- Fundamente constituționale ale administrației publice
Marea Britanie nu are o constituție scrisă în forma unui singur document. Constituția este bazată pe mai multe documente, în principal acte ale Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții. Puterile legislativă, executivă și judecătorească sunt separate, la fel ca în multe țări cu o constituție scrisă, cum sunt S.U.A., dar ele se echilibrează și se completează reciproc.[1]
Aceasta înseamnă că Parlamentul poate aproba sau respinge orice lege dorește și hotărârile sale primează față de cele judecătorești. Pe de altă parte, aceasta face ca primul-ministru britanic și cabinetul său să fie foarte puternici fiindcă, atâta timp cât ei controlează majoritatea din Camera Comunelor, ei pot face orice legi doresc. Cu toate acestea, există câteva limitări practice.
În ceea ce privește convențiile constituționale, acestea se referă la relația dintre Coroană, ca șef formal al executivului, și primul-ministru și cabinetul, ca șefi efectivi.
Unele convenții sunt foarte vechi, cum ar fi aceea prin care Coroana alege (numește) guvernul din rândurile partidului care deține majoritatea în Camera comunelor. Altele sunt mai recente, cum este cea referitoare la numirea unui membru al Parlamentului, din cadrul partidului de opoziție, ca președinte al Comitetului pentru conturi publice. Prin convenții se asigură eficiența și flexibilitatea Constituției. Acestea o transpun în practică. Datorită lor, mecanismul guvernamental poate să funcționeze.
O noțiune importantă, amintită mai înainte, este ceea ce se numește “supremația Parlamentului” sau “suveranitatea Parlamentului”, care înseamnă același lucru.
Prin supremația Parlamentului se înțelege faptul că numai Parlamentul are dreptul să facă legi și acest drept este suprem și nelimitat. Poate să aprobe orice legi dorește și, de asemenea, poate anula orice lege pe care chiar el a adoptat-o. Această supremație a Parlamentului face ca guvernul britanic să fie cel mai puternic din lume, fiindcă atâta timp cât are majoritatea în Camera Comunelor, guvernul poate să facă sau să anuleze orice legi dorește. Desigur, există și limitări în puterea Parlamentului, cele mai multe dintre ele având implicații internaționale. De exemplu, Parlamentul nu poate face schimbări care ar putea afecta statutul Monarhului sau a liniei succesorale fără aprobarea acelor țări din Commonwealth care încă o acceptă pe Regină ca șef al statului. De asemenea, Parlamentul nu poate aproba legi care contravin normelor de drept internațional. Dacă există vreo neînțelegere între Marea Britanie și Comunitatea Europeană, de fapt legislația acesteia, instanțele judecătorești britanice sunt înțelese să dea prioritate dreptului comunitar.
- Monarhia
Marea Britanie este o monarhie constituțională ereditară, în care șeful statului domnește, dar nu guvernează. Cu alte cuvinte, monarhia acționează în limitele stabilite de Constituție. Guvernul ales acționează în numele Coroanei, iar puterile personale pe care Monarhul obișnuia să le aibă sunt acum folosite pentru îndrumarea, sfătuirea primului- ministru și a guvernului. Explicația prezenței Reginei în cadrul Constituției este dată de faptul că aceasta asigură stabilitatea și continuitatea, care se întâlnesc atât de rar în politică.
Prerogativa regală sau dreptul regal sunt termeni utilizați pentru a descrie puterile deținute încă de Monarh. Importanța puterilor prerogative rezidă în faptul că acestea pot fi utilizate, în mod legal, fără a fi necesar consimțământul Parlamentului. În acest fel, deciziile executivului pot fi luate într-un timp mai scurt, iar guvernul are o libertate mai mare de acțiune, deoarece, în realitate, toate puterile Coroanei sunt exercitate de guvern în numele Coroanei. De afacerile externe se ocupă primul-ministru, ministrul de externe și Cabinetul. Judecătorii sunt numiți la recomandarea primului-ministru care, la rândul lui, este sfătuit de lordul cancelar. Miniștrii sunt numiți tot la recomandarea primului-ministru. Au fost foarte rare ocaziile când Monarhul a dorit să facă o schimbare în ceea ce privea aceste recomandări. Lorzii și episcopii sunt numiți, de asemenea, la recomandarea primului- ministru. Primul-ministru are responsabilitatea recomandării persoanelor pentru acordarea onorurilor; în ceea ce privește lista acelora ce urmează să fie recompensați pentru servicii politice, aceasta este examinată mai întâi de trei consilieri privați, care nu sunt membri ai guvernului. Mai există câteva titluri de onoare, care sunt acordate, personal, de Regină.
Consiliul Privat al Coroanei a apărut la începutul secolului al XVII-lea și era constituit dintr-un mic grup de consilieri personali ai Monarhului. Astăzi, fiecare membru al Consiliului are un titlu de onoare. Pentru un astfel titlu de onoare, persoana respectiva trebuie să se bucure de o înaltă reputație. Dar, un titlu de acest fel se acordă extrem de rar.
Toți membrii Cabinetului sunt numiți consilieri privați, cerându-li-se să păstreze sub jurământ, secretul și loialitatea față de Coroană. Numărul total al membrilor Consiliului ajunge astăzi la aproximativ 300. Acordul regal pentru legislație și aprobarea formală a actelor executive, folosind puterile prerogative, sunt date, în numele Coroanei, de un mic grup de consilieri privați. Biroul Consiliului privat este un organism administrativ. Șeful său politic, care este membru al Cabinetului, este Lordul președinte al Consiliului.
Cel mai apropiat sfătuitor al Reginei este secretarul ei particular, iar de relațiile cu mass-media se ocupă secretarul pentru presă. Primul-ministru are, de asemenea, un birou particular și un secretar pentru relațiile cu presa. Un alt consilier important este secretarul Cabinetului. Datorită acestor oficiali, mașina comunicațiilor, a informațiilor, funcționează impecabil.
- Primul-ministru și cabinetul
În zilele noastre, Cabinetul cuprinde aproximativ 20 miniștri care, în marea lor majoritate, sunt membri ai Parlamentului, câțiva dintre ei făcând parte din Camera Lorzilor. Numărul exact al membrilor Cabinetului este stabilit de către primul-ministru. Cei mai mulți miniștri din Cabinet conduc departamente guvernamentale majore, dar câțiva nu au responsabilități specifice sau au responsabilități cumulate, cum ar fi Lordul Președinte al Consiliului sau Lordul Păstrător al Sigiliului. În responsabilitățile membrilor Cabinetului se îmbină cele două ramuri ale guvernării, ei fiind membri în același timp ai executivului și ai legislativului.
Liderul partidului de guvernământ devine prim-ministru și el alege membrii Cabinetului dintre membrii de frunte ai partidului. Atât timp cât primul-ministru și Cabinetul pot conta pe sprijinul majorității în Camera Comunelor, ei pot rămâne în post, dar pot fi demiși printr-un vot de neîncredere.
Cele mai multe prerogative ale primului-ministru sunt bazate pe convenții, mai curând decât pe drept, dar ele sunt destul de reale pentru a avea acest rol. Prima și cea mai evidentă este aceea a alegerii Cabinetului. Membrii lui sunt numiți de Regină, la propunerea primului-ministru, și pot fi concediați tot atât de ușor. Din 22 de membri ai Cabinetului alcătuit de d-na Margaret Thatcher, când a devenit pentru prima dată prim-ministru, în 1979, numai opt au rămas pe lista din 1986. Prerogativele primului-ministru în ceea ce privește numirile ministeriale se extind în afara celor 20 de membri ai Cabinetului, asupra ministerelor de prim rang, și includ alți aproximativ 80 de membri ai guvernului.
Sunt apoi mai mult de 20 de departamente de vârf din Serviciul Civil, în care numirile depind direct de primul-ministru, Mai mult decât atât, un ministru nu-și poate concedia secretarul permanent (care este șef de departament), fără aprobarea șefului Cabinetului.
Primul-ministru face recomandările pentru numirile în biserica anglicană, pentru numirea judecătorilor la Înalta Curte de Justiție, pentru numirea consilierilor particulari.
Cabinetul se întrunește, în mod obișnuit, o dată pe săptămână, și ori de câte ori este necesar, dacă evoluția evenimentelor reclamă acest lucru.
Activitatea Cabinetului se desfășoară cu concursul unui mare număr de comitete și subcomitete. Acest sistem a fost înființat în anul 1945.
În prezent, există aproximativ 25 de comitete și subcomitete permanente, iar un număr de 100 de astfel de comisii sunt temporare.
Cele mai importante comitete permanente sunt cele pentru politică externă și apărare, pentru strategie economică, afaceri sociale și cea pentru legislație.
Deși primul-ministru poate sa invite pe unii membri ai guvernului (ce nu sunt membri ai Cabinetului) să asiste la ședințele Cabinetului, acest lucru nu constituie o practică curentă. Multă vreme Cabinetul nu a dispus de .un personal specializat, nu avea un secretariat.
În 1916 a fost numit un secretar permanent, iar acum biroul Cabinetului este condus de un secretar care, în același timp, este și șeful Serviciului Civil. Biroul Cabinetului deservește Cabinetul și toate comitetele și subcomitetele sale.
Secretarul Cabinetului este o persoană foarte puternică, fiind foarte apropiat de primul-ministru în munca pe care acesta o desfășoară, biroul său fiind în legătură directă cu acela a primului-ministru.
Ca ansamblu, biroul Cabinetului este mai mult decât un simplu secretariat, deoarece el mai include și următoarele:
- biroul central de statistică;
- biroul pentru personal și management, care împarte cu Serviciul Civil recrutarea
personalului și pregătirea acestuia; - • o secție istorică, care păstrează documentele guvernamentale.
- Administrația publică centrală
Majoritatea miniștrilor care fac parte din Cabinet conduc departamente centrale de importanță majoră. Ei sunt susținuți în departamentele lor de o ierarhie politică a miniștrilor de stat și a secretarilor parlamentari și funcționar, numit secretar permanent
În prezent, există 15 departamente de stat considerate majore, conduse de miniștri I ce fac parte din Cabinet și 16 departamente mai mici sau sub-departamente, care sunt î conduse, cu una sau două excepții, de miniștri care nu se numără printre membrii j Cabinetului.
Cele 15 departamente considerate majore sunt următoarele[2]:
- ministerul alimentației, agriculturii și pescuitului,
- ministerul apărării,
- departamentul pentru educație și știință,
- departamentul muncii,
- departamentul energiei,
- departamentul mediului înconjurător,
- ministerul afacerilor externe și al Commonwealth-ului,
- ministerul sănătății și al securității sociale,
- ministerul de interne,
- ministerul Irlandei de Nord,
- ministerul Scoției,
- departamentul pentru comerț și industrie,
- departamentul transporturilor,
- ministerul trezoreriei,
- ministerul Țării Galilor.
Cele 16 departamente centrale minore sunt următoarele:
- departamentul Lordului Cancelar,
- ministerul artelor și bibliotecilor,
- ministerul vămilor,
- departamentul pentru credite și garanții la export,
- ministerul informațiilor,
- ministerul venitului național,
- departamentul avocaților,
- oficiul pentru personal și management,
- biroul pentru supraveghere și cartare,
- biroul pentru administrarea și dezvoltarea ajutoarelor externe (ajutoare financiare externe și asistență tehnică),
- ministerul consiliului parlamentar,
- biroul general pentru plăți (serviciile bancare guvernamentale și plata pensiilor),
- ministerul recensământului populației și prevederilor sociale,
- departamentul rezervelor generale,
- biroul tipografiei guvernului,
- ministerul telecomunicațiilor.
În fiecare departament central major există o structură politică ce cuprinde miniștri cu ranguri diferite și, în afara acesteia, mai există o structură non-politică, formată din funcționari civil (ce aparțin Serviciului Civil).
Șeful departamentului (secretar de stat sau ministru) este asistat de unul sau mai mulți miniștri de stat, în funcție de mărimea departamentului (ministrul de stat se situează, în ierarhie, după ministrul care este membru al Cabinetului).
[1] Allsop K., Local and Central Government, London, 1978
[2] Derbyshire D., The Business of Government, 1980