Administrație publică

1. Noţiunea de răspundere juridică a funcţionarilor europeni

Răspunderea, indiferent de forma pe care o îmbracă, este determinată de comiterea unei fapte ilicite, de încălcarea sistemului de valori instituit de societate şi consacrat juridiceşte.

Răspunderea are două finalităţi:

1. Să restabilească ordinea de drept încălcată, determinând revenirea la starea de legalitate, perturbată ca urmare a săvârşirii unei forme de ilicit;
2. Să exprime o reacţie negativă din partea autorităţii faţă de autorul faptei ilicite, cu scopul de a-l determina pe acesta să-şi conştientizeze semnificaţia faptei, să o regrete şi pe viitor să nu o mai repete, să o elimine din comportamentul său.

Prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv- educativ cât şi cel sancţionator şi reparatoriu al prejudiciului care s-a produs prin fapta săvârşită.

În cazul funcţionarului european, răspunderea, presupune cu necesitate abordarea relaţiei ei cu responsabilitatea. Dacă fiecare subiect de drept trebuie să manifeste, în ceea ce face, responsabilitate, funcţionarul trebuie să fie fundamental responsabil în îndeplinirea prerogativelor sale. Responsabilitatea precede răspunderii şi o poate elimina.

Ea presupune respectarea de către individ a sistemului de valori instituit de societate. Dacă acest sistem de valori e respectat, omul trăieşte în armonie cu sine însuşi si cu ceilalţi, cu societatea în ansamblul său. Când sistemul de valori este negat, omul încetează să mai fie responsabil, el devine răspunzător pentru comportamentul său ilicit.

Funcţionarul public, indiferent că este naţional sau internaţional, trebuie să-şi ducă la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa i se impune, ci fiindcă e convins că ele reprezintă rostul său profesional. Pentru el nu există valoare mai importantă decât îndeplinirea, cu o convingere reieşită din înţelegerea raţională a fenomenelor, a sarcinilor sale^[1].

Problema răspunderii juridice a funcţionarilor europeni se pune numai în legătură cu încălcarea de către aceştia a normelor juridice, în calitatea lor de funcţionari publici sau în legătură cu funcţia publică pe care o deţin.

Dacă încălcarea normelor nu are legătură cu funcţia publică, răspunderea lor va fi o răspundere de drept comun, adică identică cu răspunderea oricărui alt cetăţean, care nu are calitatea de funcţionar european.

2. Forme de răspundere aplicabile funcţionarilor europeni

Regimul juridic al funcţionarilor europeni include şi problema răspunderii acestora, a cărei menire trebuie să constea în reprimarea greşelilor comise de agenţii publici^[2].

Prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv cât şi cel sancţionator, analizate în mod constant de doctrina juridică.Acestor două scopuri li se mai adaugă un al treilea, şi anume caracterul educativ, care include prevenirea dar nu se confundă cu aceasta.

Răspunderea juridică intervine, cum se exprimă constant doctrina, pe terenul răului înfăptuit, şi al celui pe cale să se înfăptuiască având în vedere încriminarea tentativei la ramura dreptului penal.

În ceea ce priveşte răspunderea funcţionarului european, o regăsim reglementată în Titlul VI, denumit "Regimul disciplinar", fiind vorba despre consacrarea regimului juridic al răspunderii disciplinare a funcţionarilor europeni, dezvoltat în anexa IX la Statut intitulată "Procedura disciplinară ".

Din reglementarea amintită, nu trebuie trasă concluzia că singura formă de răspundere specifică funcţionarilor europeni ar fi răspunderea lor disciplinară. Ca şi pentru funcţionarii naţionali, în afara acestei forme de răspundere mai regăsim răspunderea lor patrimonială şi răspunderea penală.

În literatura de specialitate se analizează trei forme ale răspunderii juridice a funcţionarilor europeni^[3]:

1. O răspundere administrativ-disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de disciplină specifice raportului de funcţie publică;
2. O răspundere administrativ-patrimonială consacrată de dispo­ziţiile articolului 22 din Statut potrivit cărora funcţionarul european poate fi ţinut să repare, în tot sau în parte, prejudiciile cauzate Uniunii Europene prin greşeli personale grave pe care acesta le-ar fi comis în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul;
3. O răspundere penală, care este reglementată de secţiunile 6 şi 7 ale Anexei IX la Statut.

2.1. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor europeni

Noţiunea de răspundere disciplinară

Funcţionarul public, ca şi salariatul, îşi desfăşoară activitatea într- un cadru organizat şi disciplinat în acelaşi timp. Ei se supun unor reguli pe care, dacă le încalcă, sunt pasibili de răspundere.

Disciplina muncii, indiferent la care tip de muncă ne raportăm, concretizează starea de ordine inerentă îndeplinirii atribuţiilor care rezultă dintr-un raport de muncă sau dintr-un raport de funcţie publică. Această ordine derivă din respectarea unor norme de conduită profesională, care pot viza:

• relaţiile din cadrul unui colectiv determinat;
• relaţiile cu alte colective din cadrul aceleiaşi unităţi;
• relaţiile cu terţii.

Elementul fundamental al distincţiei între răspunderea funcţiona­rului european şi cea a salariatului este următorul: funcţionarul public poate să răspundă disciplinar şi pentru fapte care exced disciplinei muncii în accepţiunea lato sensu. El va răspunde disciplinar şi atunci când, în afara serviciului, comite fapte care afectează statutul sau imaginea publică proprie sau a instituţiei în care îşi desfăşoară acti­vitatea.

Răspunderea disciplinară a funcţionarilor europeni este prevăzută şi în alte legi speciale, statute sau regulamente de organizare şi funcţionare.

Statutul funcţionarilor europeni defineşte răspunderea disciplinară a acestora ca fiind „încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege".

Sunt calificate ca abateri disciplinare nu orice încălcări ale îndato­ririlor funcţionarilor europeni, ci numai acelea prevăzute expres de lege, altele putând fi calificate ca abateri administrative, contravenţionale sau de altă natură.

Principiile generale care guvernează răspunderea disciplinară a funcţionarilor europeni

Aceste principii care guvernează răspunderea funcţionarilor europeni, trebuie analizate în contextul răspunderii instituţiilor europene în ansamblul lor. Răspunderea acestora este dominată de principiul că ele nu răspund doar pentru pagubele provocate de instituţii, pentru greşelile de serviciu aşa zis "anonime" ci şi pentru pagubele cauzate prin greşelile personale ale unui agent, respectiv pentru greşeala acestuia, cu condiţia ca ea să intervină în exerciţiul serviciului.

În ceea ce priveşte principiile răspunderii disciplinare a funcţiona­rilor europeni, în literatura de specialitate⁶⁴³ au fost identificate următoarele principii:

1. Un prim principiu îl reprezintă acela că răspunderea discipli­nară intervine ca urmare a comiterii unei abateri disciplinare, noţiune care include orice încălcare a obligaţiilor impuse de respectivul Statut.

Foarte important este faptul că încălcarea obligaţiilor de serviciu poate fi realizată atât de „funcţionar" cât şi de "fostul funcţionar", după cum prevede expres articolul 86 alin. (1) din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene. Se poate concluziona că în dreptul european al funcţiei publice, răspunderea este o instituţie care nu presupune cu necesitate existenţa unui raport de funcţie publică, cu referire la funcţionarii publici aşa-zişi "activi". Ea poate viza nu doar funcţionarii în exerciţiu, ci şi "foştii funcţionari", al căror raport de funcţie publică a încetat din diferite motive, ceea ce nu înseamnă că a încetat şi răspunderea în cazul în care persoana respectivă a comis unele abateri.

2. Regăsim principiul universal de drept „non bis in idem", potrivit căruia "aceeaşi faptă nu poate da loc decât la o singură sancţiune disciplinară".

Constatăm că prin acest principiu se interzice aplicarea a două sancţiuni disciplinare funcţionarului european pentru o singură abatere.

3. Principiul neretroactivităţii^[4] sancţiunii disciplinare, derivat din principiul general de drept al neretroactivităţii legii, înscris şi în articolul 15 alin. 2 din Constituţia României precum şi din caracterul, în esenţă neretroactiv, al actului administrativ.

Rezultă că o sancţiune administrativ-disciplinară nu poate produce efecte decât din momentul în care a fost adusă la cunoştinţa funcţionarului.

4. Principiul cercetării prealabile se regăseşte şi la funcţionarii publici din România. Articolul 78 3 din Legea nr. 188/1999 pri­vind Statutul funcţionarilor publici prevede că sancţiunile discipli­nare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public.

Sancţiunea disciplinară se poate aplica doar după ce s-a realizat o cercetare prealabilă a faptei de săvârşirea căreia este acuzat funcţio­narul.

Fac excepţie sancţiunile avertismentului şi ale blamului, care pot fi aplicate direct de autoritatea competentă.

5. Principiul proporţionalităţii individualizării sancţiunii cu gravi­tatea faptei, care impune să se ţină seama de următoarele criterii, prevăzute în art. 10-96 din Anexa nr. IX la Statut: natura faptei şi împre­jurările în care fapta a fost săvârşită; importanţa prejudiciului produs integrităţii, reputaţiei sau intereselor instituţiilor prin fapta comisă; latura subiectivă a faptei, respectiv gradul de intenţie sau de neglijenţă în fapta comisă; motivele avute în vedere de funcţionar la comiterea faptei; gradul şi vechimea funcţionarului; gradul de responsabilitate personală a funcţionarului; nivelul funcţiilor şi responsabilităţilor funcţionarului; recidiva actului sau a comportamentului greşit; conduita funcţionarului de-a lungul carierei sale.

În funcţie de unele elemente, cum ar fi caracterul faptei, circumstanţele în care a fost îndeplinită, persoana făptuitorului, sancţiunea poate varia de la cea mai simplă, avertismentul, până la cea mai drastică, revocarea din funcţie, şi poate fi însoţită sau nu de o sancţiune complementară de exemplu, reducerea sau suprimarea dreptului la pensie pentru vechime.

Articolul 12-96 din Anexa 9 prevede următoarele: Consiliul este sesizat cu un raport emanând de la autoritatea investită cu puterea de numire, care trebuie să indice clar faptele reprobabile şi, dacă este cazul, circumstanţele în care acestea au fost comise, conţinând toate circumstanţele atenuante sau agravante.

6. Principiul comunicării

Comun răspunderii disciplinare a funcţionarilor naţionali şi internaţionali este şi regula comunicării. Regula comunicării dosarului este una din legile "de fier" şi în cazul răspunderii discipli­nare a funcţionarului public european. Articolul 25 alin. 2 dispune în mod categoric că orice decizie individuală luată în aplicarea Statutului funcţionarilor europeni trebuie să fie comunicată de îndată, în scris, funcţionarului interesat. Orice decizie vizând o plângere trebuie să fie motivată.

Constatăm că textul instituie o normă de principiu care vizează orice decizie în legătură cu funcţionarii europeni, inclusiv cele care au ca obiect intervenţia unor forme de răspundere. Am putea spune, cu atât mai mult aceste decizii care se supun şi obligaţiei motivării, în fapt şi în drept.

Comunicarea nu vizează doar decizia în sine, ci întreg dosarul care a stat la baza emiterii ei. Articolul 2 din Anexa IX prevede că funcţionarul are dreptul de a obţine comunicarea integrală a dosarului său individual şi să poată face copie după orice document care are legătură cu procedura disciplinară.

Precizăm că prin "dosar" trebuie să înţelegem documentele care fundamentează şi concretizează sancţiunea disciplinară respectivă, dar şi dosarul individual al funcţionarului, a cărui studiere ar avea relevanţă şi l-ar putea ajuta în apărarea sa.

7. Implicarea organului de disciplină

În baza dispoziţiilor art. 9 din Statut, în cadrul fiecărei instituţii se înfiinţează un Consiliu (comisie) de disciplină sau mai multe comisii de disciplină în cazul în care acest lucru este necesar din cauza numărului funcţionarilor din locurile de repartizare.

Consiliul de disciplină este învestit cu atribuţii în ceea ce priveşte derularea procedurii răspunderii disciplinare, şi rolul său este de a proteja funcţionarul împotriva unor decizii arbitrare, abuzive, care ar putea fi luate împotriva sa, dar şi de a proteja instituţia europeană, prin sancţionarea celor care se fac vinovaţi de comiterea unor încăl­cări ale obligaţiilor care le revin în calitatea pe care o au. Intervenţia unui organ de disciplină de regulă denumit Consiliu reprezintă o garanţie a funcţionarilor împotriva arbitrariului puterii discreţionare a şefilor ierarhici, comună atât funcţionarilor naţionali cât şi celor europeni.

8. Principiul potrivit căruia autoritatea care este învestită cu puterea de numire este cea îndrituită să şi sancţioneze pe funcţionarul european.

Astfel, această autoritate va putea să aplice unele sancţiuni în mod direct, fără nici o formalitate, iar altele le va putea aplica după ce a fost îndeplinită procedura disciplinară reglementată în Anexa IX la Statut. Este vorba despre aplicarea sancţiunilor disciplinare cu caracter moral, respectiv avertismentul şi mustrarea (blamul), iar restul sancţiunilor se vor putea aplica după parcurgerea procedurii disciplinare reglementată de Anexa IX.

9. Recunoaşterea dreptului la apărare al funcţionarului european.

Dreptul la apărare al funcţionarului european reprezintă o dimen­siune a dreptului universal la apărare prevăzut şi de art. II alin. 1, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care dispune că "orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale". Constatăm că regăsim în acest text ca şi în altele "precisa formulare a garanţiilor juridice indispensabile pentru a face posibil exerciţiul real al unor drepturi^[5]

Astfel, articolul 4 din Anexa IX, recunoaşte dreptul la apărare al funcţionarului european, care presupune următoarele elemente:

- comunicarea întregului dosar încriminator către funcţionarul încriminat;

• acordarea unui termen de cincisprezece zile în interiorul căruia funcţionarul să-şi poată pregăti apărarea;
• dreptul funcţionarului ca în faţa organului de disciplină să-şi poată susţine observaţiile şi apărarea în scris sau oral;
• dreptul funcţionarului de a fi asistat în faţa organului de disciplină ;
• dreptul de a apela la martori, care aparţine, în egală măsură, atât funcţionarului cât şi autorităţii.

10. Funcţionarii beneficiază de dreptul de a introduce acţiuni la organele europene de jurisdicţie.

Acest drept este recunoscut funcţionarilor oficiali, sintagmă care desemnează persoanele numite în funcţii stabilite în cadrul personalului unei autorităţi europene prin decizia scrisă a autorităţii competente să numească, potrivit regulamentului de personal în vigoare^[6].

În afara acestora, regăsim celălalt personal, şi anume, temporarii, personalul auxiliar, consilierii speciali.

Din punct de vedere al ponderii lor, în literatura de specialitate^[7]s-a arătat că recursurile agenţilor europeni reprezintă aproximativ un sfert din totalul cauzelor supuse Curţii de Justiţie şi nici un alt sector de drept european nu este atât de discreţionar ca dreptul funcţiei publice.

Tuturor le este recunoscută capacitatea de a se adresa organelor jurisdicţionale europene, în următoarele condiţii:

• se impune avizul autorităţii învestite cu puterea de numire;
• adresarea se face pe cale ierarhică, prin intermediul superiorilor direcţi, scopul procedurii fiind acela de a asigura condiţiile rezolvării amiabile a litigiilor;
• foarte important este faptul că funcţionarii europeni au dreptul să acţioneze împotriva oricărui act care îi afectează, chiar dacă actul atacat nu le-a fost lor adresat, ci altor persoane;
• condiţia care se impune este ca actul, prin conţinutul lui, să afecteze dreptul funcţionarului reclamant, sau un interes al acestuia, iar funcţionarul să acţioneze în valorificarea propriului interes;

- interesantă şi relevantă este şi dispoziţia care îndrituieşte funcţionarul european să atace orice decizie care îl afectează, indiferent dacă este vorba despre o decizie care a fost deja luată sau care trebuia să fie luată însă instituţia nu a făcut acest lucru- articolul 90 (8) aliniatul (2) din Statut.

Regăsim distincţia dintre forma tipică şi forma asimilată a unui act juridic, specifică dreptului administrativ, care legitimează o acţiune în contencios administrativ.

Forma tipică este atunci când actul a fost deja emis însă el are caracter ilegal, iar cea asimilată este atunci când autoritatea competentă nu a emis actul deşi trebuia, era obligată să o facă.

În ceea ce priveşte dreptul funcţionarilor europeni de a introduce acţiuni în faţa organelor europene de jurisdicţie se constată următoarele:

1. Curtea de Justiţie şi instanţele care ţin de aceasta au competenţa de a statua cu privire la orice litigiu dintre instituţiile europene şi agenţii lor în limitele şi condiţiile determinate de Statut sau rezultând din regimul aplicabil acestora din urmă;
2. Termenul de agent trebuie privit în sens larg, astfel încât dreptul să privească în egală măsură atât funcţionarii europeni, "oficialii Uniunii" cât şi alte categorii de personal, în care se include personalul temporar, auxiliar şi local, consilierii etc;
3. Procedura sesizării de către funcţionarul european a organelor de jurisdicţie este dominată de principiul că sesizarea se face prin intermediul şefilor ierarhici şi cu avizul Autorităţii Investite cu Puterea de Numire (A.I.P.N.);
4. Funcţionarii sunt îndrituiţi să acţioneze împotriva oricărui act care îi afectează, indiferent că acest act le este lor adresat sau vizează alte persoane. Singura condiţie este ca funcţionarul să promoveze acţiunea în ocrotirea unui interes propriu şi concret^[8];

1. Fundamentul competenţei Curţii Europene de Justiţie^[9] în speţele care îi privesc pe funcţionarii publici se regăseşte în art. 91, paragraful l din Statutul funcţionarilor care dă în competenţa Curţii litigiile cu caracter patrimonial şi în cauzele prevăzute de Statut, atributul de a controla integral exerciţiul puterii discreţionare şi de a modifica sau raporta măsura contestată.
2. Principiul radierii sancţiunilor disciplinare

Articolul 89 din Statut dă dreptul funcţionarului sancţionat disciplinar să ceară ştergerea din dosarul său personal a sancţiunilor care i-au fost aplicate.

Acest drept se naşte la intervale diferite de timp, în funcţie de sancţiunea disciplinară a cărei radiere se cere. Astfel, în cazul în care funcţionarul solicită radierea sancţiunilor cu avertisment şi mustrare (blam) termenul cerut este de trei ani de data când i-a fost aplicată sancţiunea respectivă.

În cazul în care se cere radierea oricărei alte sancţiuni, cu excepţia celei a revocării, termenul este de şase ani.

Se observă că nu este vorba de o radiere de drept, regăsită în sistemele naţionale ale funcţiei publice, ci o radiere la cerere, care este lăsată la latitudinea autorităţii învestită cu puterea de numire, şi care implică şi decizia Consiliului de disciplină.

O altă observaţie care se impune a fi făcută este cea referitoare la termenele mari care trebuie să curgă pentru a se putea solicita radierea sancţiunii, chiar în cazul unor sancţiuni care nu prezintă gravitate deosebită, cum sunt avertismentul şi blamul.

Consiliul de disciplină şi procedura disciplinară

Aproape în toate organizaţiile internaţionale, ca şi în adminis­traţiile naţionale, există un organism, paritar sau mixt, care e consultat de autoritatea disciplinară înainte ca aceasta să aplice o sancţiune⁶⁵⁰.

Consiliul de disciplină este o structură colegială compusă din preşedinte şi patru membri permanenţi, dintre care, cel puţin unul, care poate fi şi preşedintele, trebuie să fie din afara instituţiei. Membrii permanenţi pot fi înlocuiţi de supleanţi. În cazul în care procedura disciplinară vizează funcţionari de un grad până la AD13, Consiliul deliberează cu doi membri suplimentari aparţinând aceleiaşi grupe de funcţii sau având acelaşi grad cu cel al funcţionarului vizat de procedură. Atât membrii permanenţi, cât şi supleanţii lor sunt desemnaţi dintre funcţionarii care au cel puţin gradul AD 14 pentru toate cazurile, altele decât cele conţinând funcţionarii de gradul AD 15 şi AD 16.

În situaţia în care procedura disciplinară vizează funcţionari de gradul AD 15 sau AD 16, membrii permanenţi şi supleanţi sunt desemnaţi dintre funcţionarii de gradul AD 16.

O ultimă situaţie este cea in care procedura disciplinară vizează funcţionari afectaţi într-o terţă ţară, caz în care cei doi membri supleanţi suplimentari sunt desemnaţi printr-o procedură ad hoc de Autoritatea de numire şi Comitetul personalului.

Desemnarea membrilor se face concomitent de Autoritatea de numire şi de Comitetul personalului, în proporţii egale, respectiv doi membri permanenţi şi doi supleanţi, iar preşedintele şi supleantul său sunt desemnaţi de autoritatea de numire.

Durata mandatului preşedinţilor şi membrilor este de trei ani, cu posibilitatea ca instituţiile să decidă o durată mai mică, de cel puţin un an.

În activitatea pe care o desfăşoară, Consiliul de disciplină este asistat de un secretar, desemnat de Autoritatea de numire.

Procedura disciplinară presupune următoarele etape:

1. Consiliul e sesizat de autoritatea de numire printr-un raport, care se înaintează şi funcţionarului public în cauză, împreună cu toate documentele care au stat la baza întocmirii lui;
2. Funcţionarul are la dispoziţie un termen de cincisprezece zile pentru a-şi pregăti apărarea, putând fi asistat de un apărător ales;
3. Funcţionarul poate să recunoască în faţa preşedintelui Consi­liului fapta de care este acuzat, după ce în prealabil a fost informat despre consecinţele pe care le poate produce recunoaşterea faptei sale, caz în care Autoritatea de numire poate să procedeze la aplica­rea sancţiunilor prevăzute de art. 9-96 lit. a-d, respectiv avertisment scris, blam, suspendarea avansării în grad şi reducerea gradelor;
4. Preşedintele numeşte pe unul din membrii Consiliului să întocmească un raport asupra cazului cu care a fost sesizat şi să îi informeze pe ceilalţi membri;
5. Funcţionarul este îndrituit să fie ascultat şi să facă observaţii scrise sau orale, personal sau prin apărător ales. Autoritatea de numire e şi ea reprezentată în faţa Consiliului de un funcţionar mandatat cu acest rol;
6. În cazul în care Consiliul nu se pronunţă în mod clar asupra faptei cu care a fost sesizat, preşedintele dispune o anchetă suplimentară, care este condusă de preşedinte însuşi sau de un membru;
7. În baza întregii cercetări întreprinse, Consiliul emite un aviz motivat, cu majoritate de voturi, care se referă la faptele constatate şi, dacă este cazul, la sancţiunile propuse. Opiniile divergente pot fi consemnate în aviz. Preşedintele nu ia parte la vot decât atunci când se pun chestiuni de procedură sau în caz de paritate a voturilor;
8. Avizul se comunică Autorităţii de numire şi funcţionarului într- un termen de 2 luni, sau dacă ancheta a fost efectuată la iniţiativa Consiliului, atunci termenul este de patru luni;
9. Preşedintele are ca atribuţie principală să pună în executare informaţiile şi documentele referitoare la cauză;
10. În situaţia în care Autoritatea de numire decide clasarea dosarului, fără a aplica sancţiuni disciplinare, ea îl informează în scris pe funcţionar, fără a fi ţinută de un termen. Funcţionarul este îndrituit să solicite consemnarea deciziei de clasare în dosarul său personal.

Sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici europeni

Sancţiunile disciplinare sunt prevăzute în articolul 9-96 din Anexa nr. IX la Statut, din a căror analiză constatăm că legiuitorul european a operat o ierarhizare a acestora, de la cele mai uşoare până la cele mai grave.

Se poate remarca totodată caracterul legal al acestor sancţiuni, regăsirea, în sfera disciplinarului, a principiului legalităţii din penal, anume, nullum crimen sine legem, nulla poena sine lege^[10].

Sancţiunile disciplinare sunt enumerate în diferite statute, la principii generale, astfel încât trebuie să considerăm că în materie disciplinară sau penală, autoritatea administrativă sau judiciară nu poate să aplice o sancţiune fără un text care să o prevadă^[11].

Din conţinutul Titlului VI care reglementează "Regimul discipli­nar", raportat la cel al Anexei IX care îl dezvoltă, desprindem conclu­zia că autoritatea care aplică sancţiunea este ţinută, în realizarea competenţei sale, de aplicarea acelor sancţiuni prevăzute de Statut şi după procedura instituită de acesta şi de anexele sale.

Aceste sancţiuni pot fi grupate în mai multe categorii:

1. Din punct de vedere al naturii lor:

• sancţiuni cu caracter moral (avertismentul, blamul);
• sancţiuni care afectează cariera funcţionarului(retrogradarea);
• sancţiuni cu caracter pecuniar - suspendarea dreptului la pensie al funcţionarului, ca sancţiune complementară alături de revocare;
• sancţiuni cu caracter complex, care afectează, în egală măsură, cariera funcţionarului dar au şi caracter pecuniar. Un exemplu îl reprezintă reducerea cu una sau mai multe trepte sau retrogradarea.
  2. Din punct de vedere al caracterului lor:
• sancţiuni cu caracter principal: avertismentul, blamul (mustrarea), suspendarea temporară la avansare pe scară ierarhică, revocarea şi concedierea pentru motive de necorespundere profesională;
• sancţiuni cu caracter complementar - suspendarea dreptului la pensie.

3. Din punct de vedere al efectelor lor:

• sancţiuni care atrag încetarea raportului de funcţie europeană (revocarea, concedierea pentru insuficienţă profesională);
• sancţiuni care nu atrag încetarea acestui raport (restul sancţiunilor, cu caracter material sau moral);
• sancţiuni care determină întreruperea raportului de funcţie europeană - suspendarea funcţionarului.

Avertismentul scris

Este prima sancţiune enunţată de articolul 9 din Anexa IX din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene, ceea ce determină con­cluzia că, din punct de vedere al gravităţii, este cea mai uşoară sancţiune disciplinară.

O asemenea calificare este atrasă de gravitatea faptei, astfel încât ea se aplică în cazul celor mai puţin periculoase abateri disciplinare.

În dreptul public românesc avertismentul, ca sancţiune care intervine în cazul răspunderii contravenţionale este definit ca atragerea atenţiei persoanei asupra faptei săvârşite, pericolului acesteia, cu recomandarea ca pe viitor să nu mai repete fapta respectivă şi să se conformeze dispoziţiilor legale^[12].

Avertismentul reprezintă o sancţiune principală cu caracter moral, iar rolul său este, pe de o parte, de a pune pe făptuitor în postura de a­şi conştientiza fapta, dar totodată de a-l determina să nu o mai repete în viitor.

De aceea în cazul avertismentului primează rolul preventiv faţă de cel sancţionator.

În dreptul muncii avertismentul este definit ca fiind comunicarea scrisă făcută salariatului prin care i se atrage atenţia asupra faptei săvârşite şi i se pune în vedere că, dacă nu se va îndrepta şi va săvârşi noi abateri, i se vor aplica sancţiuni mai grave, până la desfacerea contractului de muncă^[13].

Procedura aplicării avertismentului este comună cu procedura mustrării (blamului), şi constă în următoarele aspecte:

• competentă să aplice cele două sancţiuni este autoritatea învestită cu puterea de numire;
• aceasta va proceda la aplicarea uneia din cele două sancţiuni fie din proprie iniţiativă fie la propunerea superiorului ierarhic al funcţionarului care a comis fapta;
• autoritatea competentă să aplice sancţiunea nu este obligată să solicite avizul Consiliului de disciplină.

Avertismentul si blamul sunt de fapt singurele sancţiuni discipli­nare pentru care nu se impune avizul organului de disciplină. Precizăm că dispoziţia art. 11-96 din Anexă este permisivă, în sensul că el prevede că Autoritatea de numire poate pronunţa sancţiunea avertismentului şi a blamului fără pronunţarea organului de disciplină, rezultând că textul nu obligă, dar nici nu interzice, iar dacă autoritatea vrea să consulte Consiliul de disciplină nu i se interzice să o facă. Subzistă, totodată, dreptul funcţionarului european de a fi ascultat înainte de a i se aplica una din cele două sancţiuni. Avertismentul se aplică în mod obligatoriu în formă scrisă.

Există diferite organizaţii internaţionale unde avertismentul se poate aplica oral şi fără să fie menţionat în dosarul profesional al funcţionarului public⁶⁵⁵.

Mustrarea

Reprezintă cea de-a doua sancţiune disciplinară prevăzută de articolul 9.

Spre deosebire de sancţiunea avertismentului, unde regăsim expres formulată forma scrisă a acestuia, la mustrare textul nu mai prevede forma scrisă, rezultând, per a contrario, că poate îmbrăca atât forma orală cât şi cea scrisă.

Ea se aplică tot pentru abateri care nu au o gravitate deosebită, dar care, dacă se repetă, pot atrage consecinţe negative atât pentru instituţie cât şi pentru funcţionar.

Are tot caracter moral şi urmează aceeaşi procedură de aplicare ca şi avertismentul.

Suspendarea temporară a dreptului de avansare pe scară ierarhică

Analizând problemele legate de cariera funcţionarului european şi, în cadrul acesteia, sistemul de notare şi avansare, se constată că se instituie norma de principiu potrivit căreia orice funcţionar care a împlinit doi ani vechime pe o anumită treaptă a gradului său accede în mod automat la treapta superioară pe acest grad.

Acest text instituie principiul că avansarea este determinată de o anumită vechime. Avansarea intervine automat la toţi funcţionarii, cu excepţia acelora care au comis abateri disciplinare.

În această situaţie are loc o întrerupere a acestei avansări automate, comandată de raţiuni care ţin de comportamentul necorespunzător al funcţionarului european.

Această sancţiune are caracter complex, deoarece ea afectează şi cariera funcţionarului dar şi drepturile sale băneşti, dat fiind faptul că o avansare în ierarhie implică un spor de retribuţie.

Reducerea gradelor

Spre deosebire de sancţiunea anterioară, care vizează o întrerupere în avansare, amintita sancţiune vizează o reducere, o diminuare a gradelor.

Are aceleaşi trăsături ca şi suspendarea temporară a dreptului de avansare pe scară ierarhică, în sensul că reprezintă tot sancţiuni care afectează cariera dar şi veniturile funcţionarului, ambele intervenind atunci când se comit abateri care prin gradul lor de periculozitate privează funcţionarul de exerciţiul dreptului la promovare şi de o anumită poziţie în ierarhia gradului său.

Retrogradarea

Retrogradarea este o sancţiune care vizează coborârea în ierarhia gradului profesional.

În dreptul muncii, această sancţiune se situează, de regulă, pe penultimul loc, în funcţie de gravitatea faptei şi a sancţiunilor, fiind ultima care poate fi aplicată astfel încât să se păstreze raportul juridic

de muncă^[14].

O astfel de sancţiune se aplică acelor persoane care, nu sunt la prima abatere disciplinară şi care au adus „prejudicii materiale şi morale însemnate unităţii, în împrejurări şi cu antecedente disciplinare care conferă faptei un grad ridicat de periculozitate".

Retrogradarea reprezintă o sancţiune cu efecte asupra carierei, asupra veniturilor, dar şi cu un important impact moral deoarece funcţionarul îşi pierde, pentru o anumită perioadă poziţia ierarhică, existând inclusiv posibilitatea de a ajunge ca ,pe perioada cât durează sancţiunea, să lucreze în subordinea unor persoane care sunt inferioare gradului său.

Clasamentul într-o grupă de funcţii inferioară, cu sau fără retrogradare

Este o sancţiune introdusă în Statut în urma modificărilor din 2004, prin care un funcţionar public părăseşte grupa de funcţii administrative (AD) şi coboară în grupa de funcţii de asistent (AST), păstrându-şi acelaşi grad profesional sau dobândind unul inferior. O asemenea sancţiune atrage implicaţii complexe, de ordin patrimonial, social, al carierei şi prestigiului funcţionarului astfel sancţionat.

Suspendarea din funcţie

Sancţiunea suspendării este tradiţională pentru funcţiile şi demnităţile publice naţionale, regăsită şi la funcţionarii internaţionali.

Ea îl împiedică pe funcţionarul sancţionat să-şi exercite prerogativele de funcţie publică pentru o anumită perioadă de timp.

Această sancţiune intervine în caz de abatere gravă, când funcţionarul se face vinovat fie de o neîndeplinire a obligaţiilor sale profesionale, fie de o infracţiune de drept comun, autoritatea învestită cu puterea de numire putând să dispună imediat suspendarea din funcţie a autorului unei asemenea greşeli.

Decizia de suspendare trebuie să conţină, în mod obligatoriu, următoarele menţiuni:

• precizarea dacă funcţionarul îşi păstrează, pe perioada suspen­dării, neafectată remuneraţia;
• în cazul în care va avea loc o reţinere din retribuţia funcţio­narului, decizia trebuie să prevadă ce procent din aceasta este supus reţinerii.

Statutul prevede că nu poate să fie mai mică decât minimul vital, crescând, atunci când este cazul, alocaţia familială.

Decizia de suspendare este un act cu caracter provizoriu, care trebuie definitivat într-un interval de şase luni de la data când decizia începe să producă efecte.

În acest interval, se pot întâlni următoarele situaţii:

• nu intervine nici o decizie până la sfârşitul celor şase luni, ceea ce atrage dreptul funcţionarului european de a-şi primi înapoi integral retribuţia;
• intervine o decizie, situaţie în care statutul funcţionarului va fi reglementat conform deciziei respective;
• funcţionarul poate să facă obiectul unei urmăriri penale, în care caz statutul funcţionarului se va definitiva abia după ce organul de jurisdicţie penală se va pronunţa în mod definitiv şi irevocabil.

Revocarea din funcţie

Revocarea reprezintă sancţiunea cea mai gravă, asemănător celei de concediere pentru motive de necorespundere profesională^[15]. Revocarea reprezintă o sancţiune specifică şi funcţionarilor naţionali.

În dreptul francez, ea poate reprezenta atât o sancţiune discipli­nară cât şi consecinţa unei condamnări penale, de exemplu, condamnarea prin sentinţă definitivă la interzicerea exercitării unei funcţii publice.

Ambele sancţiuni au ca specific faptul că pun capăt definitiv unei anumite funcţii.

Revocarea este sancţiunea cea mai serioasă şi are în vedere o greşeală gravă şi numai o asemenea greşeală, pentru a respecta ierarhia pedepselor⁶⁵⁸.

Revocarea poate fi însoţită şi de suprimarea dreptului la pensie de vechime, fără ca efectele acestei sancţiuni să se poată întinde şi asupra altor drepturi ale funcţionarilor.

Atunci când funcţionarul şi-a încetat în mod definitiv funcţia, decăderea totală sau parţială din dreptul de pensie poate să intervină, fără a putea afecta şi alte drepturi ale funcţionarului european.

Revocarea este singura sancţiune disciplinară care nu poate fi radiată din dosarul personal al funcţionarului, dată fiind gravitatea ei, a faptelor care au determinat-o şi faptul că ea determină încetarea definitivă a funcţiei.

Concedierea pentru insuficienţă profesională

Adevărata capacitate a unei persoane de a face faţă postului pentru care a candidat şi pe care l-a obţinut, prin promovarea unui concurs sau examen, se verifică în mod efectiv în exercitarea prerogativelor de funcţie publică.

Este posibil să se constate că, deşi o persoană care a candidat pentru ocuparea unei funcţii europene sau a fost selectată ca fiind corespunzătoare, pe parcurs ea nu întruneşte condiţiile necesare pentru menţinerea în postul respectiv.

În aceste situaţii, cum menţinerea pe postul respectiv nu mai poate fi realizată deoarece pune în pericol activitatea instituţiei, va putea interveni concedierea funcţionarului pentru motive de insuficienţă profesională.

Regimul acestei instituţii, asemănător celei cu acelaşi titlu întâlnită în regimul juridic al salariatului, presupune următoarele elemente:

1. Sancţiunea poate interveni atunci când funcţionarul "face dovada unei insuficienţe profesionale în exerciţiul funcţiilor sale";

2. Autoritatea învestită cu puterea de numire, în momentul în care constată că funcţionarul nu este capabil să îndeplinească, în bune condiţii, atribuţiile care îi revin, are două posibilităţi:

• fie să-l concedieze pe funcţionar;
• fie să propună trecerea acestuia într-un post inferior.

Autoritatea învestită cu puterea de numire, în baza puterii discre­ţionare de care dispune, are aptitudinea să-l concedieze pe funcţionar sau să-i ofere acestuia un post pe care îl apreciază corespunzător pentru acesta, însă inferior postului pe care îl ocupă în prezent.

3. Propunerea care are ca obiect aplicarea acestui tip de sancţiune trebuie să cuprindă cauzele care o motivează;
4. Obligativitatea comunicării deciziei funcţionarului în cauză;
5. Posibilitatea ca funcţionarul care urmează să fie concediat să poată formula orice observaţie cu privire la aspectele ce i se impută şi pe care o consideră utilă în soluţia ce urmează a fi adoptată;
6. Competenţa în a emite decizia de concediere aparţine autorităţii investite cu puterea de numire, cu îndeplinirea formalităţilor procedurale prevăzute de Anexa IX la Statut.

Căile de atac împotriva sancţiunilor administrativ-disciplinare

Potrivit dispoziţiilor art. 90 alin. 1, Titlul VII din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene, orice persoană căreia i se aplică respectivul Statut poate adresa autorităţii împuternicite să facă numiri o cerere de adoptare a unei decizii în ceea ce o priveşte. În termen de patru luni de la data depunerii cererii, autoritatea comunică persoanei în cauză decizia motivată. În cazul în care, la expirarea termenului menţionat, nu se dă nici un răspuns, lipsa acestuia se interpretează ca o decizie implicită de respingere a cererii, care poate face obiectul unei reclamaţii.

Dispoziţiile din Titlul VII vizează două categorii de destinatari:

1. Orice persoană interesată, care cade sub incidenţa prevederilor Statutului. În această categorie intră nu doar funcţionarii europeni, ci şi alţi agenţi ai Uniunii;
2. Funcţionarii europeni, care urmează un regim special în ceea ce priveşte accesul la jurisdictia europeană⁶⁵⁹.

În acest titlu, se regăsesc două drepturi fundamentale ale oricărei persoane care este vizată de Statut, inclusiv ale funcţionarului european:

1. Dreptul de petiţionare către autoritatea învestită cu puterea de numire, deci către administraţia europeană competentă;
2. Accesul liber la jurisdicţia europeană.

Dreptul de petiţionare

Dreptul de petiţionare este garantat oricărei persoane care se poate prevala de ocrotirea acestui drept în baza Statutului, cu atât mai mult funcţionarilor europeni.

În baza lui, persoana îndrituită îi poate solicita autorităţii învestite cu puterea de numire să ia o anumită decizie cu privire la ea. Atunci când "persoana vizată" este un funcţionar european, solicitarea va fi adresată prin intermediul şefului ierarhic.

Fac excepţie situaţiile în care cererea îl vizează chiar pe superiorul ierarhic al funcţionarului, ceea ce determină posibilitatea acestuia de a se adresa direct autorităţii învestită cu puterea de numire.

Dreptul de petiţionare poate fi exercitat către autoritatea învestită cu puterea de numire, care are obligaţia ca într-un termen de patru luni de la data când s-a formulat cererea să se pronunţe, printr-o decizie motivată, asupra problemei cu care a fost sesizată.

Autoritatea sesizată are, în interiorul acestui termen, două soluţii:

1. Să se pronunţe asupra petiţiei care i-a fost înaintată;
2. Să nu se pronunţe asupra acestei petiţii, caz în care refuzul autorităţii de a se pronunţa în termenul stipulat echivalează el însuşi cu respingerea petiţiei şi naşte dreptul de a exercita calea de atac prevăzută la articolul 90 alin. 2 din Statut. Acest articol prevede dreptul persoanei de a se adresa autorităţii învestite cu puterea de numire atunci când apreciază că a fost nedreptăţit printr-un anumit act.

Constatăm că prin intermediul acestui drept persoana interesată nu exercită o cale de atac împotriva unui act care o nedreptăţeşte, ci solicită instituţiei căreia îi aparţine, prin autoritatea învestită cu puterea de numire, de a lua o anumită decizie cu privire la ea.

În cazul în care autoritatea învestită cu puterea de numire ia o decizie necorespunzătoare sau nu ia în termen decizia solicitată se naşte dreptul celui în cauză de a se adresa jurisdicţiei europene.

Semnalăm interesul dispoziţiei cuprinse la articolul 90 aliniatul 1, teza finală din Statut, care asimilează unui act administrativ european (decizie implicită) refuzul autorităţii competente de a-i soluţiona o cerere.

Rezultă concluzia că, în dreptul european, se întâlneşte instituţia actului administrativ asimilat sau implicit, specifică sistemelor de drept nationale. În baza articolului 52 din Constituţia României şi a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană este îndrituită să sesizeze instanţa de contencios administrativ atunci când a fost vătămată prin actele administrative tipice ale unei autorităţi publice, respectiv actele administrative emise de autoritate însă apreciate ca ilegale şi vătămătoare de către reclamant, cât şi împotriva actelor administrative asimilate, respectiv atunci când autoritatea nu emite actele la care se consideră îndreptăţită persoana, fiind vorba despre tăcerea administra­tivă şi tardivitate.

Liberul acces la jurisdicţia europeană

Acest drept este garantat, de asemenea, atât funcţionarilor euro­peni, cât şi oricărei alte persoane căreia îi sunt opozabile prevederile Statutului.

Exercitarea accesului la jurisdicţia europeană este precedată de procedură prealabilă, prin care persoana interesată este obligată să se adreseze mai întâi autorităţii învestită cu puterea de numire şi abia apoi dacă este nemulţumită de decizia acesteia, se va putea adresa Curţii Europene de Justiţie.

Accesul la jurisdicţia europeană poate fi determinat de două categorii de situaţii:

1. În litigiile care privesc legalitatea unui act, când, prevalându-se de dreptul de petiţionare, decizia expresă sau implicită a autorităţii investită cu puterea de numire îl nemulţumeşte pe funcţionarul european;
2. În litigiile cu caracter pecuniar, când a fost emis un act prejudi- ciabil pentru funcţionarul public, Curţii Europene de Justiţie îi revine o competenţă de plină jurisdicţie.

Acest act care îl vatămă pe funcţionarul european, poate, de asemenea, să îmbrace forma tipică şi asimilată, în sensul că articolul 90 alin. 2 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene prevede că:

• o anumită autoritate din cadrul Uniunii a emis un act prejudiciabil pentru o anumită persoană;
• autoritatea respectivă a respins expres sau implicit o reclamaţie făcută de persoana interesată.

În oricare din situaţiile respective, persoana interesată poate să se adreseze autorităţii învestită cu puterea de numire într-un termen de trei luni, calculat în mod diferit, în funcţie de fiecare caz concret în parte:

• în cazul în care se atacă un act european cu caracter individual, termenul se calculează de la data aducerii la cunoştinţa destinatarului, prin notificare sau prin alte mijloace de comunicare prevăzute de lege;
• în cazul în care se atacă un act european implicit, termenul de recurs curge de la data la care autoritatea competentă era obligată să răspundă şi nu a făcut-o, situaţie care valorează cu respingerea cererii.

Actele organismelor europene pot fi atacate atât de destinatarul lor, cât şi de orice altă persoană, decât destinatarul, care a fost prejudiciat prin actul individual respectiv.

Articolul 90 alin. 2 din Statut prevede calcularea termenului de trei luni de la data notificării deciziei destinatarului, cel mai târziu din ziua în care cel interesat a luat cunoştinţă, dacă este vorba despre o măsură cu caracter individual; totodată, dacă un act individual este de natură să prejudicieze o altă persoană decât destinatarul, termenul curge faţă de această persoană din ziua în care ea a luat cunoştinţă şi, în tot cazul, cel mai târziu la data publicării actului.

Deoarece persoana poate fi afectată şi prin acte individuale care au un alt destinatar, ei i se recunoaşte posibilitatea de a fi ocrotită nu doar în drepturile sale subiective, ci şi în interesele ei legitime.

În dreptul românesc, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, permite ca acţiunea să fie formulată şi de o terţă persoană, alta decât beneficiarul actului, care este vătămată prin actul atacat adresat altei persoane.

Înainte de sesizarea Curţii Europene de Justiţie trebuie declan­şată o procedură prealabilă, conform căreia persoana interesată sesizează mai întâi autoritatea învestită cu puterea de numire.

Autoritatea respectivă are la îndemână un termen de patru luni, în interiorul căruia poate să emită o decizie motivată.

Termenul se calculează începând cu ziua în care a fost sesizată cu reclamaţia administrativă.

Indiferent că autoritatea investită cu puterea de numire a emis o decizie de răspuns sau nu a făcut-o, dacă cel interesat se consideră prejudiciat, se poate adresa Curţii Europene de Justiţie.

După ce autoritatea învestită cu puterea de numire s-a pronunţat printr-o decizie motivată sau nu a răspuns în termenul legal, ceea ce echivalează cu o decizie implicită de respingere a cererii persoanei interesate, se declanşează cea de-a doua etapă a procedurii jurisdicţionale, şi anume sesizarea Curţii Europene de Justiţie.

Prin articolul 91 din Statut se instituie o competenţă materială generală a Curţii Europene de Justiţie în ceea ce priveşte orice litigiu dintre instituţiile Uniunii Europene şi o persoană care cade sub incidenţa Statutului, privind legalitatea actelor cu caracter vătămător, prejudiciabil. Acţiunea formulată de funcţionarul european împotriva actelor vătămătoare are natura unei acţiuni în anulare.

Sintagma "contencios în anulare" evocă acel tip de recurs prin care se urmăreşte anularea unei decizii, cu excluderea reformării ei. Un asemenea tip de contencios în anulare poate fi fondat doar pe legalitatea, nu şi pe oportunitatea actului. Contenciosul în anulare sancţionează, pe când cel în interpretare previne^[16].

În această competenţă se include şi soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor prin care s-au dispus sancţiuni disciplinare pentru funcţionarii europeni.

Atunci când Curtea este sesizată cu soluţionarea unor litigii care au caracter pecuniar, ea are o competenţă de plină jurisdicţie.

Următoarele condiţii sunt necesare pentru ca persoana interesată să aibă deschisă calea unui recurs la Curtea Europeană de Justiţie:

• să se fi parcurs procedura prealabilă instituită prin articolul 90 alin. 2 din Statut în sensul de a fi fost sesizată autoritatea învestită cu puterea de numire;
• această sesizare să se fi realizat în termenul prevăzut de textul respectiv, adică termenul de trei luni calculat în mod diferit, în funcţie de categoria de act care a determinat litigiul. În situaţia in care autoritatea învestită cu puterea de numire emite o decizie expresă de respingere a unei reclamaţii ulterior celei implicite, însă în interiorul termenului de recurs, decizia expresă naşte un nou termen de recurs în faţa Curţii Europene de Justiţie, de trei luni de la data la care a fost emisă decizia expresă.
• autoritatea învestită cu puterea de numire să se fi pronunţat printr-o decizie expresă sau implicită;
• prin articolul 2 alin. 2 se instituie posibilitatea ca două sau mai multe instituţii europene să poată să încredinteze competenţele autoritătii învestite cu puterea de numire altor organisme sau unui organism interinstituţional. În această situaţie, avem de-a face cu instituţia delegării de competenţă^[17], cu excepţia celor care privesc numiri, promovări sau transferuri.

În mod implicit în astfel de cazuri dreptul de petiţionare ca şi procedura prealabilă se va realiza faţă de organismul delegat să exercite competenţele autorităţii învestite cu puterea de numire. Pe cale de consecinţă, şi recursurile vor fi îndreptate împotriva actelor exprese sau asimilate emise de organismul delegat să exercite prerogativele autorităţii învestită cu puterea de numire.

Prin derogare, persoana interesată se poate adresa Curţii şi înaintea termenului de trei luni, în situaţia în care urmăreşte suspendarea executării actului atacat sau a unor măsuri provizorii pe care aceasta le implică.

În acest caz, recursul se poate formula imediat după ce a fost sesizată autoritatea învestită cu puterea de numire.

Totodată, judecarea cererii principale de către Curtea Europeană de Justiţie este suspendată până când autoritatea învestită cu puterea de numire se pronunţă, printr-o decizie expresă sau implicită, asupra reclamatiei cu care a fost sesizată.

Înaintea pronunţării asupra cererii principale, Curtea de Justiţie se va pronunţa asupra cererii privind măsurile provizorii de suspendare a executării actului sau alte măsuri cu caracter provizoriu.

Efectele anulării sancţiunii disciplinare

Indiferent de modul în care se produce anularea, efectele ei sunt retroactive, funcţionarul fiind repus în situaţia anterioară, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum.

Regimul răspunderii disciplinare a funcţionarilor europeni este astfel conceput încât să împiedice caracterul arbitrar şi să le garanteze drepturile.

Sancţiunea disciplinară urmăreşte să sporească spiritul de responsabilitate al funcţionarului public deoarece "bunul mers al serviciului public este condiţionat de simţul de răspundere al funcţio-

narilor^[18].

Ca în cazul oricărei operaţii de anulare, pot fi şterse numai efectele juridice, nu şi cele materiale, de exemplu, imposibilitatea, atrasă de suspendare, de a exercita funcţia o anumită perioadă de timp.

3. Paralelă între răspunderea funcţionarilor publici români şi răspunderea funcţionarilor publici europeni

Asemănări

Funcţionarul public, indiferent că este naţional sau internaţional, trebuie să-şi ducă la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa i se impune, ci fiindcă e convins că ele reprezintă rostul său profesional. Asa cum am mai arătat, pentru el nu există cerinţă mai importantă decât îndeplinirea, cu o convingere, reieşită din înţelegerea raţională a specificului funcţiei pe care o deţine, a sarcinilor sale^[19].

Între sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici europeni şi a funcţionarilor publici din ţara noastră, există multiple similitudini în special datorită faptului că au la bază principii comune.

În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, asemănările între cele două categorii de funcţionari publici decurg din asemănările între abaterile disciplinare care impun aceste sancţiuni.

Astfel, întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor, neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor, absenţe nemotivate de la serviciu, nerespectarea în mod repetat a programului de lucru, intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal, nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter, manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic, refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu, încăl­carea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici^[20], reprezintă acţiuni care constituie abateri disciplinare atât pentru funcţionarii publici europeni cât şi pentru funcţionarii publici români.

Mustrarea scrisă, suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau de promovare în funcţia publică, retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică, destituirea din funcţia publică reprezintă sancţiuni aplicabile ambelor categorii de funcţionari publici.

Principiile care stau la baza aplicării sancţiunilor disciplinare se regăsesc atât în legislaţia europeană cât şi în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după audierea funcţionarului public. Audierea trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal^[21].

La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi de gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, existenţa în antecedentele funcţionarului public a altor sancţiuni disciplinare.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă a funcţionarilor publici români şi europeni, aceasta se angajează, la fel, pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează, pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit şi pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Referitor la răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului, se întâlnesc similitudini cu privire la măsura ce se dispune împotriva funcţionarului public trimis în judecată, şi anume suspendarea acestuia din funcţia pe care o deţine. În cazul în care instanţa dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie a funcţionarului public încetează.

Deosebiri

Deosebirile între răspunderea funcţionarilor publici români şi a funcţionarilor publici europeni, decurg din caracterul particular al funcţiei publice europene.

O nouă sancţiune, introdusă în Statutul funcţionarilor publici europeni, după modificările din anul 2004 este clasamentul într-o grupă de funcţii inferioară, cu sau fără retrogradare. Aceasta înseamnă faptul că un funcţionar public părăseşte grupa de funcţii administrative (AD) şi coboară în grupa de funcţii de asistent (AST), menţinându-şi gradul profesional sau obţinând un altul inferior^[22]. O asemenea sancţiune atrage implicaţii complexe, de ordin patrimonial, social, al carierei şi prestigiului funcţionarului astfel sancţionat.

Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni constituie o sancţiune disciplinară a funcţionarului public

român^[23].

Se observă diferenţe între modul de radiere a sancţiunilor disciplinare din dosarul personal al funcţionarului public european, respectiv cazierul administrativ al funcţionarului public român.

Ştergerea din dosarul personal a sancţiunilor aplicate funcţiona­rului public european se face numai la solicitarea acestuia. Conform articolului 82 alineatul 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru funcţionarii publici din România sancţiunile se radiază de drept. Mustrarea scrisă se radiază în termen de 6 luni de la aplicare, iar în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sunt radiate celelalte sancţiuni disciplinare.

Termenele pentru radierea sancţiunilor disciplinare aplicabile funcţionarilor publici europeni sunt mult mai mari decât cele prevăzute de dreptul intern.

Statutul funcţionarului public european prevede faptul că mustrarea şi avertismentul se radiază în termen de 3 ani de la aplicare, dacă funcţionarul public nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă. Celelalte sancţiuni se radiază în termen de 6 ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, dacă funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în acestă perioadă.

Destituirea din funcţia publică a funcţionarului public român se radiază din cazierul administrativ în termen de 7 ani de la aplicare.

În ceea ce priveşte răspunderea funcţionarului public european pentru infracţiunile săvârşite, cercetarea penală se realizează de către organele statului în care instituţia pentru care lucrează funcţionarul infractor îşi are sediul principal.

Cooperarea în materie judiciară şi pentru aplicarea legilor penale este încă în dezvoltare la nivel european, ceea ce poate genera o serie de conflicte între sistemele de drept eventual incidente în cauză - legea statului al cărui cetăţean este funcţionarul, legea statului al cărui cetăţean este victima, legea statului pe teritoriul căruia s-a produs infracţiunea sau a apărut rezultatul periculos.

 

^[1] A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, Vol. I, p. 637.

^[2]   Charles Debbasch, Science administrative, 5e édition, Paris, Dalloz, 1989, p. 583.

^[3]   Verginia Vedinaş, Constanţa Călinoiu, Statutul funcţionarului public european, ediţia a Il-a, revizuită şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 174, 175.

^[4] Jean-Marie Auby, Jean Bernard Auby, op. cit., p. 207.

[5] Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercursiunile lor în dreptul internaţional public, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 209.

^[6]   Octavian Manolache, Drept comunitar. Justiţia comunitară, Vol. III, Ed. a 2- a, Bucureşti, 1999, p. 426.

^[7]    Jurgen Schwarze, Droit administratif européenne, vol. I, Office des publications officielles des Communaitée Européen Bruylant, 1994, p. 319.

[8]    O. Manolache, Drept comunitar. Justiţia comunitară, vol. 3, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 112, 113.

[9]   În primă instanţă majoritatea litigiilor privind funcţionarii publici europeni se judecă din 2005 la Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene.

^[10] V. Vedinaş, C. Călinoiu, op. cit., p. 185 şi urm.

^[11] A. Plantey, Fr. Loriot, op. cit., p. 246.

^[12] Antonie Iorgovan, op. cit., vol. II, p. 269. R. N. Petrescu, op. cit(2009), p. 596 .

^[13] Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L, Bucureşti,1994, vol. II, p. 79.

^[14] S. Ghimpu, Alexandru Ţiclea, op. cit., vol. Il, p. 80. 2 ibidem, p. 80.

^[15] M. Auby, J. B. Auby, op. cit., p. 206.

^[16] Louis Cartou, L'Union Europenne , Dalloz, 1996, p. 168.

[17] Louis Trotabas, Paul Isoart, Droit public; Manuel, LGDJ Paris, 1996, p. 95.

^[18]   Victor Onişor, Tratat de drept administrativ, Editura Cartea Românească SA, ed. a Il-a, Bucureşti, p. 405.

^[19]    Danielle Bossaert, Christoph Dammke, Koen Nomaden, Robert Polet, Funcţia publică în Europa celor cincisprezece. Noi tendinţe şi evoluţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 9 .

^[20]   Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 77, alin. 2 .

^[21]   Romeo Paul Postelnicu, Statutul funcţionarilor publici, Editura Universitară Carol Davila, Bucureşti, 2007, p. 87.

^[22]   Verginia Vedinaş, Constanţa Călinoiu, op. cit., p. 189.

^[23]   Art. 77, alin. 3, lit. B din Legea nr. 188/1999.