Deontologia, ramură a Eticii, este ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie.
Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau a teoriei generale a datoriei morale. De asemenea, trebuie precizată o deosebire esenţială între etică şi deontologie. Astfel, în timp ce etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor, deontologia este o ştiinţă aplicată sau aplicabilă.
În cazul funcţiei publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.
Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi. Obţinerea unei eficienţe maxime depinde şi de gradul de conştinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.
În cazul în care funcţionarul public are o situaţie juridică bine stabilită şi îi sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfăşurarea activităţii în bune condiţii şi asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activităţii autorităţii sau instituţiei publice din care face parte. În aceste condiţii, el îşi va îndeplini cu conştiinciozitate sarcinile de serviciu[1] şi va pune în exerciţiul funcţiei toate cunoştinţele şi calităţile sale.
Persoana care ocupă o funcţie publică are pe lângă obligaţiile de consilier juridic o serie de obligaţii cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, şi care circumscriu etica profesiei de funcţionar public. Toate aceste datorii morale pe care un funcţionar le respectă pe durata exercitării unei funcţii publice poartă generic denumirea de ,,deontologie". Sintagma ,,deotologie" provine din cuvintele greceşti ,,deon", ,,deontos" care înseamna ,,ceea ce se cuvine", ,,ceea ce trebuie făcut" şi „logos" care înseamnă ,,studiu, ştiinţă".
Dimensiunea morală a normelor pe care trebuie să le respecte oamenii a fost subliniată şi de Immanuel Kant care a arătat că: "Legea însăşi trebuie să fie scopul unei voinţe morale bune, pentru că interesul moral este un interes pur, care nu depinde de simţuri"[2].
Datoria primordială a funcţionarului public este servirea interesului general aşa cum reiese din însăşi etimologia cuvântului administraţie din latinescul "administer" care înseamnă ,,slujbaş, senvitor"
Prin urmare, obligaţiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul exercitării funcţiei publice, anume slujirea societăţii şi a cetăţenilor. În măsura în care actele normative stipulează expres aceste obligaţii morale, ele dobândesc dimenşiune profesională.
În dicţionarul "Le Petit Larousse"(1955) este definită deontologia ca "ansamblul de reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, raporturile dintre aceştia, raporturile dintre aceştia şi clienţii lor, dintre ei şi public".
Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la la graniţa dintre drept şi morală. Ea reprezintă ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat[3]. Unele din aceste norme sunt consacrate juridiceşte, putând fi deci impuse prin intervenţia forţei de coerciţie a statului, altele sunt sacţionate doar de opinla publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.
Deontologia poate fi considerată o punte între ştiinţele juridice (dreptul) şi etică, putând fi studiată sub două aspecte: acela al reglementărilor date în temeiul "principiului legalităţii" coroborat cu principiile morale.
O altă definiţie ce a fost dată deontologiei funcţiei publice este în sensul că ea reprezintă: "ansamblul normelor juridice şi morale aferente funcţiei publice, ca element întrinsec serviciului public, statuat.obiectiv de către societate la un moment dat, în scopul eficientizării serviciuli public de către cei chemaţi a îndeplini funcţia publică"[4]. Din definiţie putem desprinde urmatoarele trăsături:
- Deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala;
- Normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public;
- Statuarea obiectivă a acerstor norme de către societate face referire în primul rând la un cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui înterpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului;
- Aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat",ţine de caracterul istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei. Astfel, o anumită abordare avea deontologia funcţiei publice într-o anumita oranduire, şi o cu totul altă abordare are în momentul de faţă. Această trăsătură poate fi nuanţată şi spaţial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric pe suprafata planetara fiecare stat are propria sa reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordarii deontologice a funcţiei publice;
- • Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic ci şi unul practic foarte bine determinat;
Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice.
Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică[5].
Pentru a fi pusă în aplicare legea trebuie înţeleasă şi interpretată în litera şi spiritul ei. Adesea cetăţenii cărora li se adresează legea nu o cunosc sau nu sunt de acord cu conţinutul ei sau cu înţelesul acesteia şi, în acest caz, se creează un conflict între cei cărora li se aplică legea şi cei care o aplică.
În timp ce beneficiarii serviciilor publice doresc uneori ocolirea legii, funcţionarii publici trebuie să o aplice întocmai (fără însă ca puterea discreţionară cu care este abilitată Administraţia Publică să-şi permită a depăşi limitele legii, ci doar a alege dintre mai multe variante prevăzute de lege, pe cea care corespunde cel mai bine situaţiei date, cerinţei beneficiarului[6]).
Întrucât în acţiunile sale funcţionarul se exprimă pe sine trebuie totuşi ca în exercitarea funcţiei publice să nu uite că este pus în slujba cetăţenilor, a interesului public, căruia trebuie săi dea satisfacţie cu întâietate[7].
Pentru că funcţionarii publici sunt purtătorii puterii discreţionare a administraţiei publice, şi adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relaţiile sale în interiorul serviciului, cu şefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât şi cu beneficiarii activităţii sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituţii ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său[8].
Literatura de specialitate a sesizat unele ambiguităţi din administraţia publică în ceea ce priveşte graniţele dintre lege şi etică, pe de o parte, şi între etică şi corupţie, pe de altă parte. Astfel, unii autori consideră necesară studierea problemelor legale, cum ar fi conflictul de interese şi evitarea atragerii răspunderii în faţa legii, în timp ce alţii aduc în discuţie „gradul" de etică al unor decizii luate de funcţionarii publici, care nu sunt acoperite din punct de vedere legal.
Funcţionarii publici acţionează pe baza unei varietăţi de principii şi percepte. Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele fiind chiar contradictorii. Oricum, toate aceste principii au la bază etica văzută ca virtute şi responsabilitate.
Iată câteva din aceste precepte:
- Integritatea fiscală. Un semn important al comportamentului etic este reprezentat de modul în care cineva se raportează la problema banilor.
- Susţinerea teoriei pluraliste. Sistemul politic reprezintă echilibrul de putere între grupurile economice, profesionale, religioase, etnice şi geografice. Fiecare din aceste grupuri caută să-şi impună voinţa în politica publică, dar fiecare este limitat în capacitatea de a înfăptui aceasta deoarece trebuie să se adapteze cerinţelor celorlalte grupuri. O etică administrativă completă înseamnă slujirea consecventă a interesului publicului larg. În locul regulii majorităţii, pluralismul recunoaşte conducerea minoritară.
- Acceptarea dihotomiei. În ultimul timp administraţia publică a ajuns să fie privită ca o extensie managerială a aparatului politic. Politica intră în activitatea puterii legislative şi executive, în timp ce administraţia este activitatea unei clase profesionale de manageri publici care organizează executarea şi execută legile cât mai eficient posibil.
Atributele unui politician sunt sunt de o altă natură decât cele ale unui funcţionar public. Esenţa politicii este de a lua poziţie, de a-şi asuma responsabilităţi pentru deciziile luate şi de recunoaştere a naturii tanzitorii a rolului politic, în timp ce esenţa administraţiei este de a executa legea. Aşadar, moralitatea funcţionarului public constă în respectarea deciziilor luate pe linia serviciului public.
Aşa cum am spus anterior, trebuie analizată problema responsabilităţii funcţionarilor publici faţă de funcţionarii politici aleşi în mod democratic. Politica şi administraţia nu se exclud reciproc, ele sunt două aspecte ale aceluiaşi proces.
Politicile publice reprezintă procese continue a căror elaborare este inseparabilă de punerea în practică. Politicile publice sunt elaborate pe măsură ce sunt puse în aplicare şi viceversa, sunt puse în aplicare pe măsură ce sunt elaborate. Nu se poate spune exact care din cele două are o pondere mai mare, dar se poate afirma că politica are un rol mai mare în procesul de elaborare, iar administraţia în cel de implementare.
Cei care îşi desfăşoară activitatea într-un serviciu public nu trebuie să-şi stabilească singuri sarcinile. Ei sunt responsabili în faţa oficialităţilor alese de cetăţeni, deci acestea sunt în măsură să stabilească detaliat planurile de acţiune.
În literatura de specialitate s-a spus că un comportament etic rezultă din neutralitatea administrativă deoarece funcţionarii publici sunt liberi să aplice principiile managementului pentru realizarea nevoilor cetăţenilor.
Atunci când dihotomia descurajează funcţionarul public de la efectuarea de judecăţi, acestuia îi este oferită o poziţie relativistă care presupune că normele etice sunt probleme de referinţă arbitrară şi că nu se pot face afirmaţii obiective şi valabile. Astfel, se pun următoarele întrebări: acesta este modul în care se desfăşoară activitatea administrativă, este responsabilitatea morală posibilă fără discreţie administrativă? Partizanii preceptului de dihotomie spun că răspunsul la aceste întrebări nu contează deoarece regulile reprezintă prin ele însele nişte finalităţi, iar mijloacele de acţiune ale administraţiei au justificare morală.
- Respingerea dihotomiei. Partizanii acestei idei susţin că, într-o anumită măsură, funcţionarul public reprezintă un iniţiator de valori, neputând fi niciodată complet guvernat de alţii. Se poate afirma chiar că în procesul de luare a unei decizii una din etape o constituie alegerea variantei optime.
- Menţinerea ordinii constituţionale. Constituţia desemnează explicit şi implicit rolul funcţionarilor publici care sunt chemaţi să slujească valorile statului. Baza în care face acest lucru,conform acestui precept, îl constitui imperativul moral al jurământului. Funcţionarul public a intrat într-un angajament solemn cu cetăţenii pe care îi serveşte, angajament pentru onorarea obligaţiei de a oferi oportunităţi egale tuturor. Această profesiune obligă, în baza principiilor constituţionale şi statutare la satisfacerea şi menţinerea în mod prioritar a interesului public faţă de toate interesele particulare cu care intră în competiţie.
În izvoarele deontologiei funcţionarului public se găsesc în Constituţie, în legea fundamentală a unui stat, în lege, ca act juridic al Parlamentului, în alte categorii de acte normative (ale Guvernului şi ale altor organe ale administraţiei de stat centrale sau teritoriale sau autorităţi locale autonome) inclusiv tratatele, care potrivit art. 11 din Constituţie, prin ratificarea de către Parlament, devin parte integrantă a dreptului intern.
La acestea se adaugă izvoare nescrise, cutume, mai ales în domeniul dreptului diplomatic, precum şi jurisprudenţa, despre care în Franţa se susţine că prin activitatea jurisdicţiei administrative care are în frunte Consiliul de stat, Dreptul administrativ este în esenţă jurisprudenţial, ceea ce conferă practicii judiciare statutul de "jurislator"[9].
În literatura juridică de la noi[10] au fost identificate mai multe principii de bază ale deontologiei funcţionarului public, principii care reprezintă de altfel obligaţii juridice şi morale pe care analizându-le deja nu este cazul a le mai relua.
Toate aceste obligaţii stau sub pavăza faptului că funcţionarii publici sunt purtătorii autorităţii publice şi cum slujesc interesul general, pentru ei se impune o disciplină riguroasă.
Cât priveşte îndeplinirea tuturor principiilor, a obligaţiilor ce compun deontologia, aplicabilă diferitelor categorii de funcţionari publici, trebuie menţionat că aceştia sunt obligaţi să şi le însuşească şi să facă tot posibilul pentru a le îndeplini, la baza activităţii şi comportării fiecăruia stând nevoia de perfecţionare continuă, de educaţie permanentă.
O dimensiune a eticii deontologice a unui funcţionar public este reprezentată de responsabilitatea acestuia (desfăşurarea activităţii în cadrul unei organizaţii impune funcţionarului anumite obligaţii şi un anumit grad de loialitate care uneori nu corespund principiilor etice).
Responsabilitatea şi răspunderea sunt considerate a fi două standarde profesionale ale funcţionarilor publici în activitatea lor de oferire de servicii cetăţenilor. Atunci când sunt folosite ca măsură a calităţii şi a performanţei, ele oferă funcţionarului public posibilitatea de a identifica punctele forte şi punctele slabe ale acţiunii lui. O asemenea diagnoză poate fi utilă în elaborarea unui program de creştere a performanţei profesionale.
Responsabilitatea precede răspunderea, putând să o elimine. În comportamentul funcţionarului public trebuie să primeze responsabilitatea, existând convingerea potrivit căreia slujirea cu credinţă a interesului public este baza comportamentului său profesional şi moral.
Inerţia şi lipsa de responsabilitate a forţei de muncă conduc la creşterea ineficienţei. Acest lucru este evident în sectorul public, unde este posibil să predomine sistemul meritocraţiei imperfecte.
Responsabilitatea administrativă trebuie analizată sub un dublu aspect: cel al funcţionarului public faţă de autorităţile superioare şi cel al aceloraşi funcţionari publici faţă de interesul public.
Pentru a putea vorbi de responsabilitatea unui funcţionar public, acesta trebuie să aibă trei atitudini (acceptarea ambiguităţii morale a oamenilor şi a politicilor publice, acceptarea importanţei forţelor contextuale care condiţionează priorităţile într-un serviciu public şi acceptarea paradoxurilor procedurale) şi trei calităţi morale (optimismul, curajul şi onestitatea dublată de spiritul de caritate).
Aceste atitudini şi calităţi morale sunt relevante în cazul tuturor funcţionarilor publici, indiferent de nivelul la care îşi desfăşoară activitatea (de stat sau local) sau de natura serviciului pe care îl realizează.
Acceptarea ambiguităţilor morale a oamenilor şi a politicilor publice.
Funcţionarul public trebuie să fie atent la ambiguitatea morală a tuturor oamenilor (inclusiv a lui însuşi) şi a tuturor politicilor publice (inclusiv a celor propuse de el însuşi). Reinhold Neibuhr spunea: "Capacitatea omului de a fi corect face ca democraţia să fie posibilă, dar înclinaţia lui de a fi incorect face democraţia necesară".
Nu există nici o modalitate prin care să se evite amestecul intereselor publice cu cele personale. Realitatea a demonstrat că peste tot în lume, în politicile publice, au existat elemente importante de favoritism şi de câştig individual care nu au putut fi făcute publice. Cu toate acestea, întotdeauna când este luată o decizie este luat în considerare şi efectul moral al acesteia.
În general, o persoană, cu cât ajunge mai sus pe scara puterii şi a autorităţii, cu atât mai instabilă îi este scara etică. Posibilitatea ca un funcţionar dintr-o categorie inferioară să intre în contact direct cu un membru al Parlamnetului este redusă, acest lucru putându-se întâmpla doar dacă a fost mandatat în acest sens. În schimb, un director de direcţie sau un subsecretar de stat se poate afla, ocazional, în situaţia de a face faţă forţelor parlamentare al căror efect este de a submina integritatea ierarhiei în administraţia publică.
Acceptarea importanţei forţelor contextuale care condiţionează priorităţile într-un serviciu public.
Este evident faptul că această atitudine poate să ne conducă într-o lume a relativităţii eticii. Totuşi, realitate a demonstrat că această situaţie este inevitabilă. În fapt, această atitudine tinde să îl conducă pe funcţionarul public spre un respect profund faţă de forţele inconstante care se regăsesc în toate serviciile publice şi spre o înţelegere mai profundă a motivelor pentru care, uneori, oamenii morali tind să ia decizii care încalcă principiile eticii.
Paradoxurile procedurale.
Regulile, standardele şi procedeele există pentru a promova onestitatea, profunzimea analizie făcute şi responsabilitatea comportamentului funcţionarilor publici. Cei care în mod frecvent găsesc scurtături pentru realizarea sarcinilor ce le revin, în loc să adopte mijloacele prestabilite, atacă prin comportamentul lor aspectul cel mai important al serviciului public: suveranitatea legii.
Dacă procedurile administrative sunt considerate a fi pilonii deliberărilor şi a ordinii, uneori ele pot constitui un element al încetinirii progresului.
Funcţionarul public care nu poate să descopere şi să accepte paradoxurile procedurale va fi prins într-o capcană. Acest lucru este posibil deoarece, în cazul procedurilor, persoana care deviază frecvent este considerată subversivă, cea care nu se abate niciodată de la proceduri nu poate să realizeze întotdeauna atribuţiile funcţiei cu care a fost învestită, iar cea care oscilează între proceduri, fără însă a le înţelege consecinţele, este lipsit de responsabilitate.
Optimismul.
Optimismul nu este un termen adecvat pentru a analiza calităţile morale ale unui funcţionar public deoarece una dintre conotaţii este euforia, iar serviciul public este departe de a fi euforic. Cu toate acestea, optimismul este mult mai sugestiv decât realismul deoarece acesta din urmă este, într-o anumită măsură, limitativ. În cazul funcţionarului public, optimismul este privit ca rezultat al unui demers raţional, şi nu expresia unei stări de spirit.
Optimismul este calitatea care îi dă omului posibilitatea de a face faţă ambiguităţilor şi paradoxurilor fără ca acţiunea sa să fie imobilizată.
Adevăratul optimism este reprezentat de afirmarea valorilor şi asumarea riscurilor; nu este o credinţă în lucrurile certe, ci este capacitatea de a vedea toate posibilităţile favorabile într- o incertitudine.
Curajul.
Această calitate a funcţionarului public este strâns legată de ambiţie, sentimentul datoriei şi recunoaşterea faptului că lipsa de acţiune poate avea efecte la fel de dureroase ca şi o acţiune incorectă.
În administraţia publică, curajul poate lua diferite forme:
- Curajul de a decide;
- Curajul manifestat în relaţia cu specialiştii şi experţii. Uneori, în relaţiile cu experţii, funcţionarii publici au nevoie de mult curaj deoarece aceste relaţii sunt, de obicei, apropiate în procesul decizional, spre deosebire de relaţiile cu clienţii care sunt mai îndepărtate şi mai slab conturate. Expertul, indiferent de nivelul sau domeniul în care îşi desfăţoară activitatea, este indispensabil pentru funcţionarea corectă a unui sistem social complex şi tehnic. Dar puterea autonomă şi disproporţionată a experţilor şi a domeniilor în care aceştia muncesc sunt o ameninţare constantă la adresa abordării binelui public;
- • Asigurarea gradului necesar de neutralitate. Rapiditatea şi neutralitatea sunt corelate cu pericolul apariţiei aroganţei. Dar este nevoie de curaj pentru a fi neutru, lucru pe care cetăţenii îl consideră deosebit de valoros pentru buna desfăşurare a serviciului public.
Onestitatea dublată de spiritul de caritate.
Curajul de a fi impersonal şi dezinteresat nu are nici o valoare dacă nu conduce la acţiuni şi atitudini caritabile şi corecte. Corectitudinea este o virtute limitată dacă nu există spiritul de caritate.
Abaterile de la normalitate reprezintă o formă parţială sau diminuată a responsabilităţii. Spre exemplu, monomanul (persoana care are idei fixe) este iresponsabil în acele cazuri în care actele sau delictele comise sunt marcate de ideile delirante. În astfel de condiţii, capacităţile sale de a răspunde sunt în stare de insuficienţă sau de inferioritate funcţională pentru a se putea autoconduce sau preîntâmpina răul. Acesta este motivul pentru care în judecarea delictelor judecătorii solicită examene medicale pentru cei în cauză.
Alături de obligaţiile juridice, deontologia funcţionarilor publici cuprinde, aşa cum a arătat M. T. Oroveanu, şi ansamblul obligaţiilor morale ale funcţionarilor publici, toate "necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a Administraţiei Statului şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice"[11].
Acelaşi autor a arătat, referindu-se la obligaţiile morale ale funcţionarilor publici, că pe primul plan se află obligaţia de a fi cinstit, de a combate corupţia sub orice formă s-ar prezenta aceasta.
O alta normă morală, fundamentată pe normele moralei creştine este aceea de a "nu face altuia ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie" normă care contribuie la stăvilirea abuzurilor şi şicanelor pe care unii funcţionari publici le fac persoanelor ce solicită administraţiei satisfacerea drepturilor şi intereselor legitime.
Într-un cadru nu numai juridic dar şi moral funcţionarii publici trebuie să se adreseze semenilor cu respect şi înţelegere, ca unor fiinţe dotate cu raţiune şi libertate şi să înţeleagă prin expresia "interesul serviciului" nu numai "echivalentul administrativ al raţiunii de stat", ci şi faptul că mai bună servire a intereselor generale ale societăţii, a cărei sarcină fundamentală revine Statului, se înţelege şi apărarea vieţii liniştite şi prospere a fiecărei persoane în parte[12].
O mare parte din obligaţiile juridice ale funcţionarilor publici, aşa cum au fost analizate, se regăsesc în H.G. nr. 667/8 octombrie 1991 privind unele măsuri pentru asigurarea prestigiului social al funcţionarilor publici[13] şi în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Desigur, aceste acte normative cuprind doar o parte a deontologiei funcţionarilor
publici.
Într-un viitor Cod administrativ, speram să se reglementeze cât mai cuprinzător aspectele privind deontologia funcţionarilor publici.
[1] "Teoria lucrului bine făcut" - Tadeus Kotarbinski, 1886-1981
[2] Immanuel Kant- Critica raţiunii practice, Ed. I.S.R. pg. 71
[3] Verginia Vedinaş - ,Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucuresti, 1998
[4] Ivan Ivanoff - Deontologia functiei publice - note de curs
[5] A se vedea V. Vedinaş, op. cit. p. 146 şi N. Cochinescu, Introducere în deontologia juridică, Revista Dreptul nr. 4/1995, p. 3-11
[6] A. Iorgovan, op. cit.(1996), vol. I, p. 294 şi urm.
[7] N. Cochinescu, op. cit. p. 3-11
[8] V. Vedinaş, op. cit. p. 148
[9] Dreptul administrativ, nefiind codificat, nici o lege nu a determinat vreodată noţiunile fundamentale şi principiile de bază, aşa încât această sarcina şi-a asumat-o judecătorul administrativ, a se vedea Rene Chapus, Droit administratif general, Tome I, 3-ème édition., Ed. Montchrestien, p. 66
[10] A se vedea V. Vedinaş, op. cit. p. 149 şi urm.
[11] M. T. Oroveanu, op. cit. (1997), p. 355 şi urm. A se vedea lucrarea aceluiaşi autor cu titlul Deontologia funcţionarilor publici, în "Studii de drept românesc" nr.1/1993, p. 35-41
[12] A se vedea M.T. Oroveanu, op. cit. (1997), p. 357
[13] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 205/8.10.1991