Administrația centrală este amenajată în subordinea serviciilor șefului statului sau ale președintelui consiliului de miniștri.
Structura generală este aproape aceeași peste tot. In vârf, ministrul cu cabinetul său. Ministrul are un triplu rol: el este în fruntea serviciilor grupate în departamentul său, el le conduce și este responsabil de mersul lor, de actele lor.
El este, de asemenea, controlorul administrației sale, după imaginea folosită de englezi: “este cunoscătorul într-ale mâncării, care trebuie să aprecieze bucătăria, el dă socoteală dacă bucătăria este bine făcută și dacă răspunde nevoilor celor administrați”[1]. El este, în sfârșit, apărătorul serviciilor sale și purtătorul de cuvânt al acestora în fața parlamentului, înaintea colegilor săi, înaintea șefului statului.
Alături de ministru, avem cabinetul, format din câțiva oameni de încredere, colaboratori imediați, al căror destin este legat de acela al ministrului, a căror funcție durează cât aceea a ministrului. Cabinetul este punctul de joncțiune între administrație și politică.
În Anglia, miniștrii nu au veritabile cabinete, ci numai un secretariat particular și totdeauna funcționari permanenți.
Subordonate ministrului și cabinetului său, există uneori un secretar general al ministrului.
În fiecare minister britanic este un secretar permanent - secretar general; el este cel mai înalt funcționar din minister și rămâne în post oricare ar fi schimbările politice.
Între acești secretari permanenți există o ierarhie: cel mai înalt este cel de la trezorerie. În alte state, secretarii generali nu sunt funcționari permanenți.
Instituția secretarilor permanenți prezintă avantaje și dezavantaje, englezii sunt foarte mulțumiți și nu intenționează s-o schimbe. În alte țări, se arată că instituția se interpune între miniștri și directori, ceea ce poate jena politica personală a ministrului. În Germania, sunt secretari de stat funcționari de carieră.
Ministrul și, sub autoritatea sa, secretarul general, dirijează diferitele servicii ale ministerului. Aceste servicii se repartizează în două mari categorii: există servicii comune pe ansamblul ministerului (personal, arhivă, organizare, contencios, buget, ajutor social). Aceste servicii se găsesc mai mult sau mai puțin dezvoltate în toate ministerele. Dar uneori ele nu sunt net individualizate și rămân fragmentate între marile ansambluri administrative ale ministerului. Printre serviciile comune trebuie reținute inspecțiile generale, care există în cea mai mare parte a ministerelor și sunt aproape totdeauna atașate direct ministrului. Serviciile specializate sunt foarte diferite, după ministere: învățământ, învățământ superior, personal, tehnic etc.
Serviciile sunt grupate formând direcții generale sau direcții. Câteodată, o direcție generală reunește mai multe direcții. Aproape peste tot se manifestă tendința multiplicării direcțiilor generale și direcțiilor.
De altminteri, denumirile întrebuințate nu trebuie să ne inducă în eroare. Înainte direcțiile, chiar și în Franța, se numeau divizii. Termenul este folosit în Anglia și în S.U.A., dar trebuie tradus prin direcție.
Direcțiile reunesc birouri, adică celule administrative în care un număr de funcționari lucrează sub direcția unui șef.
În țările anglo-saxone cuvântul birou înseamnă direcție sau, mai precis, serviciu în sens francez. În sens francez, serviciul cuprinde mai multe birouri. Ministerele sunt conglomerate de birouri, repartizate pe direcții și servicii. Ceea ce este propriu directorilor, este de a avea comunicații directe și întâlniri personale cu ministrul.
În Anglia, fiecare minister are un secretar permanent, care are un rol considerabil. El are asistenți, ca șefi ai principalelor subdiviziuni ale ministerelor, secretari adjuncți și subsecretari permanenți.
In cadrul ministerului trezoreriei este creat un serviciu de O.M. (organizare și metode), care se preocupă de perfecționarea administrației de stat în ansamblul său: perfecționarea structurilor, simplificarea formalităților, amenajarea cât mai bună a transmiterii documentelor, ameliorarea metodelor de lucru, punând fiecare funcționar exact la locul său și asigurarea unui maximum de randament activității sale. Acest birou are prelungiri în fiecare minister, cu legătură între ele, pentru unitate de concepție. Ele se erijează în controlori și au rezultate bune.
Același departament al finanțelor are o subdiviziune numită “Stationary Office”, însărcinată cu imprimarea și vizarea tuturor documentelor oficiale și furnizează material de birou întregii administrații centrale; sistemul este avantajos pentru standardizarea materialului.
Mai avem ministere mai importante: ministerul lucrărilor publice, ministerul de interne (are un rol mult mai restrâns ca în Franța; se ocupă de poliția generală și de cele speciale, mai ales în ceea ce privește străinii), afaceri externe, apărare, energie, ministerul agriculturii, pescuit și alimentație, transporturi, muncă, educație, sănătate, pensii, științe.
În S.U.A., secretarul de stat este cel mai mare în rang. Secretarul de stat este primul dintre secretarii executivi, are subsecretari și secretari asistenți colaboratori.
Ministrul finanțelor nu se ocupă de buget; biroul bugetului este atașat președintelui. Ministerul finanțelor are numai sarcina strângerii impozitelor și taxelor. Controlorul general este cel care verifică contabilitatea guvernului federal.
În România, ministerele formează al doilea eșalon al sistemului administrației publice, fiind organe centrale de specialitate care conduc și coordonează administrația publică în diferite domenii și ramuri de activitate. Numărul lor este determinat de masa sarcinilor administrației publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar și de concepțiile și interesele politice care se manifestă la factorii care compun sistemul politic. Ministerele îndeplinesc sarcinile de conducere și organizare, pe baza și în condițiile legii.
Organizarea ministerelor trebuie observată din două puncte de vedere: acela al naturii domeniului de activitate care poate implica existența mai multor ramuri în structura ministerului (necesită organizarea unor departamente sau compartimente echivalente) și acela al structurii ministerelor referitor la sarcinile pe care le au de îndeplinit prin organizarea conducerii ministerelor și a administrației ministeriale ^propriu-zise.
Conducerea ministerelor aparține miniștrilor, care realizează joncțiunea dintre guvern și administrație, reprezentând, ministerul în raport cu guvernul, dar în același timp reprezentând guvernul în administrația pe care, o realizează ministerele. Dublul caracter al miniștrilor - de guvernanți dar și de administratori-este evident în regimul parlamentar.
Componența politică a ministerelor, care ține de, sistemul politic, este: miniștrii, secretarii de stat și subsecretarii de stat; din punct de vedere organizatoric, personalul ministerelor este organizat în birouri, servicii, direcții și direcții generale.
Activitatea ministerelor se realizează, în general, în regim juridic de drept administrativ, dar și de drept civil; sub aspect organizatoric ministerele, ca organe de specialitate ale administrației publice de stat, pot înființa și folosi în subordinea lor, potrivit legii, organe de specialitate.
Administrația teritorială de stat desemnează autoritățile deconcentrate ale administrației publice de stat în unitățile administrativ-teritoriale. In rândul acestora intră toate extensiunile teritoriale ale organelor centrale, inclusiv prefectul.
[1] Puget H., Les institutions administratives étrangères, Paris, Dalloz, 1969