Canada este o monarhie constituțională, în cadrul Commonwealth-ului. Șeful statului este, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. De facto, statul este condus de un parlament federal bicameral, compus din Senat și Camera Deputaților și de un guvern federal.[1]
Toate actele guvernului sunt executate în numele reginei, dar autoritatea cuvenită fiecăruia este cea consimțită de poporul canadian. Atunci când autorii Constituției Canadei au elaborat-o în 1867, ei au convenit liber, deliberat și unanim, să confere reginei o putere executivă formală, putere care va fi administrată de suveran în persoană sau de reprezentantul său autorizat, potrivit principiilor democratice britanice.
În zilele noastre, în afara cazurilor când regina se găsește în Canada, toate puterile sale sunt exercitate prin reprezentantul său, guvernatorul general, care este un canadian numit de regină, cu avizul primului-ministru canadian. În afara circumstanțelor extraordinare, el își exercită toate prerogativele ce decurg din însărcinarea sa, trebuie însă să primească avizul cabinetului, care se bucură de sprijinul majorității din Camera Comunelor.
Canada este un stat federal, constituit din zece provincii, care se bucură de o largă autonomie, și două teritorii controlate de guvernul central.
- Regina
În Legea constituțională din 1867, este prevăzută următoarea dispoziție: “Guvernarea și puterea executivă a Canadei aparține reginei”. Suverana deleagă, însă, autoritatea sa unui reprezentant al său, guvernatorul general, pe care îl numește la recomandarea primului-ministru canadian. Mandatul guvernatorului general are o durată de cinci ani, care mai poate fi, însă, prelungit cu încă un an. La nivel provincial, regina este reprezentată de locotenentul-guvernator.
Textele legilor federale debutează întotdeauna cu fraza: “Majestatea Sa, cu avizul și consimțământul Senatului și al Camerei Comunelor a Canadei, decretează:”. Textele legilor provinciale au un început asemănător.
Să ne reamintim
Șeful statului, sau reprezentantul său, este cel care convoacă Parlamentul sau legislaturile provinciale. Nici o lege nu poate intra în vigoare fără promulgarea regală. Suverana a promulgat chiar personal anumite legi federale, dar, de obicei, acest lucru este făcut de guvernatorul general sau guvernatorul general supleant. Aceștia pot avea consultări prealabile promulgării cu cabinetul, pentru a se ajunge la un consens, dar, în cazuri izolate, pot acționa fără avizul cabinetului, sau chiar împotriva lui.
- Primul-ministru și cabinetul
În Canada partidele actuale n-au fost înființate prin lege, fiind totuși recunoscute. Ele sunt constituite sub formai unor asociații voluntare de persoane, care au aceleași opinii asupra problemelor de interes public.
Regula generală este ca primul-ministru să fie deputat în Camera Comunelor. Chiar dacă cel numit nu este deputat, obiceiul este ca, în acest caz, unul dintre membrii partidului majoritar să demisioneze, creând astfel un loc vacant, care poate fi ocupat de cel numit, în urma unui scrutin parțial.
Cel care numește primul-ministru este guvernatorul general. Tot acesta este acela care cere liderului grupului parlamentar minoritar să alcătuiască un nou guvern, dacă vechiul guvern a fost cenzurat în Cameră.
Puterile primului-ministru în fața cabinetului sunt destul de mari. Acesta nu numai că își alege personal miniștrii, dar poate să ceară oricărui membru al cabinetului să-și prezinte demisia. În cazul refuzului de a demisiona, premierul poate recomanda guvernatorului general demiterea celui în cauză, iar acesta îi satisface, de obicei, cererea.
În cazul când cabinetul trebuie să ia o decizie, nu este necesar să se aplice principiul majorității. De fapt, un prim-ministru influent, după ce a ascultat părerile colegilor săi de cabinet și a constatat că îi sunt potrivnice, poate să nu le ia în seamă și punctul său de vedere devine politica oficială a guvernului. În cazul acesta, colegii săi trebuie să se supună sau să demisioneze.
Membrii cabinetului care sunt numiți de primul-ministru, trebuie să facă parte din Consiliul Privat al Reginei pentru Canada. Numirea în acest consiliu este făcută de guvernatorul general, la recomandarea primului-ministru, consilierii astfel numiți rămânând membri pe viață, în afară de cazul când ar putea fi demiși din consiliu, tot la cererea primului-ministru. Dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.
Din Consiliul Privat fac parte toți foștii și actualii miniștri, foștii și actualii președinți ai Curții Supreme a Canadei și foștii președinți ai Senatului și oratori ai Camerei Comunelor. De asemenea, mai pot fi numiți în Consiliul Privat și anumiți cetățeni eminenți. Reuniunea Consiliului Privat este destul de rară și aceasta numai cu ocazia unor evenimente politice foarte importante, cum ar fi urcarea pe tron a unui nou suveran. Organul activ al Consiliului Privat este Comitetul Consiliului Privat.
Prin tradiție, toți membrii cabinetului trebuie să facă parte din Camera Comunelor sau să obțină, după numire, un loc în această cameră. Au existat, însă, și cazuri când în Cabinet au fost numite persoane din afara parlamentului, și, nereușind să ocupe un loc în Cameră sau Senat, au fost nevoite să demisioneze.2930
Cu toate că senatorii pot fi, în egală măsură numiți ca miniștri, din 1911 în cabinet nu există decât un membru al Senatului, de obicei ministru pentru relațiile guvernului cu Senatul.
Există obiceiul ca în fiecare provincie să fie un reprezentant în cabinet. Dar dacă partidul de guvernământ nu a obținut nici un mandat în provincia respectivă, această
reprezentare este foarte greu de asigurat. În acest caz, primul-ministru poate numi în cabinet un senator din provincia respectivă sau poate să convingă un deputat din altă provincie să demisioneze și să încerce să ocupe locul rămas vacant cu un alt reprezentant al provinciei. Este important, însă, de subliniat că cea mai mică provincie canadiană, Insula Prințului Eduard, este lipsită de mai mulți ani de un reprezentant propriu în cabinet.
De asemenea, există tradiția ca, cel puțin un loc în cabinet să fie ocupat de un reprezentant anglofon de religie catolică, din comunitatea irlandeză sau de reprezentanți ai altor minorități etnice.
La nivel federal există un Secretariat pentru conferințe interguvernamentale (C.I.C.S. - Canadian Intergovernmental Conference Secretariat), care are rolul de a asigura suportul administrativ necesar pregătirii ședințelor cabinetului și, de asemenea, a întrunirilor interguvernamentale federal-provinciale sau interprovinciale. Conducerea sa este asigurată de un secretar federal, ajutat de un secretar asistent și având în subordine trei servicii, fiecare conduse de către un manager.
[1] Forsey E. A., Les Canadiens et leur Système de Gouvernement, Ministère des Approvisionnements et Services, Canada, 1984