Administrație publică

Cadrul legal

Raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici pot înceta în condiţiile şi modurile limitativ stabilite de lege.

Cu privire la cauza care determină încetarea, aceasta poate fi un fapt material (exemplu, decesul funcţionarului public) sau un act juridic.

Potrivit prevederilor art. 97 din Statutul funcţionarilor publici, republicat, încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în următoarele condiţii:

1. de drept;
2. prin acordul părţilor, consemnat în scris;
3. prin eliberare din funcţia publică;
4. prin destituire din funcţia publică;
5. prin demisie.

Încetarea de drept a raportului de serviciu (de funcţie publică) are loc în următoarele situaţii expres prevăzute de art. 98 alin. 1 din Statut:

1. la data decesului funcţionarului public;
2. la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului public;
3. dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute la art. 54 lit. a), d), f);
4. la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a funcţionarului public;
5. ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă;
6. când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o faptă prevăzută la art. 54 lit. h) sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
7. ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcţiei, ca măsură de siguranţă ori ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;
8. la data expirării termenului pe care a fost exercitată, cu caracter temporar, funcţia publică.

Încetarea raportului de serviciu prin acordul părţilor, consemnat în scris reprezintă un mod de încetare de natură consensuală, grevat pe un act de numire unilateral.

Deşi nu există reglementări speciale cu privire la acest mod de încetare a raportului de funcţie - prin „acordul părţilor" (mai bine ar fi fost spus „dezacordul părţilor de a mai continua raporturile de serviciu" ceea ce evidenţiază aspectul negativ, specific încetării) - urmează să se facă aplicarea regulilor generale, de drept comun, cu privire la condiţiile necesare de formare şi validitate a consimţământului, cu adaptările corespunzătoare dreptului muncii şi dreptului administrativ.

Astfel, pentru a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să emane de la persoana numită şi de la organul competent, potrivit legii, să numească în funcţia publică.

Consimţământul la încetarea raportului de serviciu trebuie dat personal de cel numit, nu prin reprezentant.

De asemenea, consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie neviciat şi serios exprimat.

Exprimarea acestuia de către ambele părţi trebuie să fie precisă, clară, să nu dea loc la vreo îndoială.

Consimţământul pentru încetarea raportului de serviciu trebuie să fie al părţilor, între care, în mod legal, a intervenit raportul de serviciu pe care nu mai doresc să-l continue.

În toate cazurile consimţământul nu trebuie să fie viciat prin eroare, dol sau violenţă.

Legea prevede că acordul părţilor cu privire la încetarea raportului de serviciu trebuie să se realizeze printr-un înscris, în mod simetric, apreciindu-se că este bine, precum la naşterea raportului de serviciu, să se exprime în scris cererea persoanei pentru încetarea raportului de serviciu şi acordul instituţiei în acest sens.

Înscrisul are valoare "ad validitatem" pentru raportul de serviciu^[1].

Încetarea raportului de serviciu prin eliberare din funcţia publică are loc potrivit art. 99 alin. 1 din Statut, în următoarele cazuri:

1. a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;
   1. autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public;
   2. ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către funcţionarul public a unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare;
   3. pentru incompetenţă profesională în cazul obţinerii calificati­vului „nesatisfăcător" la evaluarea performanţelor profesionale individuale;
   4. dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 54 lit.g);
   5. starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public, constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespun­zătoare funcţiei publice exercitate.
   6. ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului funcţionar public de acceptare a numirii în condiţiile art. 93( este vorba de situaţia în care înalţii funcţionari publici nu dau curs mobilităţii în funcţie şi nu prezintă disponibilitate la numirile în alte funcţii specifice categoriei înalţilor funcţionari publici- s. n. D.M.P.).

Situaţiile prevăzute la alin. 1 al art. 99 lit. a) - c) şi e) - g) repre­zintă motive neimputabile funcţionarilor publici.

Pentru a garanta stabilitatea în exercitarea funcţiei publice, prin înlăturarea arbitrariului, au fost reglementate strict cauzele şi condiţiile încetării din iniţiativa autorităţii sau instituţiei publice a raportului de serviciu.

O problemă care s-a pus în practică a fost aceea dacă în actul administrativ de încetare a raportului de serviciu pot fi menţionate mai multe motive, ori autoritatea sau instituţia publică trebuie să se limiteze la unul singur, la cel mai semnificativ, care este de altfel determinant pentru luarea măsurii.

Cu privire la această problemă s-a considerat că este necesar ca autoritatea sau instituţia publică să opteze şi să menţioneze în decizia de încetare a raportului de serviciu un singur motiv, anume cel determinant.

S-a apreciat astfel, că invocarea a două sau mai multor motive (de regulă, necorespunderea profesională şi săvârşirea de abateri disciplinare) nu este în concordanţă cu prevederile legii, care reglementează deosebit, pentru fiecare motiv în parte, procedura şi obligaţiile instituţiei.

În baza dispoziţiilor art. 99 alin. 1 din Statut, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere.

Cât priveşte cazul de eliberare din funcţie pentru că autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul, ca urmare a reorganizării activităţii, potrivit dispoziţiilor art. 100 din Statut, funcţionarii publici vor fi numiţi în noile funcţii publice sau, după caz, în noile compartimente în următoarele situaţii:

1. se modifică atribuţiile aferente unei funcţii publice mai puţin de 50%;
2. sunt reduse atribuţiile unui compartiment;
3. este schimbată denumirea fără modificarea în proporţie de peste 50% a atribuţiilor aferente funcţiei publice;
4. este schimbată structura compartimentului.

Aplicarea acestor prevederi se face cu respectarea următoarelor criterii:

1. categoria, clasa şi, după caz, gradul profesional ale funcţiona­rului public;
2. îndeplinirea criteriilor specifice stabilite pentru funcţia publică;
3. pregătirea profesională;
4. să fi desfăşurat activităţi similare.

În cazul în care există mai mulţi funcţionari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituţia publică.

Reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile aferente acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modifi­cate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii.

În cazul reorganizării activităţii prin reducerea posturilor, autoritatea sau instituţia publică nu poate înfiinţa posturi similare celor desfiinţate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării.

Cât priveşte încetarea raportului de seriviciu prin destituirea din funcţia publică, precizăm că potrivit dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 188/1999, destituirea din funcţia publică se dispune, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, drept sancţiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri:

1. pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave şi
2. dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţio­narul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompati­bilitate.

Actul administrativ prin care se constată incompatibilitatea se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la date emiterii. Comunicarea actului administrativ trebuie să se facă anterior datei destituirii din funcţia publică.

Funcţionarul public poate să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată în scris persoanei care are compe­tenţa legală de numire în funcţia publică. Demisia nu trebuie moti­vată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înre­gistrare.

Elemente procedurale

La încetarea raportului de serviciu, funcţionarul public are îndatorirea să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu (art. 103 alin. 1 din Statut).

Tot la încetarea raportului de serviciu funcţionarul public îşi păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepţia cazului în care raportul de serviciu a încetat din motive imputabile acestuia (art. 103 alin. 2 din Statut).

Funcţionarii publici beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cazul în care raporturile de serviciu le- au încetat în condiţiile prevăzute în art. 103 alin. 3 din Statut(este vorba de situaţiile prevăzute la articolele menţionate, repectiv art. 98 alin. 1 lit. c, cu excepţia cazului în care funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 54 lit. a, art. 98 alin. 1 lit. e şi h şi art. 99 alin. 1 - s. n.).

Autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţio­narilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice, în cazul eliberării din funcţia publică pentru situaţiile prevăzute ca modalităţi de încetare la iniţiativa autorităţii sau a instituţiei publice pentru motive neimputabile funcţionarului public (art. 99 alin. 3 din Statut).

În perioada de preaviz, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale cuvenite (art. 99 alin. 4 din Statut).

În cazurile prevăzute la al art. 99 alin. 1 lit. b), c), şi e) din Statut, în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice există funcţii publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligaţia de a le pune la dispoziţie funcţionarilor publici.

În cazurile prevăzute la al art. 99 alin. 1 lit. a) - c) şi e) din Legea nr. 188/1999, dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor publice vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.

Funcţionarul public de conducere are prioritate la ocuparea unei funcţii publice vacante de nivel inferior.

Forma scrisă a actului de încetare a raportului de funcţie este cerută "ad validitatem", aşa cum am arătat, şi nu "ad probationem". Inexistenţa dispoziţiei scrise constituie astfel o cauză de nulitate a încetării raportului de serviciu, din moment ce a fost încălcată o prevedere legală imperativă.

Actul administrativ de încetare a raportului de funcţie care, de regulă, se numeşte "dispoziţie" sau "ordin", va arăta motivele de fapt şi temeiul de drept care au determinat o asemenea măsură.

Uneori este suficient să se menţioneze în dispoziţie motivul prevăzut de lege, iar alteori este necesară o precizare a împrejurărilor care au determinat această măsură. Nu este însă necesar să fie descrisă fiecare faptă concretă, fiind suficientă referirea la mai multe fapte de aceeaşi natură. Oricum nu este admisă motivarea prin afirmaţii generale, vagi, de tipul "a săvârşit unele abateri disciplinare".

Motivele înscrise în dispoziţia de încetare a raportului de serviciu nu pot fi modificate ulterior nici de autoritatea sau de instituţia publică, şi nici de organul de jurisdicţie, litigiul soluţionându-se de instanţa de judecată, în cadrul stabilit prin motivele invocate ca temei al dispoziţiei respective.

Cerinţa menţionată se impune pentru ca instituţia să nu poată schimba ulterior, în mod nelegal, motivele încetării raportului de serviciu, iar pe de altă parte, funcţionarul în cauză să fie pus în situaţia de a cunoaşte în timp util motivele încetării raportului său de serviciu şi a decide dacă atacă sau nu măsura luată împotriva sa.

Indicarea greşită a textului legii nu are ca efect anularea încetării, instanţa fiind competentă să rectifice încadrarea greşită a faptelor cu textul de lege corespunzător.

Cât priveşte obligaţia menţionării termenului în care măsura încetării poate fi atacată trebuie arătat că aceasta reprezintă o cerinţă formală a legii, a cărei nesocotire considerăm că nu atrage nulitatea măsurii.

Apreciem totodată, că şi lipsa menţionării în decizie a instanţei la care poate fi atacată respectiva măsură nu poate atrage nulitatea măsurii, în primul rând, pentru că funcţionarii publici trebuie să cunoască legislaţia, în care un asemenea lucru este precizat, iar pe de alta parte instanţele sunt obligate să-şi verifice în prealabil şi din oficiu competenţa şi va trimite instanţei competente o contestaţie greşit îndreptată.

În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalate drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.

Instanţa, atunci când constată nelegalitatea dispoziţiei de încetare, va repune pe cel în cauză în postul avut înainte de a se lua împotriva sa măsura nelegală şi nu într-un alt post similar sau corespunzător.

Cât priveşte obligaţia de reintegrare, aceasta revine în toate cazurile conducătorului instituţiei. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, instituţia va plăti despăgubiri, calculate de la data pronunţării hotărârii şi nu de la comunicarea acesteia.

Pentru nelegalitatea măsurii de încetare a raportului de serviciu răspunderea aparţine celor care cu rea-credinţă (dol calificat) au determinat aplicarea măsurii nelegale şi nu persoanelor care au luat efectiv hotărârea infirmată de instanţă, bineînţeles dacă aceştia din urmă (conducătorii instituţiilor) nu au fost în măsură să stabilească nemijlocit împrejurările de fapt şi să aprecieze asupra oportunităţii şi legalităţii fiecărei măsuri de încetare a raportului de serviciu.

Persoana care cu rea-credinţă a determinat aplicarea măsurii încetării raportului de funcţie răspunde civil, disciplinar şi, după caz, penal. Persoana vinovată de neexecutarea hotărârii de reintegrare răspunde faţă de instituţie pentru plata despăgubirii pe timpul calculat de la pronunţarea hotărârii şi până la executarea efectivă a acesteia.

Şi în acest caz, practica judiciară românească nu duce lipsă de cauze, astfel că vom face referire doar la câteva dintre ele.

Astfel, într-o spetă^[2], prin acţiunea înregistrată pe calea conten­ciosului administrativ la 10 iulie 2001, reclamantul Ş. B. a solicitat anularea Ordinului nr. 953 din 1 iunie 2001 emis de Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea pârâtei la reîncadrarea reclamantului în postul de director la Administraţia Finanţelor Publice Alba Iulia, cu plata drepturilor aferente şi în caz de refuz, obligarea pârâtului la daune cominatorii în sumă de 500.000 lei pe zi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin ordinul a cărui anulare o cere a fost eliberat abuziv din funcţie şi că măsura nu a fost determinată de reorganizarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Administraţiei Finanţelor Publice Alba Iulia întrucât, funcţia de director pe care o deţinea nu a fost afectată, păstrându-se şi ca titulatură şi prin atribuţiile sale de serviciu.

A mai arătat că după ce a fost eliberat din funcţie, la o lună şi jumătate s-a organizat concursul pentru ocuparea funcţiei de director.

În soluţionarea recursului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că Ordinul nr. 953 din 1 iunie 2001 prin care Ş. B. director al Administraţiei Finanţelor Publice a fost eliberat din funcţia publică de director a fost emis în baza ordinului ministrului finanţelor publice nr.224/2001 şi H.G. nr. 18/2001 având în vedere reorganizarea Ministerului Finanţelor Publice şi a unităţilor subordonate.

Potrivit dispoziţiilor art.84 pct.4 printre cazurile eliberării din funcţie din motive neimputabile a funcţionarului public se numără si cele conform cărora:

• autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;
• autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public.

Totodată, dispoziţiile art. 84 pct.7 din Legea nr.188/1999, definesc „reorganizarea activităţii", în sensul acestei legi, ca fiind mutarea autorităţii sau a instituţiei publice în altă localitate ori, în cazul prevăzut la alin. 4 lit. b, în modificarea substanţială a atribuţiilor autorităţii sau instituţiei publice, precum şi a structurii organizatorice a compartimentelor. Reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile aferente acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv.

Pornind de la această reglementare şi revenind la ordinul contestat şi la actele normative care au stat la baza emiterii lui, se constată că nu ne găsim în situaţia unei reorganizări aşa cum este reglementată de lege şi că nu sunt incidente nici una din situaţiile prevăzute la art.84 pct.4 pentru a fi justificată măsura eliberării din funcţie a directorului Ş. B.

Astfel, cu toate că O.U.G. nr. 2/2001 (art.4) şi H.G. nr.18/2001 (art.1) vorbesc de înfiinţarea Ministerului Finanţelor Publice (art.4) prin dispoziţiile art.3 alin.2 se precizează că Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte toate atribuţiile şi are toate competenţele conferite Ministerului Finanţelor prin legi sau alte acte normative în vigoare, motiv pentru care nu se poate contesta că Ministerul

Finanţelor Publice reprezintă succesorul de drept al Ministerului Finanţelor.

De asemenea, reorganizarea dispusă prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.224 din 28 februarie 2004, în ceea ce priveşte Administraţia Financiară Alba Iulia nu a avut ca justificare vreuna din situaţiile menţionate de art. 84 pct.7 din Legea nr.188/1999.

Administraţia Finanţelor Publice Alba Iulia a preluat în totalitate atribuţiile Administraţiei Financiare Alba Iulia, postul de director a fost menţinut, desfiinţându-se numai două servicii ale acestei autorităţi.

Aspectul reţinut de instanţa de fond cu privire la legalitatea sau nelegalitatea concursului pentru ocuparea funcţiei de director nu are nici o relevanţă în soluţionarea pricinii. Ceea ce s-a contestat a fost ordinul de eliberare din funcţie, iar nu concursul organizat.

Acţiunea recurentului de desfiinţare a actului administrativ a fost generată de încălcarea dreptului său dobândit deja şi actual de a ocupa în continuare o funcţie pe care o ocupa legal, anterior concur­sului şi din care a fost demis.

Pentru aceste motive, recursul a fost admis, sentinţa instanţei de fond casată, cu consecinţa anulării Ordinului nr.953 din 1 iunie 2001 al ministrului finanţelor publice, şi reintegrării în funcţia publică deţinută anterior de director al Administraţiei Finanţelor Publice Alba Iulia cu plata drepturilor băneşti cuvenite până la data reintegrării.

Într-o altă speţă^[3], reclamantul G. E. a chemat în judecată Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi pe D. A., pentru anu­larea actului administrativ de încetare a funcţiei şi reintegrarea sa în funcţie.

Curtea de apel Braşov, având în vedere art.86 alin.1 şi 2 din Legea nr.188/1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată, pârâtul I.P.M Braşov dovedind că s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant. Cât priveşte a doua condiţie legală pentru validarea deciziei în cauză, instanţa a constatat că pârâtul a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor

Publici, ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.

Instanţa a reţinut că lipsa posturilor vacante nu este imputabilă instituţiei, care a suferit o ireversibilă reorganizare şi că s-a demonstrat preocuparea de a-i face oferta legală reclamantului.

Curtea de Apel a arătat că intenţia legiuitoriului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public, nu poate paraliza activitatea unei instituţii, supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal şi care din motive obiective (lipsa posturilor vacante) nu poate oferi celui eliberat din funcţie un post corespunzător pregătirii sale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie învestită cu soluţionarea recursului declarat de G.E. a considerat recursul ca neîntemeiat şi l-a respins.

S-a arătat că potrivit art.86 alin.1 şi 2 din Legea nr.188/1999 se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului, dacă instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Unitatea pârâtă nu a avut nici o culpă în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale de a face demersuri pentru oferirea unui post corespunzător recurentului-reclamant.

Pe de altă parte, este cert că reorganizându-se activitatea pârâtei, postul ce fusese ocupat de recurent nu mai există, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, astfel încât unitatea funcţionează în alte condiţii decât acelea existente anterior reorganizării.

Deci, acestea fiind datele cauzei, actul administrativ contestat în cauză nu se poate susţine că este ilegal şi să se procedeze la anularea lui şi reintegrarea petentului într-un alt post care de fapt, nu mai există.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, intenţia legiuitorului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public nu poate paraliza activitatea unei instituţii supusă reorganizării, instituţie în care lucrează mai multe persoane şi din bugetul căreia nu poate fi plătită o persoană ce nu mai are loc de muncă în organigramă.

În cazul în care s-au adus la îndeplinire obligaţiile legale de a se face demersuri pentru a se asigura un alt post, conform art. 86 alin.1 şi 2 din Legea nr.188/1999, pentru funcţionarul public eliberat din funcţie, dar n-au existat posturi libere, nu trebuie considerat nelegal actul de încetare a funcţiei.

^[1] 1. Popescu-Slaniceanu, op. cit.(2000), p. 306.

^[2] I.C.C.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1758 din 4 mai 2004 http://www.scj.ro.

^[3] I.C.C.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 116 din 17 ianuarie 2003, http://www.scj.ro.