Administrație publică

În toate țările guvernul central este cel care conduce afacerile politice și gestiunea intereselor generale, pentru ansamblul colectivității naționale.

Trebuie făcută o distincție între afacerile proprii guvernamentale și cele administrative. Primele sunt cele care prezintă o importanță primordială și care, prin soluțiile pe care le folosesc, influențează cursul general al vieții politice, economice și sociale a țării, fiind de natură a afecta interesele esențiale ale națiunii, a pune în cauză unitatea ei, a angaja destinul acesteia.

Afacerile administrative (acte și fapte administrative) sunt cele care conduc la executarea măsurilor luate pe plan guvernamental și caută să determine îndeplinirea sarcinilor care nu prezintă un caracter excepțional; ele fac față, în cadrul dispozițiilor ordinului guvernamental, la dificultăți relativ minore, adesea la dificultăți curente, reglându-se, ceea ce englezii numesc “rutina afacerilor”.

Frontiera între cele două tipuri de activități ale guvernului este destul de imprecisă. Șeful statului (mai ales în regimul prezidențial) are atribuții importante și relații cu guvernul și administrația. El numește funcționarii, exercită controlul asupra serviciilor publice, are putere de reglementare - actele sale (în unele cazuri sunt socotite acte administrative), poartă denumiri, diferite: decrete (Franța), hotărâri regale (Belgia), ordine executive (S.U.A.), etc.

Rolul șefului de stat este mai restrâns în regimul parlamentar, foarte important în regimul prezidențial, monarhie absolută sau constituțională. Președintele sau monarhul acționează direct asupra administrației - miniștrii nu sunt decât trimișii săi.

Șeful statului dispune - pentru a-l asista în activitatea sa administrativă - de anumite organe administrative care sunt mai puțin importante în regimul parlamentar și mai dezvoltate în regimurile neparlamentare. El dispune de consilieri civili și militari, de un secretariat și câteva organe destul de importante, cum are, spre exemplu, președintele SUA.

În anumite situații, și parlamentul îndeplinește unele acte administrative. Astfel, el hotărăște uneori alături de șeful statului pentru numiri în funcții importante sau în conducerea relațiilor externe. În S.U.A., Senatul trebuie să-și dea aprobarea pentru numirea unor înalți funcționari, să ratifice tratate internaționale. Peste tot, parlamentul are ca funcție esențială votarea bugetului, care reglează dezvoltarea, și fixează mijloacele financiare ale administrației. Parlamentul autorizează unele operațiuni administrative, cum ar fi executarea unor lucrări publice. Parlamentul supraveghează mersul administrației.

În regimul parlamentar miniștrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului și să se conformeze voinței acestuia. Miniștrii vin în fața deputaților camerei parlamentare sau a comisiilor pentru a se explica asupra felului în care conduc serviciile administrative (S.U.A.).

După caz, parlamentele se interesează mai mult sau mai puțin de administrație. În perioada actuală, parlamentul se ocupă destul de puțin de administrație, consacrându-se mai mult discuțiilor politice și legilor, renunțând la un control direct asupra administrației; parlamentul deleagă acest rol miniștrilor.

Miniștrii realizează joncțiunea între guvern și administrație. Șeful statului este mai ales un organ de reprezentare și guvernare, parlamentul unul de legiferare și control; el tratează concomitent și chestiuni guvernamentale și afaceri administrative.

Dublul caracter al miniștrilor - de guvernanți, dar și de administratori - este evident în regimul parlamentar. În regimul neparlamentar, ei pot fi cantonați aproape exclusiv în administrație, întrucât șeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale.

În S.U.A., de exemplu, consiliul de miniștri se rezumă la aprobarea unor decizii deja luate de președinte, miniștrii nu sunt decât șefii serviciilor administrative. -

Dacă se lasă la o parte rolul lor guvernamental, miniștrii execută atribuții administrative foarte importante. Ei au numirea directă a multor funcționari și propun șefului statului numirea înalților funcționari; ei asigură disciplina în servicii și veghează la bunul mers al acestora. Au putere de reglementare, dând instrucțiuni subordonaților lor și fixează conduita de urmat în departamentul lor, execută puterea ierarhică asupra ansamblului funcționarilor departamentului, le dau ordine și sancțiuni; hotărăsc asupra reclamațiilor pe care le provoacă activitatea lor, iau numeroase decizii, sunt ordonatori de credite, pregătesc proiectul de buget, proiecte de legi etc.

Miniștrii acționează fie individual, fie în colegiu. Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniștri sau în comitet restrâns.

Printre miniștri, primul-ministru sau președintele consiliului de miniștri are o poziție specială și un rol preponderent. Importanța primului-ministru este în creștere la englezi. În regimul prezidențial el are un rol șters, sau nu există, ori există un ministru principal (în S.U.A., secretarul de stat).

Primul-ministru are un rol esențial guvernamental, dar el acționează deseori în materie administrativă. El exercită un control general asupra administrației publice, străduindu-se să asigure o coordonare între servicii. Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, el dispune de anumite organe de conducere și control, secretariat general, secretariat de cabinet, servicii de informație, de documentare, de statistici, corpuri de inspecție, consilii cu competențe generale sau speciale. Uneori primul-ministru posedă putere de reglementare proprie (ex.: Franța).

În anumite sisteme constituționale, calitatea de prim-ministru se confundă cu aceea de șef de stat (exemplu: landurile germane, unde ministrul prezident este prim-ministru și șef de stat).

Din contră, în Elveția, cei șapte membri ai Consiliului federal sunt pe rând, timp de un an, președinți ai Confederației Helvetice. Consiliul, în acest caz, fiind un șef de stat colegial, fiecare ministru este membru al Consiliului de miniștri și parte a șefului statului.

Ministerul cuprinde mai întâi și esențial, miniștrii care sunt plasați în fruntea departamentului, adică a unui grup de servicii din administrația centrală.

Uneori, primul-ministru conduce și un departament. Există uneori și funcții cu rang de ministru, dar fără să fie șefi ai departamentelor, miniștrii fără portofolii sau miniștrii de stat. De exemplu: în Marea Britanie ministrul afacerilor externe este asistat de multă vreme de un ministru de stat.

Alte personaje decât miniștrii de stat, au de asemenea rang de ministru, fără să aibă un departament ministerial sub autoritate (de exemplu: lordul prezident al consiliului în Anglia).

Există șefi de departamente ministeriale care nu poartă numele de ministru. De exemplu: în Franța, Belgia, Anglia, departamentul comerțului este condus de președintele consiliului de comerț, ministerul marinei de primul lord al amiralității.

În S.U.A. miniștrii nu poartă oficial acest nume, ci pe cel de secretar executiv.

Subordonați ai miniștrilor există în multe țări (de exemplu, Anglia); subsecretarii de stat, care exercită funcții administrative în diferite departamente ministeriale.

În S.U.A. secretarii executivi au secretari asistenți și inferiori acestora, subsecretari.

Numărul miniștrilor variază, mai mult după țări și moment. Trebuie, de altfel, să distingem acest număr și după acela al departamentelor ministeriale. Uneori numărul miniștrilor este lăsat la discreția primului-ministru sau a șefului de stat. Alteori, constituția decide asupra acestui număr; adesea însă dispozițiile legale inițiale sunt modificate. Minimum este în Elveția de șapte miniștri.

Tendința pe plan mondial este de a se mări numărul ministerelor și miniștrilor. Atunci când numărul ministerelor este mare, trebuie să se formeze grupe restrânse pentru a se putea guvera.

În Anglia cabinetul nu cuprinde decât membrii cel mai importanți ai ministerelor. În interiorul ministerelor sunt create comitete permanente sau ad-hoc.

Miniștrii sunt în general aleși de șeful statului. În regim parlamentar, ei sunt aleși de șeful guvernului sau de unul din șefii majorității parlamentare. În regimul prezidențial sau monarhic libertatea de alegere este mare. Uneori miniștrii sunt aleși prin vot parlamentar (Germania): Miniștrii pot fi oameni politici sau tehnicieni. ^;

În general, ei sunt oameni politici, însă chiar în regimul parlamentar se face apel la serviciile de competență specială din afară personalului politic. În rândurile personalului politic anumiți oameni sunt calificați special pentru anumite posturi prin studiile pe care le au sau profesiile pe care le exercită.

În Anglia, lordul cancelar, principalii ofițeri juridici ai cabinetului și solicitor general “attorney” general, avocatul general, sunt aleși dintre membrii eminenți ai baroului, care aparțin majorității la putere.

În regim prezidențial miniștrii sunt agenții președintelui și este în tradiția S.U.A. ca miniștrii să nu fie aleși din lumea personalului politic, ci dintre conducătorii afacerilor sau dintre oamenii care au afirmat un talent special într-o ramură sau alta de activitate națională.

Calitățile personale ale ministrului, competența sa, durata în care el rămâne în funcție, influențează asupra valorii, intensității și profunzimii acțiunii pe care acest ministru o exercită asupra departamentului său, asupra ramurii administrației cu care el este investit. Este evident că un ministru lipsit de energie, incompetent, expus la o cădere iminentă, este în imposibilitatea de a acționa eficace asupra serviciilor sale. Din contră, un ministru care are personalitate și competență profesională, dezvoltă forța departamentului și pune amprenta sa asupra întregii activități.

Lăsând la o parte pe președintele consiliului, se remarcă anumite inegalități între miniștri. Aceste inegalități provin din istorie, din vechimea funcțiilor din natura acestora și din importanța lor. În mai toate țările, ministrul justiției sau echivalentul său are un loc proeminent, ministrul finanțelor beneficiază de o superioritate suportată cu neliniște, dar recunoscută; ceilalți miniștri trebuie să negocieze cu el pentru a obține creditele de care au nevoie; ministrul afacerilor externe este în toate țările înconjurat de o considerație specială. Noii miniștri au, în general, un prestigiu mai puțin mare decât cei vechi. în Anglia, lordul cancelar (ministrul justiției), Cancelarul eșichierului (ministrul finanțelor) și secretarul de stat pentru afacerile externe sunt pe primul plan. În S.U.A., secretarul de stat (ministrul afacerilor externe) este principalul ministru și este instituit cu o superioritate relativă, față de ceilalți secretari executivi.

Multă vreme, în multe țări, dar mai ales în Anglia, marile servicii au fost dirijate nu de indivizi, ci de consilii, după un sistem colegial sau cameral din care mai subzistau anumite trăsături (de exemplu: prezident al “board-ului of trade”, veritabil ministru al comerțului, sau primul lord al amiralității - ministrul marinei).

De principiu, pentru conducerea departamentelor ministeriale se creează colegii, cu șefi responsabili.

În statele federale există miniștrii pentru administrația federală și pentru administrația statelor din federație.

În afară de marile corpuri consultative, de tipul consiliilor de stat, care au un rol de conducere și coordonare, principalele organe de conducere sunt: secretariatul șefului statului, al șefului guvernului sau al guvernului și anumite servicii de studii legislative.

Șeful statului, pentru a fi asistat în activitatea sa, dispune totdeauna de un serviciu strâns legat de el și care poartă denumiri diferite și adesea subdivizate în mai multe ramuri. Acest serviciu asigură secretariatul personal al șefului statului, dându-i ajutor pentru îndeplinirea funcției sale reprezentative, mai, ales pentru organizarea ceremoniilor și a deplasărilor, repartizarea audiențelor și la exercitarea funcțiilor guvernamentale și administrative care incumbă șefului statului, comunicându-i informații, menținând contacte, urmărind problemele. Importanța acestui serviciu de pe lângă șeful statului este relativ mai mică în regim parlamentar.

În Franța, președintele republicii are consilieri civili și militari. În Anglia, regina are secretar particular.

În S.U.A., secretariatul președintelui este extrem de mare și cuprinde un personal numeros și anumiți colaboratori imediați ai președintelui, adesea exteriori acestui secretariat, dar fără funcții guvernamentale și, care exercită o anumită influență politică preponderentă. Secretariatul propriu-zis este denumit “oficiul executiv al președintelui” și numără 200 - 300 de angajați și are în frunte secretari ajutați de asistenți administrativi. Președintele are și consilieri intimi.

Șeful guvernului are un cabinet sau un secretariat special, destinat să-l asiste în funcția sa de conducere generală și de coordonare, organism distinct de cabinetul său ori de secretariatul ministerial, deseori el dețin un portofoliu. Acest secretariat special este compus din câțiva funcționari și câțiva oameni de încredere. În alte țări a fost instituit, sub autoritatea directă a șefului guvernului, un secretariat al guvernului, organism permanent, destinat a îndeplini o sarcină generală de pregătire și coordonare.

Instituția a apărut în Anglia. Acest secretariat are ca funcție încheierea proceselor- verbale și înregistrarea deciziilor. Nu sunt înregistrate întotdeauna opiniile, ci numai deciziile luate. Secretarul ia note și întocmește procesul verbal după aceste note.

Atunci când primul-ministru și miniștrii constată conformitatea proceselor-verbale cu amintirile lor, notele de ședințe sunt distruse și procesele-verbale nu pot fi consultate decât de primul-ministru și de miniștri.

A doua funcție constă în comunicarea deciziilor luate de guvern către departamentele interesate și elaborarea de rapoarte către primul-ministru asupra măsurilor, luate pentru executarea acestor decizii. Prin aceste procese-verbale primul-ministru exercită un control și o coordonare asupra ministerelor.

De asemenea, se asigură convocarea cabinetului și a diferitelor sale comitete. Pregătește ordinea de zi, “agenda” cum spun englezii, asigură distribuirea documentelor pentru aceste reuniuni.

În fine, el asigură coordonarea între cabinet (guvern) și diferitele comitete care sunt constituite în rândul acestui cabinet, pentru studierea unor probleme speciale. Această instituție a făcut să crească incredibil puterile primului-ministru și contribuie la coordonare și coeziune.

În acest secretariat al cabinetului a fost creată o secție economică și o secție centrală de statistică, care furnizează primului-ministru elementele de lucru și informațiile care permit cabinetului de a se pronunța în cunoștință de cauză în problemele speciale, economice și financiare. Modelul a fost imitat și în Franța, instituindu-se secretariatul general al guvernului.

În Italia, de asemenea există un secretariat - cabinetul președintelui Consiliului de miniștri. În cadrul cabinetului sau pe lângă acesta funcționează diferite oficii și comitete (oficiul de studii legislative, comitetul pentru reconstrucție etc.), la fel și în Belgia.

Uneori, în cadrul, iar alteori în afara cabinetelor sau a secretariatelor șefului guvernului sau consiliului de miniștri, sunt organizate servicii de studii legislative. Deoarece guvernul are drept de inițiativă legislativă, peste tot proiectele sunt pregătite în cadrul diferitelor ministere, discutate în consiliul de miniștri, adesea supuse unui consiliu de stat cu competență generală sau unor consilii speciale.

Frecvent s-a resimțit nevoia unor servicii comune de studii legislative plasate pe lângă guvern (de exemplu: Italia). În Anglia, ofițerii juridici care fac parte din cabinet, adică lordul cancelar, Attorney General, Solicitor General, avocatul general pentru Scoția, procedează la examinarea textelor pe care cabinetul dorește să le supună parlamentului. Afară de acestea, pe lângă cabinet sunt constituite “comitetul pentru legislația viitoare” și “comitetele pentru legislație”; sunt formate din câțiva miniștri și elaborează programul legislației guvernului. Apoi există un oficiu de consilieri parlamentari pe lângă ministrul de finanțe, format din vechi avocați, care studiază din punct de vedere tehnic proiectele elaborate în birourile diferitelor departamente.

Pentru informarea guvernului și în special a șefului său asupra stării de spirit a populației și din afara țării, asupra conjuncturii economice, a mișcării populației, există servicii de informații, care frecvent sunt cuprinse în cabinetele sau secretariatele primului-ministru sau atașate direct primului-ministru (Italia și Belgia).

În S.U.A. sunt “office of government reports” - biroul de buget, servicii de informații atașate direct pe lângă președinte. De asemenea, pentru supravegherile și verificările dispuse de președinte, acesta are organe de inspecție proprii

Anumitor organe care nu au sau nu au decât parțial caracter de organe de coordonare de studii legislative, de informare și control și care gestionează servicii administrative obișnuite sunt uneori atașate direct șefului statului, în regim neparlamentar, sau șefului guvernului, în regim parlamentar. Atașarea la vârf are, în general, ca motiv faptul că serviciile de care este vorba sunt de interes comun pentru mai multe ministere, furnizând mijloace speciale de acțiune și informație, în anumite cazuri nefiind așa de importante pentru a constitui ministere; trebuie adăugat de altfel că unele, după un timp, devin ministere.

În S.U.A. s-au dezvoltat foarte mult serviciile administrative atașate direct șefului statului. Legea-organizării administrative din 1949 a dat putere președintelui să atașeze anumite servicii prin decret sau ordin executiv. Cel mai important pentru viața administrației este biroul bugetului.

În S.U.A. executivul na ara inițiativă legislativă. Congresul votează credite pe perioade de durate inegale și fără ca aceste credite să fie coordonate într-un veritabil buget. Din 1921, s-a hotărât ca președintele să prezinte un astfel de buget. Pentru elaborarea acestuia s-a instituit la ministerul finanțelor "biroul bugetului”, condus de un director, care depinde direct de președinte. Biroul numără în jur de 700 de angajați.

Tot pe lângă președinte mai funcționează “oficiul pentru gestiunea personalului”, care ține legătura cu Comisia Serviciului civil, precum și serviciul pentru informații.

Pe lângă guvernul central există mari corpuri consultative, care sunt asociate activităților administrative și chiar activităților guvernamentale. Unele dintre acestea au atribuții jurisdicționale. De regulă, însă, ele dau avize și nu au putere de decizie afară de cazuri excepționale, dar pot decide atunci când acționează ca jurisdicții.

Aceste mari corpuri consultative se divid în două categorii principale. Unele sunt de competență generală sau de competență foarte întinsă. În această categorie amintim Consiliul de stat francez.

Altele au o competență specială, care se limitează la afaceri de o anumită natură, sau care se exercită ținând seama, înainte de toate, de preocupările proprii anumitor servicii sau anumitor ramuri de activitate națională, punând frecvent în aplicare cunoștințele tehnice.

Un consiliu de stat de tip francez este foarte diferit de un consiliu de instrucțiune publică sau un consiliu al minelor. Marile corpuri consultative sunt plasate fie pe lângă șeful statului, fie pe lângă primul-ministru, fie pe lângă guvern în întregime, cum este cazul consiliilor de competență generală, fie pe lângă un ministru, cum este cazul pentru un consiliu de competență specială.

Corpurile consultative de competență generală cuprind oameni care posedă cunoștințe diverse, mai ales administrative și juridice. Aceste consilii nu au caracter de corpuri tehnice, cu toate că ele sunt compuse din tehnicieni. Ei participă la activitatea de reglementare, mai ales la pregătirea legilor, dau avize în diferite domenii. Termenul de consiliu de stat nu trebuie să ne deruteze pentru că în unele țări termenul desemnează organe cu o competență diferită. De exemplu, în Anglia, Consiliul de stat este un organism care o suplinește pe regină când aceasta pleacă din țară.

În fostele țări socialiste, consiliul de stat avea altă accepțiune: fie ca organ de putere, fie ca organ executiv al adunării deputaților.

În Suedia, pe lângă miniștrii cu portofolii, există și consilier de stat.

În Portugalia, consiliul de stat este un consiliu de guvernământ, un organ politic, care se reunește rar, pentru probleme de importanță excepțională.

Consiliul de stat de tip francez, cu caracter consultativ, are origini foarte vechi. Pe lângă magistrații romani existau câțiva oameni de încredere, care dădeau avize. Apoi, pe lângă prinț, în feudalism, “Curia regis”.

În Anglia există consiliul regelui sau consiliul privat.

În Italia, consiliul de stat este continuatorul vechiului consiliu de stat al regatului Sardiniei, format din 60 de cancelari și 14 reformatori

În Belgia, sistemul este tot de inspirație franceză.

Corpurile consultative cu competență specială sunt fie permanente, fie temporare. Unele sunt create pentru a pregăti un proiect de lege, altele răspund unor sarcini în mod continuu, dând avize în mod constant. Au sediul pe lângă șeful statului, șeful guvernului sau ministru.

Pot fi menționate diferite consilii economice - consilii de apărare națională. Unele consilii au chiar atribuții de conducere a unor servicii și avizele lor sunt conforme, administrația neputând face altceva. Este cazul board-urilor.

Să ne reamintim

În România, potrivit Constituției, conducerea generală a administrației publice este încredințată Guvernului, care, alături de Președintele României, reprezintă autoritățile puterii executive, dar care, prin atribuțiile ce le revin, îndeplinesc și activități administrative.

Așadar, administrația de stat poate fi centrală sau teritorială, după modul de implantare a autorităților administrației publice de stat.

Administrația publică de stat centrală este compusă la rândul său din autoritățile puterii executive, Guvernul și Președintele României (în măsura în care aceste autorități exercită atribuții administrative) și din administrația publică centrală de specialitate.

Guvernul nu trebuie considerat numai ca organ prin care acționează puterea executivă a statului, ci și ca organ al administrației publice, în sensul de instituție publică, dispunând de elementele componente specifice acestor instituții; el este organul central al puterii executive care organizează realizarea administrației publice pe întreg teritoriul țării și în toate domeniile de activitate supuse reglementării legii.

Guvernul este format din primul-ministru, miniștrii de stat, miniștrii și secretarii de stat. Primul-ministru este desemnat de Președintele României, iar componența guvernului se aprobă la propunerea primului-ministru, prin hotărâre de către Adunarea Deputaților și Senat. Guvernul își realizează competența în plenul său prin activitate deliberativă adoptând hotărâri, ordonanțe și regulamente. Pentru rezolvarea problemelor curente în mod operativ și pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de guvern, guvernul își constituie un Birou Executiv.

Primul-ministru conduce activitatea guvernului și îl reprezintă în raporturile acestuia cu Parlamentul, Președintele României, Curtea Supremă de Justiție, Procurorul General, partidele politice și în relațiile internaționale. Miniștrii de stat coordonează, sub conducerea primului-ministru, realizarea politicii guvernamentale în ramurile și domeniile de activitate ale administrației publice, conlucrând cu miniștrii care conduc ministerele ce funcționează în acele domenii sau ramuri de activitate.

Activitatea guvernului este sprijinită fie prin pregătirea deciziilor, fie prin organizarea și urmărirea executării acestora, printr-o serie de structuri organizatorice speciale și specifice. Astfel, pe lângă primul-ministru funcționează: Departamentul pentru relațiile cu Parlamentul; Secretariatul General al Guvernului (SGG.); Departamentul Administrației Publice Locale (DAPL); Consiliul pentru integrare europeană; Departamentul informațiilor publice; Departamentul pentru protecția minorităților naționale; Departamentul pentru relații cu sindicatele și patronatul; Departamentul pentru protecția copilului; Departamentul de control; Agenția națională de control al exporturilor strategice și al interzicerii armelor chimice (ANCESIAC); Purtătorul de cuvânt și relațiile cu presa; Cancelaria primului-ministru.

Principalele atribuții ale Departamentului pentru relațiile cu Parlamentul

• asigură legătura operativă cu cele două Camere ale Parlamentului;
• elaborează studii și prognoze referitoare la activitatea parlamentară;
• sprijină ministerele și celelalte structuri guvernamentale în susținerea și promovarea proiectelor legislative;
• elaborează proceduri de prezentare și promovare legislativă.

Principalele atribuții ale S.G.G. și D.A.P.L.

• asigură buna organizare și derulare a activităților de pregătire a ședințelor

Guvernului;

• desfășurarea activităților de analiză și avizare juridică;
• exercită atributul de ordonator principal de credite și asigură activitățile privind organizarea, încadrarea și salarizarea personalului, cât și cele financiar-contabile, tehnice, administrative și de investiții, precum și atribuțiile de protocol, relațiile cu publicul, documente secrete;
• exercită dreptul la inițiativă legislativă;
• îndrumă și controlează autoritățile administrației publice locale în procesul aplicării reglementărilor în vigoare.

Principalele atribuții ale Consiliului pentru integrare europeană

• coordonează și contribuie activ la fundamentarea politicii naționale de integrare europeană;
• coordonează, la nivel național, procesul de armonizare a legislației românești cu cea a Uniunii Europene;
• îndeplinește rolul de coordonator, la nivel național, al asistenței economice nerambursabile acordate României pe bază bi- sau multilaterală.

Principalele atribuții ale Departamentului informațiilor publice

• efectuează studii, analize, sinteze, documentare pentru a oferi suportul necesar comunicării programelor și politicii guvernamentale către opinia publică din țară și din străinătate;
• întreține permanent legătura cu ONG-uri, cu mass-media, cu opinia publică și contactează firme lobby și public relations pentru promovarea intereselor țării și obținerea sprijinului internațional;
• planifică și stabilește numărul și volumul publicațiilor ce urmează a fi distribuite în străinătate;
• realizează analize de impact privind imaginea României peste hotare.

Principalele atribuții ale Departamentului pentru relații cu sindicatele și patronatul

• asigură buna organizare a relațiilor între Guvern, patronate și sindicate în vederea soluționării revendicărilor;
• elaborează strategia acțiunilor Guvernului în raporturile cu sindicatele și patronatul, pe baza programului de guvernare;
• colaborează cu ministerele și celelalte organisme ale administrației centrale și locale în vederea soluționării revendicărilor sau a litigiilor dintre sindicate și patronat.

Principalele atribuții ale Departamentului de control

• controlează ministerele, celelalte organe centrale și locale ale administrației de stat, instituțiile bugetare și extra-bugetare;
• verifică reclamațiile și sesizările adresate Guvernului sau primului- ministru;
• acțiunile de control sunt declanșate în baza mandatului dat de către Guvern sau primul-ministru.

Principalele atribuții ale ANCESIAC

• veghează la aplicarea regimului de control al importurilor și exporturilor de produse strategice;
• examinează, verifică și avizează cererile privind importul sau exportul de produse strategice;
• cooperează cu autoritățile similare din străinătate.

Principalele atribuții ale purtătorului de cuvânt și relații cu presa

• elaborează sinteza deciziilor adoptate în ședințele Guvernului în scopul informării opiniei publice;
• organizează și participă la conferințele de presă ale primului-ministru, sau, după caz, Guvernului;
• elaborează proiectul punctului de vedere care exprimă poziția oficială a primului- ministru sau a Guvernului.

Cancelariaprimului-ministru cuprinde:

C Grupul consilierilor și experților

C Direcția specială

C Cabinetul primului-ministru

Principalele atribuții:

• elaborează pentru primul-ministru propuneri privind punctul de vedere în legătură cu actele normative;
• elaborează pentru primul-ministru sinteze, analize, prognoze și politici economice, financiare, monetare;
• asigură asistență tehnică și consultanță primului-ministru;
• asigură buna desfășurare a lucrărilor de secretariat pentru primul-ministru.