândirii, opiniilor şi libertatea credin­ţelor religioase, însă ambele acte coincideau în tratarea separată a libertăţii de exprimare.

Cu toate acestea, Constituţia europeană(ce nu a intrat în vigoare - s.n.), în articolul II-71, relua dispoziţiile articolului 10 al Convenţei Europene a Drepturilor Omului şi considera ca făcând parte din libertatea de exprimare „libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi indiferent de frontiere", în timp ce Constituţia României reglementează separat dreptul la informaţie în articolul 31.

Considerăm că libertăţile fundamentale la conştiinţă şi la expri­mare sunt în legătură cu dreptul la informaţie prevăzut de articolul 31, în conformitate cu care dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

Această prevedere se regăseşte în Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public şi în Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol 31 din Constituţie autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

Cât priveşte libertatea de exprimare, în art. 30 alin. 1 din Constituţie se prevede că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, în scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

În art. 30 alin. 7 din Constituţie s-a prevăzut ca o restrângere a libertăţii de exprimare, că sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Cu privire la dreptul la opinie, este de menţionat că orice discri­minare între funcţionari pe criteriul opiniilor lor politice, sindicale, filozofice sau religioase este interzisă.

Revenind la reglementarea dreptului la opinie prevăzut de Legea nr. 188/1999, republicată, apare o neconcordanţă între prevederile articolului 27 alineatul 1 care garantează nelimitat dreptul la opinie al funcţionarilor publici^[21], cu:

- dispoziţiile articolelor 44 şi articolelor 77 alineatul 2 litera g din aceeaşi lege care limitează prin dispoziţiile lor acest drept^[22],

• restricţiile impuse prin dispoziţiile Codului de conduită a funcţionarilor publici români şi prin comparaţie cu
• dispoziţiile în materie ale Statutului funcţionarilor Uniunii Europene menţionate mai sus.

În exprimarea opiniilor, funcţionarul public se poate afla în cel puţin trei raporturi posibile:

1. în raporturile cu superiorii

Funcţionarul public are dreptul la exprimarea opiniilor proprii. Principiul subordonării ierarhice nu împietează asupra exercitării acestui drept.

Bineînţeles, exercitarea dreptului în concret trebuie să aibă în vedere limitele impuse de normele generale ale conduitei profe­sionale a funcţionarilor publici aşa cum sunt reglementate de Codul de conduită a funcţionarilor publici români;

1. în raporturile cu colegii de serviciu

Funcţionarul public poate fi tentat să-şi exprime opiniile, con­vingerile politice şi religioase, în scop propagandistic, prozelit etc.

Existenţa unei obligaţii de abţinere de la manifestarea con­vingerilor politice în raporturile de serviciu^[23] vizează tocmai depo- litizarea administraţiei publice şi crearea unui corp profesionist al funcţionarilor publici.

Soluţia este preferabilă pentru că, altfel ar trebui să se recurgă la interzicerea dreptului de a fi membru al unui partid politic. Abţinerea trebuie să privească nu doar convingerile politice, ci şi convingerile religioase;

1. în raporturile cu cetăţenii

Funcţionarul public trebuie să aibă o conduită şi o ţinută decente, corespunzătoare funcţiei publice pe care o ocupă, ceea ce face ca exprimarea opiniilor proprii să fie subordonată acestui deziderat şi principiului transparenţei - transmiterea informaţiilor de interes public faţă de care nu este ţinut prin obligaţiile de păstrare a secretului şi confidenţialităţii (o altă limitare importantă, care, de data aceasta, priveşte doar libertatea de exprimare)^[24].

În această situaţie se află, în principal, funcţionarul public care lucrează în domeniul relaţiilor publice. În exprimarea opiniilor proprii funcţionarul public trebuie să aibă în vedere faptul că el este în slujba cetăţeanului.

1.5. Dreptul la integritate fizică şi psihică

Rezultatele unui studiu al Institutului Naţional de Justiţie din Statele Unite, au dezvăluit că, în cadrul relaţiilor de serviciu este răspândit un anumit tip de hărţuire psihologică, denumit „mobbing".

Este vorba despre un mod agresiv şi imoral de comportament dezvoltat în mediul de lucru, ce vizează agresarea în mod sistematic a unuia sau mai multor indivizi ale căror reacţii sunt la început defensive, dar care apoi dau dovadă de agitaţie şi stres.

În conformitate cu dispoziţiile articolului 12 bis al Statutului funcţionarilor Uniunii Europene „orice funcţionar trebuie să se abţină de la orice formă de hărţuire morală sau sexuală.

Hărţuirea morală este definită ca o conduită abuzivă care se manifestă într-o manieră repetitivă sau sistematică, pe parcursul unei perioade îndelungate prin comportamente, cuvinte, acţiuni, gesturi care sunt intenţionate şi care atentează grav asupra personalităţii, integrităţii fizice sau psihice a unei persoane.

Hărţuirea sexuală constă într-un comportament cu o conotaţie sexuală, nedorit de persoana asupra căruia acesta se exercită. Acest comportament are ca scop sau ca efect atingerea demnităţii acestei persoane sau crearea la locul de muncă a unui climat de intimidare, ostil, ofensator sau stânjenitor. Hărţuirea sexuală este tratată ca o discriminare bazată pe sex^[25].

Funcţionarul care este victimă a hărţuirii morale sau sexuale şi care a furnizat probe ce atestă hărţuirea morală sau sexuală nu suferă nici un prejudiciu din partea instituţiei, dacă a acţionat cu bună credinţă.

Referindu-ne la dispoziţiile româneşti în materie, constatăm că nici Statutul funcţionarilor publici români, nici Codul de conduită a funcţionarilor publici români nu reglementează hărţuirea fizică sau morală a funcţionarilor publici, aceasta fiind reglementată generic în articolul 22 al Constituţiei României republicate, sub titlul „dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică"^[26].

Considerăm că este o lacună a legislaţiei privind funcţionarii publici nereglementarea explicită a obligaţiei oricărui funcţionar public de a se abţine de la orice formă de hărţuire fizică şi psihică, însă nu putem considera această lacună ca o neimplementare a acquis-ului european pentru motivele pe care le vom enumera în continuare.

Atât dispoziţiile articolului 27 alineatul 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, cât şi ale articolului 16 alineatul 2 din Codul de conduită a funcţionarilor publici români^[27] interzic orice formă de discriminare, aici fiind inclusă şi discriminarea pe criteriul de sex.

În legislaţia română, atât hărţuirea, cât şi hărţuirea sexuală sunt considerate discriminări ale unei persoane după criteriul de sex^[28].

Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 202/2002^[29] privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, modificată şi completată prin Ordonanţa nr. 84 din 19 august 2004^[30].

Legea însă nu diferenţiază hărţuirea morală, de cea sexuală şi defineşte exclusiv hărţuirea sexuală în articolul 4 litera c) drept „orice formă de comportament în legătură cu sexul, despre care cel care se face vinovat ştie că afectează demnitatea persoanelor, dacă acest comportament este refuzat şi reprezintă motivaţia pentru o decizie care afectează acele persoane".

Rezultă astfel că numai Constituţia României, în dispoziţiile sale realizează diferenţierea între integritatea fizică şi psihică, legislaţia în materie, inclusiv Codul penal român^[31] nu le reglementează şi nu le condamnă separat.

La locul de muncă sau în alt loc în care o persoană îşi desfăşoară activitatea, este considerată discriminare după criteriul de sex şi hărţuirea sexuală^[32] a acestei persoane de către o altă persoană, acţiunea având ca scop „crearea la locul de muncă a unei atmosfere de intimidare, de ostilitate sau de descurajare pentru persoana afectată"^[33].

Este de asemenea interzis ca deciziile privind o persoană să fie afectate de acceptarea sau respingerea de către persoana în cauză a unui comportament ce ţine de hărţuirea sau de hărţuirea sexuală a acesteia. Deciziile respective la locul de muncă pot viza promovarea profesională, remuneraţia sau veniturile de orice natură ori accesul la formarea şi perfecţionarea profesională^[34].

Angajaţii au dreptul ca în cazul în care se consideră discriminaţi după criteriul de sex să formuleze sesizări/reclamaţii către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este direct implicat, şi să solicite sprijinul organizaţiei sindicale sau al reprezentanţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea situaţiei la locul de muncă.

Angajatorii, la rândul lor, pentru prevenirea şi eliminarea oricăror comportamente definite drept hărţuire sexuală au următoarele obligaţii^[35]:

• să asigure informarea tuturor angajaţilor cu privire la interzi­cerea hărţuirii şi a hărţuirii sexuale la locul de muncă, inclusiv prin afişarea în locuri vizibile a prevederilor regulamentare de ordine interioară pentru prevenirea oricărui act de discriminare după criteriul de sex;
• să informeze imediat după ce au fost sesizaţi, autorităţile publice abilitate cu aplicarea şi controlul aplicării legislaţiei privind egalitatea de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi^[36]
• să prevadă în regulamentele de ordine interioară ale unităţilor sancţiuni disciplinare, în condiţiile prevăzute de lege, pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor angajaţi prin crearea de medii degradante, de intimidare, de ostilitate, de umilire sau ofensatoare, prin acţiuni de discriminare.

Articolul 25 din Codul de conduită a funcţionarilor publici români prevede obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice de a-şi armoniza regulamentele interne de organizare şi funcţionare cu dispoziţiile respectivului Cod.

Datorită lipsei reglementărilor clare ale hărţuirii morale şi sexuale în textul Codului de conduită, raportându-ne la obligaţia angajatorilor de a prevedea sancţiuni ale acestor încălcări în regulamentele lor interne, s-ar fi impus obligaţia inversă, a armonizării Codului de conduită cu aceste regulamente de organizare şi funcţionare în momentul în care acest act normativ era în stadiul de proiect, în scopul corectării acestei lacune.

1.6. Dreptul la pregătire profesională şi perfecţionare a pregătirii profesionale

Acest drept al funcţionarilor publici este prevăzut în art. 32 din Constituţie, sub denumirea „dreptul la învăţătură".

Unii autori^[37] considerau formarea permanentă doar ca pe o obligaţie, respectiv îndatorire, însă aşa cum se arată şi în art. 50 din Statut, perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici este şi un drept, pentru că numai dacă este recunoscut şi ca drept autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a-l sprijini pe funcţionarul public, de a-i crea condiţii optime pentru perfecţionarea pregătirii sale.

Cu toate că la ocuparea postului funcţionarul public are studiile necesare, el are dreptul, iar instituţia publică are obligaţia să-l sprijine în a beneficia de condiţiile create în societatea noastră pentru ridicarea necontenită a nivelului pregătirii profesionale şi a nivelului de cultură generală, în raport cu cerinţele progresului tehnico- ştiinţific, economico-social şi cultural.

Pentru aceasta funcţionarii publici au dreptul să urmeze forme ale învăţământului superior, universitar sau postuniversitar şi să beneficieze de concedii plătite sau fără plată pentru cursuri de perfecţionare sau programe de specializare, în ţară şi în străinătate.

De fapt, este de neconceput exercitarea unei funcţii publice fără ca titularul ei să fie mereu la curent cu evoluţia informaţiilor, a cunoaşterii în domeniu şi în general. Pentru progresul administraţiei publice în special şi al societăţii în general^[38]în doctrina franceză problema perfecţionării profesionale este exprimată prin sintagma „formare profesională"^[39] şi se consideră că această formare nu este o etapă, ci un proces care se desfăşoară în toată perioada carierei funcţionarului public, permiţându-i să facă faţă atribuţiilor curente ale funcţiei publice, să se adapteze exigenţelor funcţiei, în raport cu evoluţia noilor şi multiplelor sarcini şi totodată să poată promova în funcţii superioare.

Aşa se explică de ce în art. 22 din Legea din 13 iulie 1983 se recunoaşte funcţionarilor publici francezi un drept la „formarea permanentă" şi care reprezintă în acelaşi timp şi o obligaţie.

Încă din secolul trecut, în ţări cu tradiţii democratice şi cu administraţii bine structurate, din Europa şi America, iar în ultimele decenii şi în ţări din Asia şi Africa, a fost recunoscută necesitatea unei pregătiri profesionale specifice pentru cei investiţi în diferite funcţii din administraţia publică.

Teza majorităţii autorilor de ştiinţa administraţiei din occident cu privire la necesitatea unei pregătiri specifice şi perfecţionării acestei pregătiri pentru funcţionarii publici a fost însuşită de majoritatea guvernelor din ţările occidentale.

Francezii ca şi nord-americanii sunt cei mai categorici în a solicita celor care doresc să ocupe posturi în administraţia centrală (de la cele obişnuite la cele mai importante) să fie absolvenţi ai unor şcoli cu profilul „Administraţie Publică".

După modelul celebrei şcoli franceze ENA (L' Ecole Nationale d'Administration), înfiinţată în 1945, din iniţiativa guvernului De Gaulle, destinată pregătirii funcţionarilor superiori ai administraţiei, Institutelor Regionale de Administraţie din Franţa şi Colegiului englez pentru pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor publici (Civil Service Colege) au fost înfiinţate şcoli de pregătire şi perfecţionare a pregătirii funcţionarilor publici şi în alte ţări ale Uniunii Europene, respectiv Spania, Italia, Luxemburg, sub influenţa modelului francez şi în Irlanda, Grecia, Belgia etc. sub influenţa modelului britanic^[40].

După modul cum este concepută pregătirea funcţionarilor publici în ţările amintite, nu este suficient să fi absolventul unei facultăţi cu profil juridic, economic, tehnic etc. pentru a deveni funcţionar public, mai ales, în posturi „cheie", ci este necesară absolvirea unei şcoli speciale care să confere acestor funcţionari o temeinică pregătire administrativă.

În ţara noastră, în perioada interbelică, s-a stăruit pentru crearea unei şcoli de administraţie, propunere care a fost inclusă în Legea pentru reforma administrativă din 1925, sub o formulare generală care însă nu s-a finalizat în practică.

Ideea a fost reluată de Institutul de Ştiinţe Administrative al României, înfiinţat în 1925 de către profesorul Paul Negulescu, pornindu-se de la realitatea că în acea vreme, cariera administrativă era singura pentru care nu exista un învăţământ special, în condiţiile în care se aprecia unanim că orice îndeletnicire omenească necesită o pregătire specială, teoretică şi practică^[41]. Pentru a justifica necesi­tatea acestei pregătiri G. Alexianu^[42] a susţinut că funcţionarii bine pregătiţi şi stăpâni pe serviciul ce-l au de îndeplinit, fac, chiar, să nu se observe o proastă organizare a serviciului public.

În vederea realizării pregătirii funcţionarilor din administraţia publică, în 1928, din iniţiativa Institutului de Ştiinţe Administrative al României s-a înfiinţat Şcoala de Documentare şi Ştiinţe Administrative care însă nu a funcţionat corespunzător.

Legea administrativă din 1936 a prevăzut înfiinţarea şi organi­zarea unui Centru de Pregătire Tehnică Administrativă a funcţio­narilor publici, centru care a funcţionat doar pentru Ministerul de Interne, fără a-i fi extinsă competenţa şi cu pregătirea funcţionarilor din alte structuri administrative.

Pentru pregătirea funcţionarilor din administraţia locală au funcţionat şcolile de notari, iar în posturile de subprefecţi erau încadraţi cu prioritate absolvenţii facultăţilor de drept.

Cât priveşte funcţionarii publici din administraţia centrală (exemplu, miniştrii) aceştia erau selectaţi, în primul rând, după criterii politice şi nu profesionale.

În perioada dictaturii comuniste şi uneori chiar şi după Revoluţia din 1989 nu s-a respectat principiul „omul potrivit la locul potrivit".

Viaţa a demonstrat însă că pregătirea într-un domeniu, inclusiv prin învăţământul superior nu este suficientă pentru a realiza eficient sarcinile funcţionarilor de conducere din organele administraţiei de stat şi unităţile economico-sociale şi de aceea, în perioada comunistă, în cadrul Academiei de partid pentru învăţământul social-politic „Ştefan Gheorghiu", a fost înfiinţat Institutul Central de Pregătire a Cadrelor de Conducere din Economie şi Administraţia de Stat.

De asemenea, în cadrul Facultăţii de Drept din Bucureşti s-a înfiinţat Secţia de Ştiinţe Administrative, devenită ulterior Secţia de Drept economico-administrativ, iar la Sibiu, în perioada 1970-1987, a funcţionat o facultate cu profilul Drept economico-administrativ^[43].

După 1989 au continuat să funcţioneze liceele de drept economic şi administrativ care să pregătească funcţionarii cu studii medii pentru administraţia publică şi au fost înfiinţate facultăţi cu profilul "Ştiinţe administrative" sau Administraţie Publică", precum şi Colegii de administraţie publică (în cadrul învăţământului de stat şi particular).

În prezent, o referire specială trebuie făcută pentru „Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative"(SNSPA), din subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, instituţie publică de învăţământ superior, de pregătire universitară, postuniversitară şi de cercetare ştiinţifică.

Pentru a asigura o motivaţie corespunzătoare celor care se pregătesc în această şcoală, dar mai ales pentru mai buna desfăşurare a activităţii serviciilor publice, în art. 7 din H.G. nr. 542/1995 privind reorganizarea Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative^[44], se prevede că rezultatele obţinute la absolvirea unui program de pregătire sau perfecţionare profesională, consemnate în elementele elaborate de SNSPA, vor fi avute în vedere la ocuparea şi promo­varea, în condiţiile legii, în funcţiile din administraţia publică centrală şi locală.

Pentru perfecţionarea profesională specializată a funcţionarilor publici s-a înfiinţat Institutul Naţional de Administraţie^[45], instituţie cu personalitate juridică, cu sediul în Bucureşti, în prezent desfiinţat- (s.n. D.M.P.). În plan zonal au fost create Centre teritoriale de formare continuă, cu sediul în municipiul Bucureşti, Călăraşi, Cluj- Napoca, Constanţa, Craiova Iaşi, Sibiu şi Timişoara.

Cheltuielile ocazionate de participare la aceste programe cuprind: taxele de şcolarizare, cheltuielile de transport, cazare, diurnă, plată lunară a indemnizaţiei sau salariul de bază brut.

Este indicat ca funcţionarii publici cu studii medii sau absolvenţi ai altei facultăţi să urmeze la „Frecvenţă Redusă" sau „Învăţământ la Distanţă", cursurile facultăţilor de „Administraţie Publică", întrucât în activitatea practică şi-au format deja o opinie despre specificul activităţii administrative şi există convingerea că după absolvirea studiilor superioare vor rămâne în administraţia publică.

În acest mod se poate elimina riscul constatat uneori la cei care intră într-o astfel de facultate direct de pe băncile liceelor, şi care după absolvirea studiilor superioare se consideră fără aptitudini şi refuză să se încadreze în sistemul autorităţilor şi instituţiilor adminis­traţiei publice.

Pledăm, alături de alţi autori^[46], pentru ca liceele de drept eco­nomic şi administrativ să se reorganizeze în aşa fel încât să funcţio­neze separat liceele economice de cele administrative, oferind administraţiei publice funcţionarii cu studii medii de care are nevoie.

Atât în învăţământul liceal cât şi în cel superior de specialitate administrativă urmează a fi studiate disciplinele care să permită absolvenţilor o bună pregătire administrativă, politico-juridică şi economico-socială, la nivelul dezvoltării contemporane a ştiinţei şi tehnicii administrative.

Cerinţa orientării în principiile ştiinţei, în disciplinele funda­mentale politico-juridice şi economico-sociale din domeniul admi­nistraţiei, trebuie să constituie o preocupare şi la cursurile postuni­versitare de perfecţionare în specialitatea amintită.

Este astfel necesar ca pregătirea administrativă să se efectueze atât în licee de specialitate, cât şi prin instituţii de învăţământ superior întrucât oricât de bine pregătiţi ar fi funcţionarii de conducere ei nu îşi vor putea îndeplini în condiţii cât mai bune sarcinile, dacă funcţionarii de execuţie pe care îi conduc nu au o pregătire profe­sională temeinică.

Un aspect important ce trebuie reţinut pe perioada şcolarizării sau la cursurile de perfecţionare este necesitatea efectuării stagiului practic în sistemul administraţiei publice, pregătirea completându-se cu aspecte din cunoaşterea cerinţelor activităţii practice şi experienţei celor mai buni funcţionari publici.

Pe lângă forma colectivă de perfecţionare a pregătirii profesionale nu trebuie uitat că un rol deosebit revine pregătirii individuale, a timpului şi importanţei acordate studierii şi aprofundării literaturii de specialitate.

1.7. Dreptul la continuitate, la carieră în exercitarea funcţiilor pe care le îndeplinesc

Dreptul la carieră este unul dintre drepturile legate de profesia funcţionarului public, consacrat de normele juridice care prevăd continuitatea, cariera în funcţiile pe care le îndeplinesc, acesta fiind punctul de plecare pentru stabilitatea în funcţie a celor care îşi desfă­şoară activitatea în cadrul administraţiei publice.

Necesitatea stopării amestecului crescând al politicii în admi­nistraţie şi crearea unei independenţe a funcţionarilor publici faţă de politică, pentru buna funcţionare a serviciului public, au determinat reglementarea principalelor elemente componente ale dreptului la carieră: stabilitatea, inamovibilitatea şi promovarea.

Numirea funcţionarului public pe o perioadă nedeterminată are drept consecinţă continuitatea în funcţia publică şi percepţia pozitivă din partea acestuia asupra viitorului şi evoluţiei pe care o va urma cariera sa până la cele mai înalte funcţii din administraţia publică.

Prin urmare, noţiunea de continuitate (stabilitate sau inamovibilitate) trebuie completată cu cea de promovare pentru a putea avea reprezentarea completă a dreptului la carieră.

Conceptul de carieră este complex, neexistând o definiţie unitară, unanim acceptată, care să întrunească consensul specialiştilor.

Într-o accepţiune largă^[47], cariera este o succesiune evolutivă de activităţi şi poziţii profesionale pe care le atinge o persoană pe durata vieţii active, ca şi aptitudinile, cunoştinţele şi competenţele dezvoltate în timp.

Într-o altă accepţiune, cariera reprezintă modul în care se dezvoltă situaţia juridică a funcţionarului public de la naşterea raportului de funcţie publică şi până la încetarea lui.^[48]

„Carta Europeană. Exerciţiul autonom al puterii locale", adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, prevede cu referire la carieră că „Statutul personalului colectivităţilor locale trebuie să permită o recrutare de calitate, fondată pe principii de merit şi de competenţă; în acest scop ele trebuie să reunească condiţiile adecvate de formare, de remunerare şi de perspectivă a carierei".

Principiile care stau la baza activităţii de organizare a carierei funcţionarilor publici sunt principiul autorităţii şi principiul democratizării.

Dreptul la carieră al funcţionarilor publici poate fi considerat a fi cel mai important drept pe care Statutul îl conferă funcţionarilor publici. Prevederea sa are la bază mai multe raţiuni^[49]:

- asigură un element de motivare interioară a funcţionarului public, fiind un instrument de fidelitate şi creştere a ataşamentului faţă de funcţia publică în general şi faţă de autoritatea publică în special;

• este un mijloc de asigurare a independenţei faţă de factorul politic al administraţiei;
• reprezintă un instrument de realizare a principiului „legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţi", prevăzut în articolul 3 litera a din Statut;
• asigură scopul legii, acela referitor la „un serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală", prevăzut în articolul 1 alineatul 2 din Statutul funcţionarilor publici;
• reprezintă un mijloc managerial de profesionalizare a adminis­traţiei publice prin specializare şi dezvoltare, reducând totodată costurile de recrutare şi instruire.

Stabilitatea în funcţia publică

Un drept, din rândul celor legate de profesia funcţionarilor publici este, aşa cum am arătat, cel consacrat de normele juridice care prevăd continuitatea, cariera în funcţiile pe care le îndeplinesc, prin aceasta creându-se condiţiile pentru menţinerea stabilităţii în funcţie a funcţionarilor publici.

În cazul funcţionarului public raportul de serviciu (funcţie publică) se află sub semnul continuităţii, cu consecinţa că numirea sa în funcţia publică, din cadrul unui serviciu public, pe o perioadă nedeterminată, chiar pe durata întregii sale vieţi active, nu trebuie exclusă.

O astfel de numire are puternice influenţe asupra perceperii viito­rului funcţionarului public, a evoluţiei sale până la cele mai înalte funcţii din administraţia publică şi prin aceasta creşte ataşamentul, devotamentul pentru funcţia publică şi randamentul său în activitatea pe care o desfăşoară spre binele serviciului public respectiv, şi mai departe al oamenilor.

Aşadar, noţiunea de stabilitate trebuie completată cu cea de promovare pentru a putea avea reprezentarea completă a dreptului la carieră.

Trebuie făcută însă şi aprecierea între perspectiva de carieră în situaţia în care funcţia publică este ocupată pe o perioadă determi­nată, în situaţia suspendării raportului de serviciu al titularului ei şi stabilitatea în funcţie.

Astfel, Statutul funcţionarilor publici, republicat, cuprinde pre­vederi speciale: în art. 98 alin. 1 lit. h se prevede că încetarea de drept a raportului de serviciu intervine la expirarea termenului pentru care a fost exercitată cu caracter temporar funcţia respectivă; în art. 4 alin. 3 se prevede că funcţiile publice pot fi ocupate pe perioadă deter­minată, în condiţiile acestei legi, iar în art. 105 se menţionează că persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neim­putabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici. Aşadar, principiul carierei prevăzut în art. 6 al "Cartei Europene, Exerciţiul autonom al puterii locale" adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 are conţinut legal expres în legislaţia românească şi în cazurile în care funcţia publică nu este ocupată pe perioadă nedeterminată.

Noţiunea de carieră exprimă, de altfel, modul cum se dezvoltă situaţia juridică a funcţionarului public de la naşterea raportului de funcţie publică şi până la încetarea lui^[50].

În prezent există două mari categorii de sisteme de serviciu public cu implicaţii asupra carierei^[51].

Unul este sistemul tip "post" construit dintr-un ansamblu de funcţii, în care funcţionarii numiţi, la început, în una din aceste funcţii, pot fi apoi numiţi în altă funcţie, fără a putea avea vreun drept de stabilitate.

În acest sistem mobilitatea funcţionarilor de la o administraţie la alta sau între administraţii şi sectorul particular, este foarte mare.

Celălalt sistem, de tip "carieră", este bazat pe conceptul de stabi­litate, de continuitate în funcţie, fie în interiorul aceluiaşi corp profesional, ceea ce permite accesul la un anumit număr de funcţii, fie trecând de la un corp la altul.

În acest sistem avem de-a face cu un serviciu public împărţit într-un anumit număr de corpuri, în care se intră prin concurs sau transfer, şi în care funcţionarul poate rămâne pe toată durata vieţii sale active, prin sistemul promovării în funcţie.

Este adevărat, însă, că cele două sisteme nu există niciodată în stare pură şi că îmbinarea acestora, cu prioritatea acordată unuia, exprimă nivelul stabilităţii în funcţie a unui funcţionar public.

În raport de necesitatea unei stabilităţi în funcţie, sarcina Guvernului care iniţiază şi gestionează reforma administrativă, este aceea de a lua măsurile necesare în vederea asigurării încrederii cetăţenilor şi a celorlalte guverne ce vor urma faţă de profesionalism şi de caracterul nepartizan al funcţiei publice.

Aşa cum am arătat, pentru ca un serviciu public să funcţioneze bine este necesar ca funcţiile acestuia să fie ocupate de funcţionari publici cu pregătire profesională de specialitate dar şi cu experienţă în exercitarea atribuţiilor ce le revin din funcţia pe care o deţin, experienţă realizată doar prin stabilitatea funcţionarului public în funcţia pe care o ocupă.

Pentru asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi înlătu­rarea grabnică a fenomenelor de corupţie, se impune de urgenţă, să se înlăture favoritismul şi influenţele politice în recrutarea şi promo­varea funcţionarilor publici, singurul criteriu fiind competenţa profesională verificată prin concurs şi nu criteriile politice.

Cariera profesională este, în primul rând, în responsabilitatea fiecărui funcţionar public, iar funcţia publică, în calitate de instituţie juridică, trebuie să-i ajute pe funcţionari să-şi administreze cariera.

Fenomenul de politizare a unor funcţii publice profesionale este deosebit de periculos, şi de aceea Statutul funcţionarilor publici trebuie să constituie o garanţie a stopării acestui fenomen.

Prin modificarea şi completarea Statutului funcţionarilor publici în 2003, se constată o tendinţă de reliefare a principiului indepen­denţei funcţionarilor publici faţă de politică, iar anumite funcţii de demnitate publică din administraţie ocupate prin decizie politică au fost transformate în funcţii publice de carieră. Astfel, art. 15 din Statut, care reglementează corpul înalţilor funcţionari publici stabileşte că secretarul general al Guvernului şi secretarul general adjunct al Guvernului, precum şi prefecţii şi subprefecţii, devin funcţionari publici de carieră şi ocupă funcţiile publice prin concurs trebuind să îndeplinească unele condiţii specifice, alături de cele generale prevăzute pentru toţi funcţionarii publici în art. 54 din Statut.

Aşa cum a arătat şi A. Teodorescu^[52], teză valabilă cu prisosinţă şi astăzi, "cerinţele unui sistem modern de administraţie, impun ca preocupările politice să fie scoase cât mai mult din exerciţiul autorităţii administrative". "Potrivit practicilor clientelare de căpătuială a unei părţi din clientela care l-a ajutat în alegeri, Guvernul, fără a ţine seama de scopul serviciului şi funcţiei publice, a procedat la înfiinţarea unor funcţii publice ca recompensă pentru clientela politică, la desfiinţarea unor funcţii publice pentru a scăpa de persoanele incomode sau a încălcat principiul stabilităţii funcţionarului public prin rotire, mutare, transfer, promovare în raport de pretenţiile clientelei politice".

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii, funcţionarii publici au nevoie nu numai de o bună pregătire de specialitate, de experienţă, ci şi de o anume educaţie administrativă ce nu le-o poate da decât siguranţa în stabilitatea funcţiei lor. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate^[53], „cu chipul acesta ar dispare şi acele legiuni de clienţi politici care nu trăiesc decât în speranţa schimbării Guvernului şi care constituie de multe ori o adevărată plagă socială".

Unul dintre instrumentele de bază în asigurarea independenţei profesionale îl reprezintă mecanismul de evaluare, de stabilire a obiectivelor funcţiei publice şi de cuantificare a performanţelor profesionale^[54] care creează premisele înlăturării efective a abuzului.

Când vorbim de continuitate în funcţie avem în vedere că aceasta nu poate avea caracterul unei stabilităţi absolute, deoarece pe parcursul activităţii funcţionarilor intervin modificări în funcţia lor prin promovare, delegare, detaşare, transfer în interesul serviciului, modificări la cererea funcţionarilor, din necesitatea rotirii cadrelor pentru prevenirea rutinei administrative sau din alte necesităţi pe care le au diferite organe ale administraţiei publice^[55].

Dreptul la stabilitate este general recunoscut pentru categoria funcţionarilor publici, în art. 3 lit. f din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată, stabilitatea rămânând un element esenţial al statutului juridic al funcţionarilor publici, chiar dacă există în statele europene tendinţa de a numi funcţionari publici pe perioadă determinată.

Elementele prin care se garantează stabilitatea sunt: modalitatea de recrutare şi perioada pe care urmează a fi încadrat un funcţionar public. Acestea sunt două probleme de principiu care trebuie abordate prin asociere.

Stabilitatea în funcţie, element de bază în definirea funcţionarului public, este relativă şi subliniază mai mult elementul de continuitate în administraţia publică, atât în funcţia iniţială, cât şi în alte funcţii.

Se ajunge astfel la concluzia că stabilitatea prezintă interes atât pentru buna funcţionare a serviciului public, cât şi pentru funcţio­narul care trebuie apărat de eventualele abuzuri constând în sancţionarea, transferul sau înlăturarea după bunul plac al conducerii serviciului public^[56]. În acest sens, în procedura de sancţionare disciplinară s-au prevăzut mai multe elemente de siguranţă pentru funcţionarul public, cum ar fi cercetarea faptei lui în cadrul unei comisii de disciplină din care fac parte şi reprezentanţi ai funcţio­narilor publici, dreptul la apărare prin avocat în faţa comisiei de disciplină şi aplicarea principiilor de procedură civilă care să asigure judecarea echitabilă în procedurile interne ale administraţiei^[57].

Funcţionarul public, bucurându-se de o situaţie sigură şi stabilă în funcţie se va dedica serviciului public, manifestând mai mult ataşament faţă de funcţia sa şi de serviciul public respectiv, mai multă conştiinciozitate şi pasiune. O situaţie sigură îl scuteşte de arbitrarul şefului său şi de influenţele deciziilor politice.

Stabilitatea, prevăzută ca principiu al funcţiei publice în art. 3 lit. f din Statutul funcţionarilor publici, este astfel unul dintre cele mai importante şi specifice drepturi ale funcţionarului public şi definirea acestui concept trebuie să fie clară, concludentă, mai ales astăzi când constatăm un amestec sporit al politicii în administraţie.

Oricum, apreciem că stabilitatea în funcţie exprimă în primul rând imposibilitatea încetării raportului de funcţie publică din motive neimputabile funcţionarului public (evident, cu excepţiile prevăzute de lege la art. 99).

Altfel spus, stabilitatea în funcţie exprimă posibilitatea suspen­dării, modificării sau încetării raportului de serviciu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, precum reorganizarea, încetare a activităţii serviciului public etc.

Deşi nu este reglementat expres în Legea nr. 188/1999, fiind prevăzut doar la nivel de principiu de bază al exercitării funcţiei publice, acest drept este general recunoscut pentru categoria funcţio­narilor publici, stabilitatea rămânând un element esenţial al statutului funcţionarilor publici, chiar dacă există în statele europene tendinţa de a numi funcţionari publici pe perioadă determinată.

În prezent, în România, s-a prevăzut, prin unele acte normative, stabilitatea în funcţie pentru anumite categorii de funcţionari publici.

Astfel, în art. 116 alin. 3 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale^[58] s-a prevăzut stabilitatea în funcţie pentru secretarul comunei, oraşului, subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului.

Dreptul la stabilitate este limitat în legislaţia românească. În art. 88 se prevede instituţia delegării şi faptul că aceasta se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calen­daristice într-un an. Funcţionarul public poate refuza delegarea dacă se află în caz de graviditate, îşi creşte singur copilul minor sau starea de sănătate precară dovedită medical face contraindicată delegarea. Delegarea pentru o perioadă mai mare, dar nu mai mult de 90 de zile calendaristice într-un an, se face însă numai cu acordul scris al funcţionarului public.

De asemenea, o altă limitare o constituie detaşarea până la 6 luni care se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice unde urmează a se face detaşarea, conform dispoziţiilor art. 89. Totuşi, legea menţionează în art. 89 alin. 3 motivele pentru care funcţionarul public poate refuza detaşarea : pentru graviditate; îşi creşte singur copilul minor; în situaţia în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea; detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare; este singurul întreţinător de familie.

Inamovibilitatea funcţionarului public

Al doilea element al dreptului la carieră a funcţionarilor publici îl constituie inamovibilitatea.

Referindu-se la dreptul la inamovibilitate, E. Tarangul^[59] a arătat că acesta "este dreptul acordat de stat funcţionarului public, numit în mod legal, de a nu fi suspendat sau revocat decât pentru motive disciplinare şi după procedura disciplinară şi că nu va putea să fie mutat fără asentimentul său, nici în interes de serviciu şi nici prin avansare".

În consecinţă, inamovibilitatea este o situaţie mai consolidată decât stabilitatea, deoarece funcţionarul inamovibil nu poate să fie mutat fără asentimentul său nici măcar în interes de serviciu.

Cât priveşte inamovibilitatea, aceasta, în cazurile în care este recunoscută unor funcţionari publici, reprezintă un element deosebit de garanţie a legalităţii şi integrităţii exercitării funcţiei publice.

De altfel, Jean Vermeulen^[60], în lucrarea din 1933 consacrată exclusiv funcţiei şi funcţionarului public, a arătat că pentru a distinge între stabilitate şi inamovibilitate trebuie să avem în vedere că funcţionarul inamovibil este legat cu gradul şi cu locul, pe când funcţionarul stabil este legat numai cu gradul, sau altfel spus inamovibilitatea reprezintă o stabilitate de un grad superior.

Prin urmare, inamovibilitatea este situaţia legală a unui funcţionar public în conformitate cu care nu poate fi revocat, suspendat sau transferat chiar prin promovare contra voinţei sale, măsurile de suspendare sau încetare a raportului de serviciu putând fi luate doar dacă sunt dispuse ca sancţiune disciplinară şi pot fi atacate la instanţa judecătorească.

În prezent, în art. 125 alin. 1 din Constituţie, s-a prevăzut pentru judecători, că cei definitivi, numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii.

Prin această dispoziţie putem spune că inamovibilitatea a redevenit o instituţie de ordin constituţional.

Pe baza acestei dispoziţii constituţionale în art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor^[61] s-a reluat prevederea constituţională, iar în art. 2 din lege a fost reglementat conţinutul noţiunii de inamovibilitate in sensul că judecătorii definitivi nu pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie decât în cazurile prevăzute de lege.

Aşa cum am arătat, atât stabilitatea, cât şi inamovibilitatea, pentru categoriile de funcţionari ce vor fi prevăzute de lege, nu constituie drepturi subiective pentru funcţionarii publici, ci sunt necesare pentru bunul mers al serviciilor publice, pentru o independenţă a administraţiei şi o garanţie a exercitării actului de putere publică. Aşa cum puterea judecătorească este putere independentă, considerăm că şi administraţia trebuie să beneficieze de aceleaşi garanţii pentru exerciţiul puterii publice în interesul comunităţii.

Apărarea funcţionarului public pe calea stabilităţii sau inamovibilităţii, de ingerinţe, ameninţări, răzbunări ale funcţionarilor publici superiori şi a factorilor politici, asigurarea independenţei şi imparţialităţii lor în exercitarea funcţiilor publice conduce evident la eficienţa serviciilor publice.

Pentru a asigura stabilitatea şi inamovibilitatea în funcţie este necesar ca regulile privind avansarea, transferarea, revocarea din funcţie, procedura constatării abaterilor şi aplicării sancţiunilor disciplinare, judecarea contestaţiilor, precum şi modul de stabilire a calificativelor în urma evaluării anuale a performanţelor profesionale să fie stabilite numai prin lege, iar accesul la justiţie să fie la instanţele de contencios administrativ.

Prevederea doar în lege a stabilităţii şi a inamovibilităţii dă o garanţie în plus menţinerii acestora în interesul bunului mers al serviciului public, dat fiind că o lege înainte de a fi modificată sau abrogată este discutată în Parlament, atât de majoritate, cât şi de opoziţie, fiind supusă totodată controlului constituţional de către Curtea Constituţională şi controlului Preşedintelui României, când îi este înaintată spre promulgare.

Dreptul la promovarea în funcţie

Aşa cum am mai arătat, Statutul funcţionarilor publici distinge între trei categorii de funcţii publice, stabilite în raport de nivelul atribuţiilor, respectiv categoria înalţilor funcţionari publici, a funcţionarilor publici de conducere şi a funcţionarilor publici de execuţie.

Dreptul de a promova în funcţii superioare, în clase, grade, precum şi avansarea în trepte de salarizare are loc conform dispoziţiilor art. 63 şi următoarele din Statutul funcţionarilor publici şi art. 121 şi urm. din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.

Aspectele privind promovarea în funcţie au fost analizate pe larg în capitolul intitulat „Cariera funcţionarilor publici", pragraful „Promovarea funcţionarilor publici şi evalurea performanţelor profesionale"

2. Drepturi cu caracter personal

2.1. Dreptul la salariu

Legiuitorul recunoaşte funcţionarului public dreptul la salariu ca oricărui salariat. Folosirea şi în cazul funcţionarului public a aceleaşi noţiuni nu înseamnă că şi regimul juridic este acelaşi cu cel de salariu acordat unui salariat cu contract individual de muncă.

Între retribuţia cuvenită funcţionarului şi cea cuvenită salariatului există atât elemente comune, dar şi diferenţe. Dincolo de această identitate de formă, de terminologie, legea reglementează în mod diferit, pe fond, salariul funcţionarului public faţă de cel al salariatului.

Salariile pentru funcţionarii publici au fost reglementate prin Statutul funcţionarilor publici, prinLegea-cadru nr. 330 din 5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi apoi prin Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr.284/20 1 0^[62].

Cât priveşte remunerarea funcţionarilor europeni pentru activitatea prestată, salariile acestora sunt stabilite pe grade şi în interiorul gradului pe eşaloane (trepte).

Titlul V al Statutului funcţionarilor Uniunii Europene se intitu­lează „Regimul pecuniar şi avantajele sociale ale funcţionarilor ".

Din conţinutul articolelor acestui titlu care reglementează regimul retribuţiei funcţionarilor europeni, am putea trage câteva concluzii:

• acordarea retribuţiei este un drept al funcţionarului european;
• la acest drept funcţionarul nu poate renunţa, fapt stipulat expres în articolul 62 aliniatul 2;
• retribuţia se acordă în funcţie de grad şi de eşalon şi este atrasă de numirea funcţionarului european, ea reprezintă deci un efect al actului de numire într-o funcţie europeană ^[63];
• retribuţia funcţionarului este exprimată în franci belgieni şi plătită în moneda ţării în care acesta îşi desfăşoară activitatea;
• retribuţia funcţionarului este supusă unor examinări anuale şi unor corecturi, al căror scop este de a proteja funcţionarul;
• nivelul retribuţiei, în funcţie de grad şi de eşalon, este stabilit prin articolul 66 din Statut;
• în afara retribuţiei de bază, funcţionarii au şi alte drepturi băneşti, la salariul de bază adăugându-se diferite sporuri şi indem­nizaţii.

Salariul de bază poate fi definit ca un salariu, de obicei lunar, constant, fix şi periodic perceput de funcţionar.

Evoluţia funcţiei publice din mai multe ţări este în sensul unei remunerări nu doar conform gradului sau postului, ci urmărindu-se şi anumiţi factori specifici (evaluarea funcţionarilor pe baza aptitu­dinilor, competenţelor şi performanţelor).

Indemnizaţiile de conducere (mai mult sau mai puţin fixe, în plus faţă de salariul de bază) se acordă pentru anumite profesii şi pentru anumite posturi specifice. Ele nu au o legătură specială cu prestaţiile furnizate, ci sunt considerate drept un supliment fix al salariului de bază determinat prin funcţie. Indemnizaţiile de conducere sunt acordate în special în Germania, Austria, Spania şi Franţa.

Primele de randament reprezintă o modalitate de remunerare în funcţie de prestaţii şi randament. Astfel de prime există în Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda şi Austria.

Referitor la cuvântul „traitment", folosit de doctrina franceză pentru a desemna salariul funcţionarului public, acesta exprimă faptul că nu reprezintă doar o sumă de bani, ci o regulă de tratare sub aspectul renumeraţiei, a serviciului public, a societăţii în ultimă instanţă, faţă de cei puşi în slujba serviciului său.

În afară de veniturile ce exprimă salariul, funcţionarii publici mai obţin diferite venituri denumite sporuri şi indemnizaţii, precum indemnizaţia de chirie, indexări la salariu şi altele.

2.2. Dreptul la asociere sindicală, la încheierea de acorduri colective de muncă şi la grevă, care constituie aşa-zisele drepturi ce se exercită colectiv

Dreptul la asociere sindicală

Este un drept fundamental, social-politic, clasificat, de regulă, în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc., cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său"^[64].

Art. 27 din Legea nr. 188/1999, în forma anterioară, îl recunoştea de o manieră principială, trimiţând la lege pentru determinarea condiţiilor exercitării lui. În forma modificată, potrivit art. 29 alin. 1 şi 2, dreptul de asociere sindicală este recunoscut tuturor funcţio­narilor, cu excepţia înalţilor funcţionari publici, a funcţionarilor publici de conducere si a altor categorii de funcţionari cărora dreptul respectiv le este interzis prin statute speciale.

Art. 29 alin. 4 din Statut reglementează o altă dimensiune a dreptului de asociere, şi anume asocierea în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având drept scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor.

Astfel de asociaţii profesionale s-au constituit şi avem în vedere Asociaţia secretarilor de judeţe, Asociaţia secretarilor de municipii, Asociaţia directorilor economici etc.

Dat fiind faptul că legea nu mai instituie nici o excepţie, se înţelege că dreptul de asociere în organizaţii profesionale este recunoscut tuturor funcţionarilor, inclusiv funcţionarilor publici de conducere şi înalţilor funcţionari publici, şi indiferent dacă statutul lor juridic este reglementat de Legea nr. 188/1999, republicată, sau de statute speciale.

Dreptul de asociere în organizaţii de tip sindical este un drept fundamental al cetăţeanului, recunoscut şi garantat funcţionarului public de legislaţiile naţionale.

Potrivit art. 29 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, în situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea respectivă să opteze pentru una dintre cele două funcţii.

În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale, rapor­turile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală.

Funcţionarii publici, alţii decât cei amintiţi, pot deţine simultan funcţia publică şi funcţia în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, cu obligaţia respectării regimului incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese care le este aplicabil.

În doctrina occidentală dreptul la asociere sindicală este enunţat prin sintagma „libertate de asociere" care „permite mai multor persoane să se reunească pentru a forma un grup permanent consti­tuind o persoană morală (în opoziţie cu reuniunea care nu are caracter permanent), într-un scop dezinteresat (prin opoziţie cu societatea, care este creată într-un scop lucrativ). Dintre toate dimensiunile dreptului de asociere, ca drept fundamental al omului, funcţionarului european îi este permisă doar posibilitatea de a se asocia în organizaţii sindicale sau profesionale.

Deşi în conformitate cu articolul 40 alineatul 3 din Constituţie, prin legi organice se interzice unor categorii de funcţionari publici să facă parte din partide politice, cum este cazul înalţilor funcţionari publici sau funcţionarilor publici de conducere, secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale, aceasta nu înseamnă că ei nu au dreptul la opinii proprii, pe care şi le pot exprima în alt cadru decât cel al partidelor politice.

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, în articolul 10, le restrânge funcţionarilor publici exerciţiul dreptului amintit, interzicându-le:

1. să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;
2. să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;
3. să colaboreze, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoane fizice sau juridice care fac donaţii ori sponsorizări partidelor politice;
4. să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne ori obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora".

De asemenea, pentru a nu restrânge dreptul în sine de afiliere politică, legiuitorul a preferat o limitare a exerciţiului acestuia în sensul prevederilor art. 43 alin. 2 şi anume că funcţionarilor publici le este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice.

În ceea ce priveşte limitarea libertăţii de a adera la un anumit partid, aceasta este prevăzută în art. 40 alin. 3 din Constituţie, în Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi în Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, pentru categoriile de funcţionari publici menţionate.

Raţiunea pentru care unele categorii de funcţionari publici nu pot face politică este aceea de a nu se ajunge la diferenţieri între cei cărora li se prestează servicii, prestaţiile respective trebuind să rămână neutre şi accesibile tuturor cetăţenilor^[65].

O excludere totală din viaţa politică a tuturor categoriilor de funcţionari publici ar lipsi în mod evident de conţinut prevederile constituţionale şi ar exclude o importantă categorie de persoane din rândul celor care au vocaţie de a se angaja politic, dar, pe de altă parte, este însă la fel de sigur că angajarea politică directă este nocivă pentru anumite categorii de funcţionari, deoarece prin aceasta le-ar fi afectat, în mod direct, statutul de imparţialitate.

În acelaşi timp, se mai cuvine a diferenţia între participarea ca membru la un partid politic şi activitatea militantă a unui funcţionar în slujba unui anumit partid, în cadrul instituţiei în care lucrează, situaţii care sunt, evident diferite. Astfel Statutul a instituit interdicţia ocupării oricăror funcţii de conducere în partidele politice. Periculos din punctul de vedere al exercitării drepturilor şi obligaţiilor funcţionarului public nu este neapărat faptul că el face parte dintr-un anumit partid, la ale cărui activităţi participă în afara serviciului, ci politizarea funcţiei pe care o deţine, situaţie - evident - contrară eticii sale de funcţionar public şi profilului atribuţiilor sale de serviciu.

Pentru funcţionarii publici europeni, dreptul la asociere sindicală a fost confirmat şi de acordul-cadru încheiat în septembrie 1974, prin care s-a reglementat relaţiile dintre Uniune şi organismele sindicale şi profesionale.

La ora actuală sunt recunoscute şi funcţionează şase sindicate, din care două sunt cele mai importante şi anume Federaţia Funcţiei Publice Europene (FFPE) şi Uniunea Sindicală care este afiliată la Confederaţia Europeană a Sindicatelor. Aceste două sindicate spre deosebire de celelalte patru sunt prezente în toate organismele europene.

„Dreptul de asociere sindicală, de a crea împreună cu alţii sindicate şi de a se afilia la ele", este prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, alături de cel de reuniune paşnică şi de articolul 5 din Carta Socială Europeană, intitulat chiar dreptul sindical.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a pronunţat asupra unei probleme foarte interesante şi anume aceea de a şti în ce măsură interdicţia prevăzută de legea naţională pentru un funcţionar public de a adera la un partid politic şi de a desfăşura activităţi politice, reprezintă o încălcare a dreptului la liberă exprimare ( art.10 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), precum şi a dreptului la liberă asociere (art.11 din aceeaşi Convenţie).

Este vorba de cauza Rekvenyi contra Ungariei (Dosar Nr.25390/1994 în care s-a pronunţat Hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 mai 1999)^[66].

Reclamantul L.R. era poliţist şi secretar general al unui sindicat independent al poliţiei ungare. La 24 decembrie 1993, în Jurnalul Oficial al Ungariei, a fost publicată Legea nr. 107 din 1993 cu privire la modificarea Constituţiei ungare. În esenţă, textul legii publicate a modificat art.40/B alin.4 al Constituţiei, în sensul că, începând cu data de 1 ianuarie 1994, membrilor forţelor armate, ale serviciilor poliţiei şi securităţii li se interziceau afilierea la un partid politic, precum şi desfăsurarea unor activităţi politice.

Pe această bază şi datorită împrejurării că în acea perioadă se apropiau alegerile legislative, directorul poliţiei naţionale ungare a emis o circulară prin care a cerut poliţiştilor să se abţină de la orice activitate politică. De asemenea, se indica funcţionarilor de poliţie că, în măsura în care doresc să participe la activitatea politică, trebuie să demisioneze din poliţie. Printr-o a doua circulară din 16 februarie 1994, directorul poliţiei naţionale preciza că nu va fi acordată nici o dispensă de la interdicţia impusă prin noua formulare a art.40/B alin.4 din Constituţia ungară.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut mai întâi că, în mod netăgăduit, desfăsurarea unei activităţi de natură politică intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, în măsura în care libera dezbatere politică constituie un aspect particular al libertăţii de exprimare. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat în sensul că jocul liber al dezbaterilor politice se găseşte în centrul noţiunii de societate democratică şi că de garanţiile prevăzute în art. 10 al Convenţiei se bucură atât personalul militar, cât şi funcţionarii, în general.

Pe de altă parte, Curtea a considerat de necontestat faptul că interdicţia pentru reclamant de a participa la activităţi politice constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la liberă exprimare şi pe cale de consecinţă, o încălcare a dispoziţiilor art.10 din Convenţie, dar numai dacă o asemenea ingerinţă n-ar fi prevăzută de lege, n-ar urmări unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate de alin.2 al aceluiaşi articol şi nu s-ar dovedi necesară, într-o societate democratică, pentru a atinge acele scopuri^[67].

Faţă de toate aceste considerente, Curtea a reţinut că expresia "activităţi politice" utilizată de art. 40/B alin.4 din Constituţia ungară trebuie citită şi interpretată în concordanţă cu dispoziţiile complementare din alte acte normative, în special cu cele cuprinse în Regulamentul privitor la activitatea Poliţiei. Or, analiza coordonată a tuturor dispoziţiilor legale care interesează materia conduce la concluzia că în Ungaria există un cadru juridic de natură să restrângă participarea poliţiştilor la activităţi politice, fără însă ca acestea să poată fi definite cu o precizie absolută.

Mai mult, Curtea a spus că, chiar admiţând că poliţiştii n-ar putea întotdeauna să ştie cu certitudine dacă o activitate de o anumită natură cade sub incidenţa interdicţiei edictată de art. 40/B alin. 4 din Constituţie, ei au posibilitatea să ceară avizul superiorilor ierarhici sau să obţină precizări privitoare la dispoziţiile legale printr-o acţiune în justiţie.

Pentru toate aceste motive Curtea a considerat că ingerinţa litigioasă este prevăzută de lege, în sensul art. 10 alin. 2 din Convenţie^[68].

2.3. Dreptul la grevă

Înainte de cel de-al doilea război mondial, soluţia cea mai răspândită era aceea a interzicerii grevei în serviciul public. În stadiul actual al dezvoltării economico - sociale a României, apreciem că soluţiile actuale cu privire la grevă sunt justificate.

O concluzie desprinsă din spiritul reglementărilor actuale şi al doctrinei contemporane, şi care reprezintă o constantă a regimului juridic al grevei funcţionarilor publici, este faptul ca ea nu poate avea ca obiect decât apărarea intereselor profesionale, dreptul la grevă reprezentând, prin definiţie, o garanţie profesională.

Forma lapidară a art. 28 din Legea nr. 188/1999 a fost completată cu o dimensiune esenţială a regimului juridic al grevei în serviciul public şi anume, obligaţia funcţionarilor publici de a respecta principiul continuităţii şi celerităţii serviciului public.

Fiind de esenţa serviciului public care trebuie să răspundă în permanenţă nevoilor de interes general, principiul continuităţii constă în asigurarea funcţionării neîntrerupte a serviciilor publice.

Trebuie precizat mai întâi că trăsătura celerităţii nu se regăseşte printre caracteristicile tradiţionale ale serviciului public, ea este tratată ca o trăsătură a procedurii civile. De aceea reprezintă un element de noutate, care pune de la început problema în ce măsură se poate garanta celeritatea, dacă greva este deja declanşată? Dacă nu, se ajunge în mod concret la o contradictie în termeni.

S-ar putea susţine că celeritatea nu este o trăsătură consacrată în dreptul public, ci ţine de derularea activităţii jurisdicţionale.

Totuşi celeritatea poate fi reţinută şi ca o caracteristică a derulării serviciului public, deoarece:

• în reglementarea iniţială a art. 4 din Legea nr. 188/1999, la lit. a) era menţionat principiul asigurării prompte şi eficiente a tuturor activităţilor efectuate de către funcţionarii publici;
• în formularea dată de art. 3 din Legea nr. 188/2003, la lit. c) este prevăzut, ca principiu care stă la baza exercitării funcţiei publice, cel al eficienţei şi eficacităţii. Or, promptitudinea, eficienţa şi eficacitatea sunt trăsături ale celerităţii.

În ciuda faptului că reglementările din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, nu sunt suficient de clare, are aplicabilitate principiul potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul aplicării, nu al neaplicării ei. Aceasta cu atât mai mult cu cât este vorba de un drept fundamental garantat de Constituţie.

Funcţionarii publici pot declanşa greva doar în momentul negocierii acordurilor colective, rămânând ca instanţa de judecată să se pronunţe în ce măsură au fost respectate principiile celerităţii şi respectiv continuităţii serviciului public.

De lege ferenda se impune modificarea Legii nr. 168/1999, în sensul consacrării posibilităţii organizării grevei şi pe durata executării contractelor colective ale salariaţilor şi acordurilor colective ale funcţionarilor publici. Totodată, trebuie completată legea cu dispoziţii care să dezvolte semnificaţia principiilor conti­nuităţii şi celerităţii serviciului public.

Exercitarea dreptului la grevă reprezintă o problemă cardinală şi pentru funcţionarii publici, ca si pentru salariaţi. De aceea, apreciem că se impune intervenţia legiuitorului, pentru a dezvolta regimul juridic al grevei funcţionarilor publici. Legea actuală trebuie completată, cu dispoziţii exprese care să reglementeze regimul juridic al grevei funcţionarilor publici, să identifice şi să nominalizeze serviciile publice esenţiale care trebuie să funcţioneze în orice condiţii şi să stabilească restricţiile care se impun^[69].

În Statutul funcţionarilor europeni, dreptul la grevă nu este prevăzut în mod expres, dar acesta este totuşi recunoscut.

În Europa exerciţiul dreptului la grevă al funcţionarilor publici determină deosebiri considerabile de la o ţară la alta.

În prezent, în Europa, din punct de vedere al recunoaşterii sau nu, pentru funcţionarii publici, a acestui drept fundamental, întâlnim:

• ţări unde este în continuare interzisă greva funcţionarilor (Danemarca, Germania, Portugalia, Belgia);
• ţări în care regăsim o interdicţie generală a grevei în serviciile publice, cu posibilitatea intervenţiei, în caz contrar, a unor sancţiuni disciplinare sau chiar penale şi
• ţări în care este recunoscut liberul exerciţiu al dreptului la grevă al funcţionarilor publici, cu precizarea existenţei unei categorii de funcţionari, cărora le este interzisă greva, de regulă poliţiştilor (Spania, Franţa, Grecia, Luxemburg şi Italia).

2.4. Dreptul la informare cu privire la deciziile care se iau în aplicarea Statutului funcţionarilor publici şi care îi vizează în mod direct

Recunoaşterea acestui drept este condiţionată de conţinutul deciziei, care trebuie să îl privească în mod direct pe funcţionar pentru a se naşte respectivul drept, si, corelativ, obligaţia autorităţii publice de a-l informa cu privire la decizia respectivă.

Textul instituie un drept pentru funcţionarul public si o obligaţie legală pentru autoritatea sau instituţia publică. Aceasta înseamnă că, odată adoptată, decizia trebuie adusă la cunoştinţa funcţionarului public de către acelaşi organ care a adoptata-o, de preferat în formă scrisă.

2.5. Dreptul la concediu de odihnă, concedii de boală, concedii de maternitate şi la alte concedii prevăzute de lege

Art. 35 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată consacră trei categorii de concedii pentru funcţionarii publici şi anume: concediul de odihnă, concediile medicale, alte categorii de concedii (exemplu, concedii fără plată sau cu plată pentru studii, concedii pentru creşterea şi îngrijirea copilului).

De asemenea, funcţionarii publici pot beneficia, în afara conce­diului de odihnă, de zile de concediu plătite pentru anumite eveni­mente familiale deosebite.

Concediul mai poate avea şi alte forme pentru funcţionarii europeni, respectiv concediu pe perioada când funcţionarul îndeplineşte o funcţie electivă; concediu pentru creşterea copilului mai mic de 5 ani sau handicapat. Durata iniţială este de un an şi este reînnoită anual timp de 4 ani.

2.6. Dreptul la asigurarea unor condiţii de muncă şi igienă pentru ocrotirea sănătăţii precum şi a integrităţii fizice şi psihice

Potrivit art. 37 din Legea nr. 188/1999, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică.

Dacă funcţionarii publici sunt puşi în pericol, în cazuri speciale, pentru motive de sănătate se poate schimba locul de muncă cu condiţia ca funcţionarul să fie apt profesional pentru a îndeplini noile atribuţii.

2.7. Dreptul la asigurările sociale de stat şi la pensie

Potrivit dispoziţiilor art. 38 din Statut, dreptul la asistenţă medicală, proteze si medicamente, îi este asigurat funcţionarului public, în condiţiile legii. Observăm că de prea multe ori legiuitorul foloseşte sintagma „în condiţiile legii", în acest fel estompându-se specificitatea

Statutului funcţionarilor publici. Nu este normal să concepi o lege specială fundamentând-o atât de frecvent pe legi generale.

În baza dispoziţiilor art. 39, funcţionarul public beneficiază de pensii, precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, tot potrivit legii, în prezent fiind vorba de Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii^[70].

Pentru funcţionarii europeni, dreptul la protecţie socială este reglementat în capitolul 2 al titlului V intitulat "Securitatea socială", precum şi în unele anexe la Statut şi ele vizează: riscul împotriva bolilor, asigurări medicale, anumite prestaţii băneşti acordate în caz de deces, de invaliditate permanentă sau parţială, pentru cheltuieli medicale.

2.8. Dreptul funcţionarilor publici, cu excepţia funcţionarilor publici civili din ministerele privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională, de a fi aleşi sau numiţi intr-o funcţie de demnitate publică, în condiţiile legii.

Dreptul amintit se asigură cu respectarea dispoziţiilor art. 97 alin. 2 din Statut, în care se prevede că raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă atât pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales, cât şi pe perioada cât exercită o funcţie de demnitate publică în care a fost ales sau numit, până la încetarea acesteia.

De asemenea, funcţionarii publici europeni au dreptul de a candida la funcţii elective, iar dacă au fost aleşi au două alternative: fie să îndeplinească prin cumul atât funcţia publică cât şi pe cea electivă, fie acel funcţionar este considerat ca fiind în concediu pe o durată egală cu cea a mandatului electiv.

3. Apărarea drepturilor funcţionarilor publici români de către Avocatul Poporului şi prin acţiune în contenciosul administrativ

3.1. Apărarea drepturilor funcţionarilor publici români de către Avocatul Poporului

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.

Drepturile omului pot fi definite ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric, ale unei anumite societăţi^[71].

Problematica drepturilor omului a fost inclusă mereu in portofoliul problemelor importante ale comunităţii internationale nu numai datorită importantei deosebite a acesteia pentru omenire, dar si pentru a deveni o limba comună a oamenilor de pretutindeni.

Preocuparile pentru recunoasterea, promovarea si protectia drepturilor omului au depasit granitele traditionale ale statelor, in special dupa crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Un mijloc important de apărare a drepturilor omului îl constituie şi instituţia Ombudsmanului (Avocatul Poporului). În ultimele decenii, tot mai multe ţări au introdus în sistemul juridic naţional o instituţie receptată din practica parlamentară suedeză, care are rolul de a soluţiona plângerile adresate de către cetăţenii care pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcţionari sau de către autorităţi ale administraţiei publice.

În ţara noastră, în anul 1991, Adunarea Constituantă a votat Constituţia României, marcându-se astfel trecerea Romaniei spre un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile si libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi demnitatea omului reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

Constituţia României din 1991^[72] a consacrat, pentru prima dată, instituţia Avocatul Poporului în art. 55-57 unde au fost cuprinse reglementările de principiu despre această autoritate publică.

În temeiul Constituţiei a fost adoptată Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului^[73], şi, totodată, prin Hotărâre a Biroului Permanent al Senatului, a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare al acesteia^[74].

În Constituţia României, revizuită în 2003^[75], Avocatului Poporului îi este dedicat capitolul 4 al Titlului II intitulat "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale" unde se precizează că Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate.

Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică^[76]. Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.

Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale^[77].

Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor^[78].

Creşterea semnificativă a sarcinilor puterii legislative şi implicit a administraţiei publice, datorită complexităţii din ce în ce mai accentuate a vieţii economice şi sociale de la nivelul statelor lumii, face ca cetăţenii, în fiecare moment să intre în contact cu diferite autorităţi publice şi structuri administrative, dar care nu întotdeauna se constituie într-o conlucrare facilă între acestea.

Ca atare, unii cetăţeni îşi pierd încrederea în aceste structuri, alţii se resemnează ori chiar manifestă dezinteres faţă de ele, devin scrupulos de procedurali şi nu mai pot stabili relaţii normale cu autorităţile. În această perspectivă pot apărea atât conflicte serioase, al căror mod de rezolvare nu poate lăsa autorităţile respective indiferente în planul relaţiilor cetăţeni-autoritate, toate acestea datorate faptului că cetăţenii, recunoscând totuşi necesitatea unei autorităţi administrative, au sentimentul de a fi subordonaţi acesteia.^[79]

Avocatul Poporului are ca funcţie apărarea libertăţilor şi drep­turilor cetăţeneşti, fiind o garanţie constituţională instituţionalizată a acestora, în temeiul căreia el acţionează atât din oficiu, cât şi la cererea persoanelor interesate.

Deşi autoritate publică, Avocatul Poporului este greu de încadrat în una din cele trei puteri clasice.

Ombudsmanul este legat de puterea legislativă pentru că de regulă la acest nivel este numit şi în plus are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere, rapoarte Parlamentului.

Totodată, este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă îşi concentrează activitatea.

În sfârşit, Ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere că, cel mai adesea, îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate, ca urmare a lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor^[80].

Se remarcă faptul că Avocatul Poporului din România, în îndeplinirea scopului constitutional, poate face anchete, poate emite recomandări, iar în cazul în care constata cu prilejul cercetarilor întreprinse, lacune în legislatie sau grave cazuri de coruptie ori de nerespectare a legilor tarii, poate prezenta un raport continând cele constatate, preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului sau, dupa caz primului-ministru.

Totodată, Avocatul Poporului, în baza art. 1 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, daca apreciaza ca ilegalitatea actului sau refuzul autoritatii administrative de a-si realiza atributiile legale nu poate fi inlaturat decat prin justitie, poate sesiza instanta competenta de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petitionarul dobandeste de drept calitatea de reclamant, urmand a fi citat in aceasta calitate. Daca petitionarul nu isi insuseste actiunea formulata de Avocatul Poporului la primul termen de judecata, instanta de contencios administrativ anuleaza cererea.

3.2. Apărarea drepturilor funcţionarilor publici prin acţiunea în contencios administrativ

Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoana care se considera vatamata intr-un al sau ori intr-un legitim, de catre o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, se poate instantei de contencios administrativ competente, pentru actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si ce i-a fost cauzata. Interesul legitim poate fi atat privat, cat si .

Prin urmare, reclamant în acţiunea în contencios administrativ poate fi şi un funcţionar public.

Pentru promovarea actţiunii în contencios administrativ trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

• vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie urmarea unui act administrativ tipic sau asimilat, astfel cum este definit în art. 2 alin. 1 literele c, i şi h şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004;
• actul atacat trebuie să emane de la o autoritate publică aşa cum este definită de art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004;
• să fie efectuată procedura administrativă prealabilă, astfel cum este definită în art. 2 alin. 1 litera j din Legea nr. 554/2004 şi
• acţiunea în contencios administrativ să fie introdusă în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte instanţa competentă a soluţiona acţiunile în contencios administrativ precizăm că, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autori­tăţile publice locale şi judeţene se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele admi- nistrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pro­nunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

Odată învestită cu acţiunea în contencios administrativ, instanţa are a cerceta existenţa dreptului subiectiv al reclamantului sau a interesului legitim şi ilegalitatea actului administrativ prin care i s-a încalcăt acest drept sau interes legitim.

De aceea şi soluţiile pe care le adoptă instanţele judecătoreşti, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 rezolvă, în principiu, cele două aspecte: anularea totală sau parţială a actului administrativ şi recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim.

Din nelegalitatea actului a cărui anulare se cere şi din încălcarea dreptului subiectiv al reclamantului sau a interesului legitim rezultă şi paguba materială sau morală de care este ţinută să răspundă autoritatea pârâtă faţă de cel vătămat.

Acţiunea în daune se poate folosi şi separat de acţiunea în anularea actului administrativ atunci când întinderea prejudiciului nu este cunoscută reclamantului la data judecării acţiunii în anulare.

Temeiul hotărârii judecătoreşti pentru desdăunarea reclamantului, constă în culpa administraţiei pârâte, exprimată în ilegalitatea actului administrativ emis, sau a refuzului de a satisface pretenţia juridică a reclamantului, în legătură cu dreptul acestuia sau cu interesul legitim.

În afară de anularea în tot sau în parte a actului administrativ, instanţa poate obliga autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

4. Apărarea drepturilor funcţionarilor publici europeni de către Mediatorul European şi de Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene

4.1. Apărarea drepturilor funcţionarilor publici europeni de către Mediatorul European

În 1992, prin Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut înfiinţarea Instituţiei Mediatorului European. Misiunea acestuia avută în vedere era de a ameliora relaţiile dintre cetăţenii europeni şi instituţiile şi organismele europene şi de a sublinia angajamentul Uniunii Europene în promovarea unei administraţii democratice, transparente şi responsabile.

Mediatorul European exercită un mecanism de control admi­nistrativ comparabil cu cel care permite controlul autorităţilor publice la nivel naţional de către Ombudsman sau Avocatul Poporului, în majoritatea ţărilor membre^[81].

Potrivit art. 228 al Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European numeşte un Mediator dintre personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii Europene. Persoana numită trebuie să se bucure pe deplin de drepturile sale civile şi politice şi să ofere toate garanţiile de independenţă.

Mediatorul îşi exercită funcţia independent, iar independenţa sa este garantată de incompatibilitatea cu alte funcţii sau activităţi şi de statutul său financiar care îl asimilează unui judecător al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Din această perspectivă, independenţa sa este asigurată şi de garanţiile recunoscute prin articolele 12-15 şi 18 din Protocolul cu privire la privilegii şi imunităţi^[82].

Statutul şi condiţiile generale de exerciţiu a funcţiei Mediatorului sunt stabilite de Parlament după avizul Comisiei şi aprobarea Consiliului^[83].

Este foarte important de relevat, obligaţia instituţiilor sau organelor comunitare de a furniza toate datele cerute de Mediator şi de a facilita accesul acestuia la dosarele necesare cercetărilor sale^[84]cu excepţia cazurilor în care există motive temeinice de secret.

În cazul în care Mediatorul consideră îndreptăţită plângerea şi constată un caz de administrare defectuoasă, el este competent să sesizeze instituţia vizată care poate lua masurile necesare în vederea rezolvării problemei. Astfel de probleme sunt numite „probleme reglate de instituţie".

În situaţia în care constată un caz de administrare defectuoasă, însă problema nu este rezolvată în cursul anchetei, Mediatorul încearcă să găsească o „soluţie amiabilă" pentru a satisface cetăţeanul.

Dacă această soluţie nu are succes, el poate adresa un „proiect de recomandare" instituţiei, pe care o invită să ia masurile necesare pentru a remedia cazul de administrare defectuoasă.

În situaţia în care instituţia nu acceptă recomandarea sa, Mediatorul poate adresa un „raport special" Parlamentului European.

Dacă nu este posibilă găsirea unei soluţii amiabile şi remedierea cazului de administrare defectuoasă, Mediatorul poate adresa un „comentariu critic" instituţiei.

În orice situaţie, Mediatorul are obligaţia să informeze persoana care a făcut plângerea cu privire la rezultatul anchetei sale.

Multe din plângerile adresate Mediatorului European privesc întârzieri administrative, lipsa de transparenţă sau refuzul accesului la informaţii. Unele se referă la relaţiile de muncă dintre instituţiile europene şi agenţiile acestora şi funcţionarii lor, angajarea de personal şi desfăşurarea concursurilor. Altele sunt legate de relaţiile contrac­tuale dintre instituţiile europene şi firmele private.

Prin urmare, un drept al cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene este acela de a depune plângere la Mediatorul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în cadrul instituţiilor, organismelor sau agenţiilor Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 43 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene^[85], orice cetăţean al Uniunii, precum si orice persoana fizică sau juridică ce are reşedinţa sau sediul social într-un stat membru au dreptul de a sesiza Mediatorul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă in activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiei sale juris- dicţionale^[86].

În realizarea funcţiilor sale, Mediatorul European nu poate ancheta plângerile cu privire la proasta administrare naţională, regională sau locală a statelor membre ale Uniunii Europene.

Din momentul înfiinţării instituţiei, Mediatorului European a încercat să definească administraţia(administrarea) defectuoasă, bazându-se pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe principiile dreptului administrativ european şi inspirându-se din legislaţiile naţionale ale statelor membre care conţin dispoziţii ce se referă la exigenţe legate de buna administrare³⁷²

4.2. Apărarea drepturilor funcţionarilor publici europeni prin acţiuni îndreptate la Tribunalul funcţiei publice a Uniunii Europene

Tratatul de la Nisa^[87], inserând un nou articol^[88] a prevăzut crearea în cadrul Tribunalului Uniunii Europene unor camere jurisdicţionale în anumite domenii specifice.

În conformitate cu articolul 257 din Tratatul de la Lisabona^[89], coroborate cu dispoziţiile articolelor 140 B^[90] şi 160^[91] din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice^[92] „Parlamentul

European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legis­lativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei".

Rămâne de competenţa Consiliului ca în decizia de înfiinţare a unei camere jurisdicţionale să stabilească, atât regulile referitoare la componenţa acestei camere, cât şi aria competenţelor care îi vor fi conferite.

Referitor la membrii camerei jurisdicţionale, aceştia sunt aleşi dintre persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi care posedă calificările cerute pentru numirea într-o funcţie juridică. Ei sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu unanimitatea membrilor săi.

Regulamentul de procedură al camerei jurisdicţionale este stabilit în acord cu Curtea de Justiţie şi supus aprobării Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată.

Crearea unei jurisdicţii specifice pentru soluţionarea contencio­sului funcţiei publice, având competenţa de a decide în primă instanţă asupra acestui contencios, este de natură a ameliora funcţionarea sistemului jurisdicţional european^[93].

În art. 4 din Decizia Consiliului din 24 noiembrie 2004^[94], se menţionează necesitatea ca această nouă jurisdicţie să poarte o titulatură care să o distingă de alte formaţiuni jurisdiţionale sau de formaţiunile jurisdicţionale ale Tribunalului de Primă Instanţă.

În acest sens Consiliul a decis că „Este înfiinţată pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene o cameră jurisdicţională care are rolul de a statua asupra contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene, denumit „Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene".

Denumirea „tribunal al funcţiei publice" a fost inspirată din lucrările Convenţiei nr.850/03 din 18 iulie 2003, în care art.28&1 şi art. III-264 utilizează denumirea de „tribunale specializate" în locul celei utilizate până atunci de „camere jurisdicţionale".

În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această competenţă a fost exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunalul de Primă Instanţă.

Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii săi, conform articolului 270 al Tratatului de la Lisabona^[95], ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilor Uniunii este compus din aproximativ 35 000 de persoane. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale etc.).

Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenţii şi personalul lor, pentru care competenţa este atribuită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre admini­straţiile naţionale şi agenţii lor.

Hotărârile pronunţate de Tribunalul Funcţiei Publice pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

Litigiile de personal care sunt soluţionate de către Curtea Europeană de Justiţie sunt prevăzute, de exemplu, în articolul 30 al Deciziei nr.2002/187/JAI ce înfiinţează Eurojust^[96], în art. 36.2 al Protocolului asupra Statutelor Sistemului European al Băncilor Centrale sau Băncii Centrale Europene^[97], şi articolul 112 al Regulamentului nr.40/94 asupra mărcii comunitare^[98].

Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene îşi are sediul pe lângă Tribunalul Uniunii Europene de la Luxemburg.

Numărul de 7 judecători pentru Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene a fost apreciat ca fiind corespunzător în raport cu volumul de timp şi de muncă pe care îl reprezintă în acest moment tipul respectiv de contencios.

În conformitate cu dispoziţiile coroborate ale articolelor 257 din Tratatul de la Lisabona şi 140 B din Tratatul CEEA şi art. 3 din Anexa I a Protocolului asupra Statutului Curţii de Justiţie, aşa cum a fost modificat prin Decizia 2004/752/CE, EURATOM, candidaturile la funcţiile de judecători trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• să ofere toate garanţiile de independenţă;
• să posede capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor juridice;
• să aibă cetăţenia Uniunii Europene.

Trebuie precizat că aparte de exigenţele minime, criteriul cel mai important care va fi luat în considerare în alegerea celor şapte judecători va fi capacitatea acestora de a lucra în cadrul unei structuri colegiale, într-un mediu multinaţional şi multilingvistic, precum şi natura, importanţa, vechimea şi experienţa necesare pentru exerci­tarea funcţiei de judecator în cadrul acestei structuri nou create.

Candidaţii trebuie să anexeze cererii de candidatură, un curriculum vitae şi o scrisoare de motivaţie.

Judecătorii sunt numiţi pe o perioadă de şase ani. O reînnoire parţială a acestora se face după trei ani.

Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o perioadă de trei ani, preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice. Mandatul acestuia este reînnoibil^[99].

Statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor de judecători sunt prevăzute în art. 5 al Anexei I a Protocolului asupra Statutului Curţii de Justiţie, aşa cum a fost modificat de către Decizia 2004/752/CE, Euratom a Consiliului din 2 noiembrie 2004, decizie prin care se înfiinţează Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene.

Procedura în faţa Tribunalului Funcţiei Publice este reglementată de Titlul III al Statutului Curţii de Justiţie^[100]. Ea este precizată şi completată, dacă este nevoie, de Regulamentul de procedură^[101] al acestui Tribunal.

 

^[1]     În conformitate cu dispoziţiile articolului 3 literele a), b), c) şi d) din Legea 188/1999 republicată şi modificată.

^[2]     Această obligaţie o vom dezvolta în capitolul privind obligaţiile funcţio­narilor publici români şi europeni al prezentei lucrări.

^[3]     Nicole Maggi-Germain, Funcţionarii comunitari şi interesul general comu­nitar, op cit. p.9.

^[4]    În conformitate cu dispoziţiile articolului 2 punctul 3 din Codul european de bună conduită adminsitrativă.

^[5]    Această obligaţie o vom dezvolta în capitolul privind obligaţiile funcţionarilor publici români şi europeni al prezentei lucrări.

^[6]     În conformitate cu dispoziţiile articolului 24 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.

^[7]    M. T. Oroveanu, op. cit. (1997), p. 344.

^[8]     Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

^[9] În conformitate cu dispoziţiile articolului 9 din Legea nr. 188/1999 republicată şi modificată.

^[10]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 7 din Legea nr. 188/1999 repu­blicată şi modificată.

^[11]   Pentru o dezvoltare a comparaţiei între accesul la funcţia publică română şi cea europeană a se vedea explicaţiile din capitolul „Cariera funcţionarilor publici români şi europeni - analiză comparativă".

^[12]   Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost adoptată la Roma în 4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a ratificat această convenţie prin Legea nr. 30 din 18 mai 1984, publicată în „Monitorul Oficial" nr. 135 din 31 mai 1994.

^[13]   Verginia Vedinaş „Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici comentată" Lumina Lex p.57 .

^[14]   În conformitate cu dispoziţiile art.17, funcţionarul trebuie să păstreze cea mai mare discreţie asupra tuturor faptelor şi informaţiilor pe care le dobândeşte în exercitarea sau ca urmare a exercitării funcţiilor sale; el nu trebuie să comunice sub nici o formă unei persoane neîndreptăţite nici un document sau informaţie care nu au fost aduse la cunoştinţa publică. Această obligaţie trebuie respectată şi după încetarea funcţiei.

Funcţionarul nu poate nici să publice, nici să ajute la publicarea, singur sau în colaborare a unui text oarecare care se referă la activităţile instituţiilor europene fară autorizarea autorităţii învestite cu puterea de numire. Această autorizare nu poate fi refuzată decât în cazul în care publicaţia este de natură a pune în pericol interesele Uniunii.

^[15] „Funcţionarul are libertatea de expresie, cu respectarea strictă a principiilor loialităţii şi imparţialităţii.

Fără a încălca dispoziţiile articolelor 12 şi 17, funcţionarul care are intenţia să publice sau să dea publicităţii, singur sau în colaborare, vreun text care ar avea legătură cu activitatea Uniunii trebuie să informeze în prelabil autoritatea învestită cu puterea de numire.

Dacă autoritatea învestită cu puterea de numire este în măsură să demonstreze că publicarea textului este susceptibilă a aduce o atingere gravă intereselor legitime ale Uniunii, ea informează funcţionarul în scris de decizia sa, într-un termen de 30 de zile lucrătoare care se calculează din momentul primirii informaţiei. Dacă nici o decizie nu este emisă în acest termen, se consideră că autoritatea învestită cu puterea de numire nu are obiecţii".

^[16]    Funcţionarii şi ceilalţi agenţi trebuie să acţioneze într-un spirit de inde­pendenţă fără însă a ieşi din cadrul politicii definite de instituţiile europene. Dacă ei beneficiază de libertăţi recunoscute fiecărui cetăţean, aceştia trebuie totuşi să le exercite fără a prejudicia interesele Uniunii Europene.

^[17]   Trebuie precizat că, în general jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic continental, autoritatea unei hotărâri fiind limitată la părţile în litigiu. Totuşi, jurisprudenţa are un efect indirect creator de drept, întrucât justificarea deciziilor pe care le pronunţă judecătorii indică modul în care ei vor rezolva litigii similare. (R. Dehouse citat de Octavian Manolache în „Drept comunitar", Bucureşti, ALL Beck, 2001 p. 36). În dreptul european, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi Tribunalului, inclusiv Tribunalul Funcţiei Publice, reprezintă izvor de drept.

^[18] În unele cazuri Curtea Europeană de Justiţie face referire în mod expres la propriile hotărâri anterioare pentru fundamentarea noilor hotărâri. În alte situaţii ea a decis, însă, că nu este obligată de hotărârile sale precedente (Octavian Manolache în „Drept comunitar", Bucureşti, ALL Beck, 2001 p. 36).

^[19]   Al. Negoiţă, op. cit. (1996), p. 102 şi urm.

[20]  v. Prisăcaru, Tratat de Drept administrativ român, Partea generală, ed. a Il-a revăzută şi adăugită, Ed. ALL, Bucureşti, 1996 , p. 179.

^[21]   Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat.

^[22]    Potrivit art. 44, funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului acestora, ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice.

• Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice, organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice.
• Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice.

^[23]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 43 din Legea nr. 188/1999.

^[24]   A se vedea şi art. 46 din Legea nr. 188/1999 „Funcţionarii publici au îndato­rirea să păstreze secretul de stat şi secretul profesional, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public".

^[25] Cele două definiţii reprezintă alineatul 1 şi 2 ale articolului 12 bis ale Statutului funcţionarilor Uniunii Europene. În afara dispoziţiilor legilor naţionale în materie de drept penal aplicabile funcţionarilor, în cazul în care ei sunt acuzaţi de hărţuire, acest articol ce califică hărţuirea la locul de muncă drept un act discri­minatoriu, a fost introdus în noua formă a Statutului ca urmare a procesului de reformă administrativă desfăşurat în anii 2000-2004 de către Comisia Europeană.

^[26]   Articolul II-63 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclama acelaşi drept la integritatea fizică şi psihică a persoanei.

^[27]   Funcţionarii publici de conducere au obligaţia să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propun ori aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii, ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare.

^[28]   În dreptul european numai hărţuirea sexuală este tratată ca o discriminare bazată pe sex, diferenţiindu-se astfel de hărţuirea morală.

^[29]   Publicată în Monitorul Oficial nr 301 din mai 2002.

^[30]   Publicată în Monitorul Oficial nr. 799 din 30 august 2004.

^[31]     Articolul 223 indice 1 din Codul penal intitulat „Hărţuirea sexuală" reglementează această infracţiune şi o defineşte drept „hărtuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală de către o persoană care abuzează de calitatea sau de influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă".

^[32]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 10 alineatul 1 din Legea nr. 202/2002 modificată.

^[33]   În conformitate cu dispoziţiile articolului10 alineatul 2 litera a) din Legea nr. 202/2002 modificată.

^[34]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 10 alineatul 2 litera b) din Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse. şi de tratament între femei şi bărbaţi, republicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 1 martie 2007.

^[35]   În conformitate cu dispoziţiile articolului 11 din Legea 202/2002.

^[36]   Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este principala autoritate publică responsabilă cu prevenirea şi sancţionarea actelor/faptelor de discriminare şi are rolul de a informa şi de a forma societatea românească în vederea eliminării oricărei forme de discriminare, de a investiga şi de a sancţiona actele de discriminare, contribuind astfel la crearea unui climat general de încredere, respect şi solidaritate.

Alte organisme cu atribuţii în domeniu sunt Agenţia Natională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES), organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, finanţată de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Comisia Natională în Domeniul Egalităţii de Şanse între Femei şi Bărbaţi (CONES), a cărei activitate este coordonată de preşedintele ANES.

^[37]   A se vedea M.T. Oroveanu, op. cit. (1997), p.357.

^[38]    Benone Puşcă şi Ion Popescu, Pregătirea şi perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici (I,II), în Revista Economie şi Administraţie Locală, editată de Tribuna Economică, nr. 1-2/1996, p. 112 şi respectiv 3-4/1996, p.105.

^[39]   Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby, op. cit. p. 98-100.

^[40] A se vedea Jacques Ziller, op. cit. (Administrations...), p. 394; A. Iorgovan, op. cit. (1996), vol II p. 645 şi urm., şi Sanda Ghimpu, Dialog despre lege, Ed. „Scrisul Românesc", Craiova, 1978, p. 206 şi urm.

^[41]   A se vedea Constantin Georgescu, Pregătirea profesională a funcţionarilor publici în „Revista de drept public", 1927, an II, p. 666 şi urm, şi P. Alexandrescu Roman, op. cit. 1937, an XII, p. 336 şi urm.

^[42]   George Alexianu, op. cit. 1928, an II, p.77.

^[43]   A se vedea A. Iorgovan, op. Cit. (1996), vol. II, p. 648 şi urm.

^[44]   Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 31 iulie 1995.

^[45]    Institutul Naţional de Administraţie a fost înfiinţat prin Ordonanţa Guvernului nr. 81/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 542/1 septembrie 2001, aprobată şi modificată prin Legea nr. 106/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 18 martie 2002 şi şi-a desfăşurat activitatea în baza dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 710/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 519/17 iulie 2002). Ordonanţa Guvernului nr. 81/2001 privind înfiinţarea şi organizarea Institutului Naţional de Administraţie a fost modificată si completată prin O.G. nr. 74/2003, publicată în Monitorul Oficial. nr. 622 din 30 august 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.575/2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 931 din 23 decembrie 2003 şi Hotărârea Guvernului nr. 1083/2004 publicată în Monitorul Oficial. nr 649 din 19 iulie 2004.

^[46]   A. Iorgovan, op. (1996), vol. II, p. 651.

^[47]   Johns G., Comportament organizaţional, Bucureşti, Ed. Economică, 1998, p. 561.

^[48]   Jean-Marie Auby, Robert Ducos Ader, Droit administratif, ed. A VII-a, Dalloz, Paris, 1986, p.120.

^[49]   Victor Alistar şi Smaranda Pălan, Cariera funcţionarilor publici, în Revista Economie şi Administraţie Locală, nr. 11/2003.

^[50]   Jean-Marie Auby, Robert Ducos Ader, op. cit., p. 120.

^[51]   Ioana Berciu, Statutul funcţionarului public în administraţia publica locală, Simpozionul organizat de Primăria Capitalei şi Fundaţia Hans Seidel, Bucureşti, 29­30 ianuarie 1998.

^[52]   A. Teodorescu, op. cit (1915), p. 147.

^[53]    Aşa cum arăta P. Alexandrescu-Roman, Rostul şcolilor de pregătire a funcţionarilor publici, în Revista de Drept Public, 1937, an XII, p. 336 şi urm., clienţii politici nu fac decât să prolifereze corupţia politică, incompetenţa în exercitarea funcţiilor primite, dezorganizarea serviciilor publice prin înfiinţarea unor funcţii după interesele clienţilor şi nu cele generale, naţionale sau locale. Acest sistem al clientelei politice este favorizat de o defectuoasă reglementare a stabilităţii funcţionarului public şi în mod deosebit a responsabilităţii acestuia. Mai arată astfel că un funcţionar bine pregătit înlocuieşte 5 funcţionari nepregătiţi.

^[54]    HG 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, publicată în M.Of al României, Partea I, nr. 757/29.10.2003.

^[55]   Al. Negoiţă, op. cit. (1996), p. 103-104.

^[56]   P. Negulescu, op. cit., (1934), p. 595.

^[57]   H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 13 noiembrie 2007.

^[58] Legea modificată a fost republicată în temeiul Legii nr. 216 /23.04.2002 .

^[59]   E. Tarangul op. cit., p. 306.

^[60]   J Vermeulen, op. cit. (Statut...), p. 309.

^[61] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.

^[62]    Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010.

^[63]   Verginia Vedinaş, op.cit , p. 148.

^[64] Ioan Muraru, in Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Florin Vasilescu, Ioan Vida - „Constitutia comentata si adnotata", RegiaAutonoma Monitorul Oficial, 1992, p. 92.

^[65] I. Muraru, Gh. Iancu, op. cit. Vol. II, p. 12.

^[66] A se vedea Vincent Berger Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, 2005, p. 557.

^[67]  A se vedea Vincent Berger Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, 2005, p. 558 şi urm.

^[68]  A se vedea Corneliu Bârsan, Statutul funcţionarului public în jurisprudenţa CEDO, în Revista de Drept Public nr. 1/1999 apărută la I.S.A. "Paul Negulescu", p.53 şi urm.

^[69] Ioan Muraru, Simina Tanasescu , Drept constitutional si institutii politice, p. 217

^[70] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010.

^[71]  Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, I.R.D.O. Bucureşti, 1992, p. 18.

^[72]  Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

^[73]  Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004.

^[74]  Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 octombrie 2004.

^[75]  Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

^[76] Art. 58 din Constituţia României.

^[77] Art. 59 din Constituţia României.

^[78] Art. 60 din Constituţia României.

^[79]  Corneliu Manda, Ion Popescu Slăniceanu, C. C. Manda, op. cit., Editura Lumina Lex. Bucureşti, 1997, p. 8.

^[80]  Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 20.

^[81]  Ioan Alexandru, Ilie Gorjan, Ivan Vasile Ivanoff, Cezar Corneliu Manda, Alina Livia Nicu, Cătălin Silviu Săraru, Drept administrativ european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 121.

^[82] Protocolul cu privire la privilegii şi imunităţi al Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr.152 din 13 iulie 1967

^[83] Articolul 195 alineatul 4 al Tratatul instituind Comunitatea Europeană.

^[84] Această obligaţie este prevăzută şi de articolul 59 alineatul 2 din Constituţia României care dispune că autorităţile publice au obligaţia de a asigura avocatului poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.

^[85] În decembrie 1998, la aniversarea a 50 de ani de la proclamarea Declaraţiei Drepturilor Omului, Consiliul Europei a decis să demareze lucrările de elaborare a unei Carte a drepturilor fundamentale, lucrări ce urmau a fi încheiate înainte de finele anului 2000. Consiliul a ajuns la concluzia că drepturile fundamentale protejate la nivelul Uniunii trebuie cumulate într-o Cartă, acestea devenind astfel mult mai transparente. Carta se sprijină pe Tratatele Comunităţii, pe acorduri internaţionale, printre care Convenţia Europeană pentru Protejarea Drepturilor Omului (CEPDO) din 1950 şi Carta Socială Europeană din 1989, pe tradiţiile constituţionale comune ale statelor-membre, precum şi pe diversele declaraţii ale Parlamentului European.

Documentul stabileşte clar faptul că scopul său este acela de a proteja drepturile fundamentale ale indivizilor, în ceea ce priveşte acţiunile desfăşurate de instituţiile Uniunii Europene şi de statele membre în aplicarea Tratatelor Uniunii Europene.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(2000/C364/01) a fost adoptată de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană prin Proclamaţia solemnă din data de 7 decembrie 2000, la Nisa. Carta este publicată în Jurnalul Oficial nr. C 303 din 14/12/2007, p. 0001 - 0016.

^[86]  A se vedea şi I. Alexandru ş. a., op. cit., p. 121 şi Emanuel Albu, Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale - Dreptul la o bună administraţie, în Revista de Drept Comercial nr. 9/2007, p. 82.

^[86]  Astfel în art. 103 din Constituţia Spaniei se prevede că administraţia publică serveşte cu obiectivitate interesele generale şi acţionează potrivit principiilor eficacităţii, ierarhiei, descentralizării, deconcentrării şi coordonării, fiind supusă pe deplin legii si dreptului, iar în art. 61 din Constituţia Poloniei se prevede că cetăţenii au dreptul să obţină informaţii despre activitatea autorităţii publice şi despre persoanele care exercită funcţii publice. Aceste exemple din Constituţii, precum şi referiri la unele hotărâri din jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului în legătură cu principiile legalităţii, proporţionalităţii, controlului efectiv al actelor administraţiei şi cu executarea de către autorităţile administrative a deciziilor jurisdicţionale, principii care guvernează buna administrare se regăsesc în articolul întocmit de E. Albu intitulat „Principiile dreptului la o bună administrare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aflat în lucrarea „Dreptul administrativ contemporan - spre o concepţie unitară în doctrina şi practica românească, având coordonator pe Emil Bălan, Cristi Iftene, Gabriela Varia şi Marius Văcărelu, apărută în editura Comunicare.ro, a S.N.S.P.A., Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2008, pag. 126-143.

^[87] Semnat la Nisa , la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

^[88]  Ne referim la articolul 225 A inserat în Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în prezent art. 257 din Tratatul de la Lisabona .

^[89]  Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. După semnare, Tratatul a fost modificat prima dată prin Actul Unic European din 17-28 februarie 1986, apoi prin Tratatul privind Uniunea Europeană ( Tratatul de la Maastricht) din februarie 1992, prin Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, prin Tratatul de la Nisa din 2001, cât şi prin numeroase acte normative speciale .

^[90] A fost inserat prin Tratatul de la Nisa.

^[91]  Modificat prin Tratatul de la Nisa: „Consiliul decide cu unanimitate ... la cererea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi Curţii de Justiţie, că poate modifica dispoziţiile Statutului, cu excepţia titlului I".

^[92]  Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la Roma, la 25 martie 1957, modificat prin Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, publicat în Jurnalul Oficial L 169 din 29 iunie 1987.

^[93] Ea răspunde la invitaţia formulată în acest sens în Declaraţia nr.16 relativă la articolul 225 A al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, declaraţie adoptată la semnarea Tratatului de la Nisa. În această declaraţie Curtea de Justiţie şi Comisia au fost invitate să „pregătească în cel mai scurt timp un proiect al unei decizii ce creează o cameră jurisdicţională, competentă să decidă în primă instanţă asupra litigiilor dintre Comunitate şi agenţii săi".

^[94] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L333/ din 9.11.2004.

^[95] Potrivit dispoziţiilor art. 270, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe asupra oricărui litigiu dintre Uniune si agenţii acesteia, în limitele si condiţiile stabilite prin Statutul funcţionarilor Uniunii si regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii.

^[96] Publicată in JO 2002 L 63 din 6.03.2002.

^[97] Culegere de tratate, Ediţia 1999, Partea I, volumul I, pag. 467.

^[98] Publicat în JO 1994 L 11 din 14.01.1994.

^[99] Formularea art. 4, alin.1 Anexa I a Deciziei Consiliului ce instituie Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene , corespunde celei a art.253, alin. 3 şi 254, alin.3 al Tratatului de la Lisabona.

^[100]   Această formulare este preluată din Decizia 88/591 de înfiinţare a Tribunalului de Primă Instanţă şi reprodusă la art.53 alin.1 al Statutului Curţii de Justiţie.

^[101]  Formularea corespunde art. 53. alin.2 al Statutului Curţii de Justiţie.