- Colectivitățile locale
Nici un stat nu este singurul antreprenor al serviciilor publice. Colectivitățile locale se îngrijesc de un anumit număr de servicii publice, organizând servicii publice locale.
Colectivitățile locale le putem privi ca societăți naturale, în originea lor egale sau anterioare statului, bucurându-se de drepturi pe care statul le-a necunoscut mai mult decât le-a atribuit; aceste colectivități locale vor fi investite în cadrul legii cu o veritabilă autonomie, limitată numai printr-un control, adeseori discret, al statului. Ele reprezintă de obicei o mare diversitate de organizare. Colectivitățile locale, astfel concepute au vocația de a fi libere, fiind autorizate a se guverna ele însele, respectând dispozițiile legale.[5]
Altă viziune consideră colectivitățile locale ca dezmembrăminte ale statului, creațiuni ale legii pentru scopuri de comoditate administrativă, ca simple circumscripții teritoriale ridicate la demnitatea de persoane morale, investite, cu anumite drepturi, prin bunăvoința puterii centrale. Acestea le mențin sub o strictă supraveghere, instituind asupra lor o tutelă și punând în fruntea lor funcționari numiți de ea și nu aleși de locuitori sau, dacă alegerea este permisă, limitând strâns puterile celor aleși.
Colectivitățile locale astfel concepute sunt strict subordonate puterii centrale. În linii generale, se poate exemplifica primul tip cu administrația locală britanică, iar al doilea prin organizarea franceză.
Între cele două sisteme există atenuări, interferențe, comunicări. Nici unul dintre cele două nu se prezintă într-o stare pură.
Din rațiuni economice, politice, sociale, statul, chiar în țările care au cea mai largă autonomie locală, și-a dezvoltat puterile, dezvoltând prin procedee variate controlul; imitând exemplul dat de țările cu libertăți locale întinse și sub acțiunea ideilor liberale, în țările cu regim de centralizare s-a procedat la descentralizare progresivă, s-a pus din ce în ce mai mult conducerea afacerilor locale pe seama corpurilor alese, limitându-se puterea de tutelă, închizând în cadrul procedurilor juridice exercițiul acestei tutele. Subzistă totuși o deosebire între cele două sisteme diferite și țările cu administrații locale care aparțin unuia sau altuia dintre ele.
Pentru țările în care, în cadrul legii, autonomia este principiul fundamental, se vorbește de guvernământ local. Dacă la eșalonul național, guvernul impune soluția în ceea ce privește marile probleme interesând ansamblul colectivității naționale, la eșalonul local se admite că, colectivitățile locale, ele însele, pot trata problemele care, în cadrul lor, sunt pentru ele esențiale. În acest sens, englezii întrebuințează termenul de guvernământ local, de “self-government”.
În principiu, în țările unde autoritatea statului se face simțită cu vigoare asupra colectivităților locale, nu se vorbește deci de o administrație locală sau de regim local. Astfel, de exemplu, în Franța și Germania, se spune că există un regim administrativ descentralizat, că au o administrație autonomă “seif Verwaltung”, dar cuvântul guvernământ nu se folosește, el aflându-se numai la eșalon național.
- Principalele regimuri locale
Termenul de regim local în Franța și pe continentul european a dobândit, însă, un sens general. Prin extindere, acum el desemnează ansamblul de organizare și funcționare a colectivităților locale, oricare ar fi gradul de autonomie sau de subordonare pe care îl constatăm pentru aceste colectivități.
În Marea Britanie și alte țări, guvernul central a lăsat să subziste, aproape paralel cu el, o largă autonomie a colectivităților inferioare asupra cărora el s-a mulțumit multă vreme să planeze autoritatea sa suverană. Dar viața locală a trecut printr-o perioadă de decadență; aceasta a determinat atât în Marea Britanie, cât și în alte țări analoge, amplificarea controlului general central, creșterea puterii și rolului guvernului central.
Într-o altă serie de țări, ca Franța și Spania, statul a subordonat sub autoritatea sa, în secolele 17 și 18, colectivitățile locale. De aproape 100 de ani, statul nu le-a restituit decât puțin și foarte strâns anumite libertăți. Descentralizarea, acolo unde există descentralizare, a apărut ca o mișcare generală în cursul secolului XIX și secolului XX. S-au produs multe oscilații și retrageri - anumite puseuri de centralizare au fost rezultatul unor dificultăți financiare, a proastei gestiuni a autorităților locale, care au transpus pe plan local metodele autoritare ale noilor regimuri autoritare, acelea care au triumfat un timp în Germania și Italia, în timpul fascismului. După doborârea fascismului s-a produs o întoarcere spre descentralizare.
Să ne reamintim
Totuși, ca observație generală, în lumea actuală libertățile locale marchează, în fapt, peste tot, un anumit regres, deși declarativ se afirmă creșterea autonomiei. Statul, aproape peste tot, mărește prin proceduri diverse controlul său; deținător de mari resurse financiare, față de localități care, de regulă, sunt sărace, el acordă subvenții, dar pretinde ca serviciile să funcționeze în condițiile pe care le impune, și pe care el le are sub observație. El prescrie prin lege reguli, a căror aplicare o supraveghează, el protejează pe cei administrați contra abuzurilor.
Colectivitățile locale se clasează și se divid în mai multe categorii. La bază se grupează primordial și esențial unind direct locuitorii - comuna.
Etimologia cuvântului comună pune în evidență faptul că această grupare umană s-a născut dintr-o comunitate de viață și de interese, ea are caracterul unei societăți naturale, care rezultă din vecinătate. Dar la originile sale, ea nu a avut o realitate veritabilă și o viață activă ca în cetate. Astfel că, mai ales în zilele noastre, în aglomerația considerabilă existentă în comună, se afirmă importanța serviciilor sale, care se multiplică și se amplifică. Comuna rurală este adesea lipsită de personal și de rezerve, ea rămâne totuși utilă și reprezintă obiect de atașament pentru populație. Există totdeauna două feluri de comune: urbane și rurale dar, în diferite țări, ele sunt supuse fie unui regim uniform, fie sub imperiul unor dispoziții legale diferite. Între comunele urbane trebuie distinse marile orașe, metropolele și capitalele, pentru care există condiții speciale și; adesea, alte reguli decât cele care se aplică pentru comunele obișnuite.
P""între comună și stat se situează colectivitățile intermediare, dintre care unele au 1 I rădăcini de istorie și altele sunt creații artificiale ale legii. Aceste colectivități sunt I | comitatul, departamentul, provincia, regiunea, județul. |
| între aceste categorii se intercalează, în cea mai mare parte a țărilor, grupări | | teritoriale, districte, cercuri, cantoane, care au avut cândva o existență administrativă | î reală, dar care sunt adesea fără prea multă viață și, în diferite țări, nu constituie | ^veritabile colectivități locale, fiind simple circumscripții pentru serviciile statului. j
Organizarea locală, ca orice organism administrativ, reflectă regimul politic, ea transpune pe plan local spiritul și instituțiile. Un regim politic liberal are drept consecință complementară recunoașterea sau atribuirea unor libertăți colectivităților locale; astfel, se constată, de exemplu, în Franța, Anglia, S.U.A.. Uneori, un regim politic autoritar poate tolera până la un anumit grad libertățile locale, dar aceste libertăți locale sunt totdeauna riguros limitate și aproape invariabil regimurile autoritare stabilesc în materie locală o strictă subordonare.
Independent de caracterul regimului politic, amenajarea instituțiilor guvernului central influențează și forma și funcționarea instituțiilor locale. Sistemul local englez al consiliilor care deliberează reflectă realitatea existenței puterii în mâinile acestora și evidențiază o analogie evidentă cu parlamentul. Regimul municipal american se inspiră în multe privințe din conceptele constituționale ale statului federal; sistemul primarului este conceput după cel al președintelui S.U.A.. Regimul municipal și departamental francez este modelat în trăsăturile sale esențiale după monarhia constituțională, adică separarea între organul executiv și organul deliberativ; organul executiv nu poate fi răsturnat de consiliul general sau de consiliul municipal, dar, pentru actele importante, el nu poate trece de acest consiliu.
De exemplu, în țările anglo-saxone s-a dezvoltat un regim diferit de cel al Europei continentale și care a influențat pe cel din S.U.A., cu unele deosebiri, dar nu de fond. Se apreciază în general că lumea anglo-saxonă se bucură de o largă autonomie locală, desemnată sub denumirea self-government-ului local. Dar în perioada guvernului conservator s-a constatat în Marea Britanie o restrângere a libertăților locale, prin extinderea controlului puterii centrale.
Așa după cum arată Rinaldo Locatelli, director executiv al Conferinței Permanente a Colectivităților Locale și Regionale în Europa, colectivitățile locale reprezintă una dintre structurile fundamentale ale unui regim democratic și, în consecință, unul din pilonii construcției Europei democratice, concepută conform principiului subsidiarității.
Această cerință este cu atât mai puternică, cu cât țările Europei Centrale și Orientale, din ce în ce mai mult sunt dornice a pune în practică aceste principii ale autonomiei locale. Cu toate acestea, autonomia locală este o cucerire permanentă, chiar și în țările unde există de mult timp. In noile democrații aceasta nu se poate cuceri și dezvolta fără existența surselor de inspirație și schimburilor permanente cu țările care posedă mai multă experiență.
Carta Europeană a autonomiei locale, întocmită de Consiliul Europei, propusă la început ca o garanție a salvgardării și întăririi democrației în Europa occidentală, inspiră reformele structurilor locale ale noilor democrații.
[5] Puget H, op. cit., p. 390 ; Bodiguel J.-L., La fonction publique locale en Europe : Spécificité et autonomie, Revue française d’Administration Publique, nr. 19/1989