Din punct de vedere al organizării administrative, Statele Unite ale Americii formează o țară imensă, cât un continent. Acest stat dispune de forțe de producție uriașe care îl situează pe primul loc în economia mondială
Statele Unite ale Americii formează o republică prezidențială. Este un stat federal, potrivit Constituției din 1787, completată între 1791 și 1971 cu 26 amendamente.
Statele Unite ale Americii sunt compuse din 50 de state și un district federal, respectiv districtul Columbia, pe teritoriul căruia se află capitala: Washington.
Statele sunt conduse de guvernatori, care sunt aleși pe perioade de patru ani. La fiecare doi ani se alege 1/3 din guvernatori.
Populația Statelor Unite ale Americii este cu totul inegal repartizată teritorial. Cele mai mari aglomerări umane se întâlnesc în regiunea de nord-est, către coasta Atlanticului, Marile lacuri și fluviul Missisippi, pe coasta Oceanului Pacific și a Golfului Mexic, zonă care cunoaște o intensă viață industrială și prezența unor orașe cu o populație numeroasă: New York (peste 16,7 milioane locuitori cu suburbiile); Chicago - 7,7 milioane locuitori; Philadelphia - 5,6; Detroit - 4,7; Boston - 3,6 iar pe coasta Pacificului Los Angeles - 10,4 și San Francisco - 4,6.
Capitala federală este la Washington (împreună cu districtul Columbia și suburbiile are peste 3 milioane locuitori), având această calitate de la 1 decembrie 1801. În perioada proclamării independenței, rezidența a fost stabilită la Philadelphia. Dar odată cu expansiunea spre Vest, orașul devine o capitală periferică, ceea ce a impus, din inițiativa fostului președinte Th. Jefferson; mutarea ei mai în interior. Funcția principală a capitalei federale este aceea administrativă, unde este reședința președintelui (Casa Albă).
- Președintele
Conform Constituției, Președintele este șeful statului, fiind totodată șeful statului și al guvernului. El concentrează în mâinile sale întreaga conducere de stat.
Constituția americană nu cuprinde dispoziții cu privire la guvern, practica a stabilit însă existența cabinetului sau a guvernului și a Biroului președintelui ca organe principale ale executivului. Astfel, guvernul este format din miniștri-secretari de stat, numiți de Președintele S.U.A., cu acordul Senatului. Secretarii de stat conduc fiecare câte un departament de stat și răspund pentru activitatea departamentală numai față de Președintele S.U.A., în virtutea principiului “incompatibilității funcției de secretar de stat cu aceea de membru al Congresului”.31
Cabinetul execută dispozițiile date de Președinte și este consultat în diferite probleme, fără însă a lua hotărâri. Reuniunile cabinetului ce se țin din inițiativa Președintelui au caracter de coordonare a activității tuturor departamentelor, Președintele S.U.A. fiind unica persoană în drept să adopte aceste hotărâri.
Biroul Președintelui a fost creat în 1939 de către Fr. D. Roosevelt și s-a dezvoltat sub președinția lui Truman. Biroul Președintelui cuprinde mai multe servicii: 32
- Cancelaria Casei Albe (White House Office), care este un cabinet și un secretariat personal al Președintelui, cuprinzând aproximativ 350 de colaboratori apropiați ai săi. Prin intermediul Cancelariei, Președintele ține legătura cu Congresul, cu șefii unor organe centrale administrative, cu presa etc.
- Biroul bugetului, consultat de președinte la întocmirea bugetului și a programului fiscal.
- Consiliul consultanților economici (Council of Economic Advisers), format din trei consilieri, care pregătesc raportul economie semestrial asupra stării Uniunii.
- Consiliul securității naționale (National Security Council), creat în 1947, având atribuții de elaborare a programului și politicii militare, coordonarea activității tuturor departamentelor civile și militare care lucrează în domeniul apărării și securității naționale.
- Biroul de dezvoltare politică (Office of Policy Development), care este de fapt un serviciu de politică internă, introdus de administrația Reagan, dar cum în acea perioadă agenda de politică internă a implicat reduceri bugetare și de personal, precum și o regularizare a administrației, acest birou nu a fost foarte activ în dezvoltarea unor noi propuneri legislative.
Alte birouri existente în cadrul acestei structuri sunt: f) Biroul politicii științifice și tehnologice (Office of Science and Technology Policy); g) Consiliul calității mediului ambiant (Council of Environmental Quality); h) Biroul Administrației (Office of Administration) și i) Biroul reprezentantului comercial al S.U.A. (Office of the United States Trade Representative).
- Principiul federalismului
Federalismul este o trăsătură comună a statelor națiuni contemporane. Este o diviziune a autorității politice între guvernul central și guvernele statale sau cele ale provinciilor. În acest sens, câteva exemple de state federale sunt Canada, Australia, Nigeria, Germania, Statele Unite ale Americii. În fiecare din aceste națiuni există state, provincii sau landuri, care au într-un grad considerabil suveranitate (autoritatea politică supremă) legală sau constituțională. Totuși, în fiecare din aceste cazuri autoritățile de guvernare sunt subordonate unui guvern central.
Federalismul este opus sistemelor politice “unitare”, în care nu există unități guvernamentale cvasi-suverane interpuse între cetățeni și guvernul național. Asemenea exemple de state unitare sunt Anglia, Franța, România. La asemenea națiuni suveranitatea este exercitată numai de guvernul național, care, în regimul democratic, este văzut ca agent al poporului, care este suveranul. Guvernele unitare pot delega autoritatea politică și administrativă municipalităților sau altor corpuri guvernamentale, dar acestea nu au altă suveranitate și autoritate decât aceea care este dată lor de guvernul național. Delegările de acest tip constituie “descentralizare” politică și administrativă, dar nu federalism.[5]
Guvernul Statelor Unite ale Americii este un guvern federal. În sistemul federal, guvernul “central”, “general” sau “național” are o jurisdicție extinsă până la granițele țării. Fiecare guvern “regional” sau “statal” acoperă o secțiune geografică a țării mai mică decât întregul: suma ariilor geografice ale guvernelor statale (plus districtul Columbia) în S.U.A. este egală cu aria totală a guvernului național. Există o divizare a puterii între cele două nivele ale guvernului, care se presupun a fi egale din punct de vedere legal; nu numai că statele sunt egale între ele, dar fiecare guvern statal este considerat a fi egal cu guvernul național.
Deoarece cele două nivele, (guvernul național și guvernul statal) acoperă aceeași arie geografică, ele pot fi privite ca unități coordonate ale guvernului, în interiorul acestei arii. Teoretic, în timp ce ele operează în aceeași arie geografică și cu aceiași oameni, ele nu conduc aceiași oameni cu privire la îndeplinirea acelorași îndatoriri.[6]
- Guvernul federal
Structura administrației federale este fragmentată, constând din departamente, agenții, comisii, corporații și alte tipuri de unități funcționale.
Departamentele sunt în general considerate unitățile administrative cele mai importante și cele mai comprehensive. Ele se bucură și de cel mai înalt statut formal. Astăzi, există 13 departamente, deși numărul lor a variat în decursul anilor. Sunt marcate diferențe în mărimea lor și a bugetelor destinate fiecărui departament. De exemplu: Departamentul Apărării, depășește mărimea tuturor celorlalte departamente, având aproximativ 1.085.000 de angajați. Cea mai mare parte a bugetului este destinată apărării (280 miliarde dolari) și la Securitate Socială și Asistență Medicală (270 miliarde dolari). Pe de altă parte, Departamentul Educației are numai aproximativ 5.000 de angajați și Departamentul Comerțului are un buget relativ mic (2 miliarde dolari). Structura acestor departamente, de asemenea, diferă considerabil. Unele au structuri piramidale, ierarhice, asociate cu birocrația. Altele, sunt conglomerate de unități separate, întrucâtva autonome și sunt organizate în cea mai mare parte ca niște companii gen “holding”.
Guvernul federal este compus din secretari (miniștrii), care sunt numiți de către Președinte, indiferent de apartenența lor politică și compoziția Congresului și confirmați de Senat. Membrii cabinetului nu pot fi în același timp și membri ai Congresului.
Cabinetul este format din următorii secretari: Secretarul de Stat, Secretarul apărării, Procurorul General (ministrul justiției), Secretarul pentru interior, Secretarul pentru agricultură, Secretarul pentru comerț, Secretarul pentru muncă, Secretarul pentru sănătate, Secretarul pentru construcții de locuințe și dezvoltare urbană, Secretarul pentru transporturi, Secretarul pentru energie, Secretarul pentru educație.
Președintele S.U.A. are dreptul să numească și alți șefi de agenții și departamente specializate ca membri ai cabinetului, cu confirmarea Senatului. În anul 1947 a fost creat Consiliul Securității Naționale, care coordonează principalele acțiuni de politică externă, legate direct de securitatea națională a S.U.A..
Membrii consiliului sunt: Președintele, vicepreședintele, Secretarul de Stat, secretarul apărării, consilierul președintelui pentru problemele de securitate națională, directorul Agenției Centrale de Informații și alte persoane, desemnate de Președinte.
Miniștrii aprobați vin în fața senatorilor sau a comisiilor senatoriale pentru a explica modul în care conduc serviciile administrației.
Miniștrii sunt șefii serviciilor administrative (armatei, finanțelor, telecomunicațiilor etc.) și, în cadrul Consiliului de Miniștri, aceștia aprobă decizii deja luate de Președintele S.U.A.. în această țară nu există un prim-ministru sau președinte al Consiliului de Miniștri. Există însă un ministru principal - secretarul de stat. De asemenea, miniștrii S.U.A. nu poartă oficial această de numire, ci pe aceea de secretar executiv. Aceștia au secretari asistenți și inferiori acestora - subsecretari.
În S.U.A. sunt zece secretari executivi, plus șefii a trei mari agenții federale. Tradiția este ca aceștia să nu fie aleși din lumea personalului politic, ci dintre conducătorii afacerilor sau dintre oamenii care au afirmat un talent special într-o ramură sau alta de activitate națională.
Calitățile personale ale ministrului, competența sa, durata în care el rămâne în funcție, influențează asupra valorii, intensității și profunzimii acțiunii pe care acest ministru o exercită asupra departamentului său, asupra ramurii administrative cu care el este investit.
Secretarul de stat este cel mai mare în rang, fiind principalul ministru și este instituit cu o superioritate relativă, față de ceilalți secretari executivi. Acesta are subsecretari și secretari asistenți colaboratori.
În S.U.A. ministrul finanțelor nu se ocupă de buget, acesta fiind un serviciu separat, atașat direct președintelui. Ministerul Finanțelor are numai sarcina strângerii impozitelor și taxelor.
Secretarul de stat, “primul între egali” în cabinetul american, prin Departamentul de Stat, culege informații și evaluează toți factorii politici, istorici și diplomatici asupra cărora trebuie să se ia hotărâri.
În sistemul american, Secretarul de stat nu se rezumă la conducerea aparatului propriu-zis al Departamentului de Stat, ci coordonează și concentrează toate informațiile și problemele administrației care privesc activitatea internațională a S.U.A.. Deși teoretic el este un administrator-coordonator mai curând decât un creator de politică externă, în practică el contribuie în mod substanțial la formularea și elaborarea acestei politici prin însăși funcția sa coordonatoare, care îi permite să accepte sau să respingă diferitele inițiative, propuneri și recomandări ale propriului său aparat diplomatic sau ale departamentelor care-i sunt subordonate, în ce privește latura activității lor externe. Gradul în care acest rol crește sau scade depinde în mare măsură de personalitatea Secretarului de stat și a Președintelui, precum și de relațiile ce se stabilesc între ei.
Administrația federală, distinctă de cea a statelor, asigură executarea deciziilor puterii federale. Administrația federală colaborează în anumite domenii cu administrația
- Guvernul statal
De multe ori, structura guvernelor statale tinde să fie paralelă cu cea a guvernului federal. În toate statele, executivul este condus de un guvernator ales. În ciuda acestor structuri similare, multe state diferă în mod marcant de modelul politic și administrativ găsit la nivel național. De asemenea, diferă și unele de altele.
Una dintre cele mai importante diferențe privește natura constituțiilor statale. Numai acelea din Massachusetts (adoptată în 1780) și New Hampshire (adoptată în 1784) au longevitatea Constituției S.U.A., care a fost adoptată în 1789. Majoritatea statelor au mai mult decât o constituție: Louisiana are unsprezece constituții. Numai cele ale statelor Connecticut și Vermont sunt la fel de concise ca și Constituția federală. Multe dintre ele sunt mult mai detaliate și unele dintre ele au fost amendate de mai multe ori decât cea federală. Un exemplu, constituțiile statelor California și Carolina de Sud au fost schimbate de mai mult de patru sute de ori.
Statele se diferențiază destul de mult unele de altele și prin structurile administrative. Fiecare guvernator este considerat șeful operațiilor administrative statale, dar puterea guvernatorului de a numi și superviza funcționarii publici, de a stabili impozite, variază considerabil de la un stat la altul. In mai multe state, șase sau mai mulți înalți funcționari administrativi, sunt aleși de către cetățeni.[3] Printre aceștia, cei mai frecvent aleși sunt procurorul general, locotenentul guvernatorului, trezorierul, secretarul de stat, revizorul financiar (auditor) și inspectorul în probleme de învățământ. Și alți înalți funcționari publici pot fi aleși. Vorbind în mod general, s-ar putea spune că cu cât este mai mare numărul de înalți funcționari publici aleși, cu atât este mai mic controlul guvernatorului asupra administrației publice a statului respectiv. Oficialii aleși pot fi opuși politicii și programelor administrative ale guvernatorului. Guvernatorul nu are nici un rol oficial în selectarea acestor înalți funcționari și nici nu îi poate concedia. Responsabilitatea lor este acordată celor ce i-au votat.
Din 1920, elaborarea bugetelor de stat s-a trecut mai degrabă în seama guvernatorului, decât în cea a legislativului statului respectiv. Astăzi, realizarea unui buget executiv, pregătit de guvernatorul sau de agenții bugetului din ramura executivă, este un domeniu important al activității administrative la nivel statal.
De asemenea, statele se diferențiază și prin gradul în care operațiile lor administrative sunt profesionalizate. În 1978, 56% din personalul administrativ avea studii superioare. Între 1958 și 1980, populația funcționarilor statali angajați pe bază de merit a crescut de la 51% la 75%.[4]
Toate aceste diferențe, luate în ansamblu, pot face ca viața administrativă dintr-un stat să difere destul de mult de cea din alt stat. De asemenea, pot conduce la complicații serioase în încercarea de a aplica legislația și în programele federale, care cer administrației, la nivel de stat, un anumit standard.
În S.U.A. guvernul federal conduce afacerile politice și gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivității naționale. Guvernul are deci menirea de a guverna și de a administra:
- prima datorie, menirea de a guverna, prezintă o importanță primordială, întrucât prin soluțiile pe care le folosește, influențează cursul general al vieții politice, economice și sociale a țării, fiind de natură a afecta interesele esențiale ale națiunii, a pune în cauză unitatea ei, de a angaja destinul acesteia;
- a doua menire, de a administra, reprezintă însăși actele și faptele administrative care conduc la executarea măsurilor luate de guvern.
Șeful statului, președintele S.U.A., este în același timp și șeful executivului și are relații direct cu guvernul și administrația, exercitând controlul asupra serviciilor publice. Actele sale poartă denumirea de ordine executive. În activitatea sa, Președintele S.U.A; dispune de anumite organe administrative, precum și de consilieri civili și militari și de un secretariat.
[3] Grant D. R., Nixon H. C., State and Local Government in America, Boston, Ally and Bacon, 1975
[4] Mice D. C., Federalism: The Politics of Intergovernmental Relations, NewYork, St. Martin’s Press, 1987, pp. 4-9