- Descentralizarea administrativă
Privit la suprafață, sistemul britanic de guvernământ pare a fi foarte centralizat. Parlamentul, primul-ministru și cabinetul își desfășoară activitatea în Londra, iar Serviciul Civil este în mod obișnuit asociat cu Whitehall, acea stradă largă ce face legătura între Palatul Westminster și Piața Trafalgar. Din cei aproximativ 600.000 de funcționari din Serviciul Civil, mai mult de 400.000 își desfășoară activitatea în afara capitalei. Dacă la aceștia se adaugă restul funcționarilor publici, de pe întreg cuprinsul țării, se ajunge la un total de peste două milioane de persoane care au locul de muncă în afara Londrei.
Toți aceștia sunt controlați, în cele din urmă, într-un fel sau altul, de puterea centrală.
Descentralizarea cuprinde două forme principale:
- delegarea puterilor;
- transferul puterilor.
Delegarea puterilor se referă la posibilitatea luării deciziilor administrative la nivel local, în timp ce transferul presupune și atribuirea libertății de luare a deciziilor politice.
Dacă este practicată delegarea, atribuirea competențelor este foarte precis definită. În cazul în care o persoană sau o instituție, a căror putere este delegată, doresc să extindă această putere au nevoie, în primul rând, de aprobarea puterii (forurilor) centrale.
În cazul puterii transferate, situația este cu totul alta, în sensul că limitele, competențele sunt mult mai largi, iar posibilitatea de manevră este mai mare.
Departamentul sănătății și securității sociale (DHSS) constituie un bun exemplu de descentralizare prin delegare. Politicile majore sunt hotărâte la nivel național (central), iar apoi sunt implementate la nivel local, prin birouri centrale și regionale. Ministerul muncii este, de asemenea, organizat în acest mod.
Departamentul mediului (DOE) și Departamentul pentru comerț și industrie (DTI) au, de asemenea, birouri regionale, conduse de directori, ce sunt împuterniciți (delegați) să ia decizii majore în acord cu politicile hotărâte la Whitehall. De exemplu, un director regional din DTI poate autoriza acordarea unei alocații pentru dezvoltarea unei firme, până la plafonul de două milioane lire sterline.
Pe de altă parte, birourile din Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord aplică politicile centrului la nivel local, acoperind activități ce sunt specifice mai multor departamente, și nu doar unuia singur.
Serviciul național de sănătate (NHS) este probabil cel mai bun exemplu de transfer al puterilor politice minore către autoritățile locale.
În Anglia, DHSS din Londra a transferat multe dintre atribuțiile sale către 14 autorități de sănătate regionale (RHAs), și de la acestea la un număr de 193 autorități de sănătate districtuale.
Sistemul autorităților locale din Marea Britanie demonstrează conceptul și practica transferului către organele alese, din teritoriu.
Biroul din Scoția este în prezent un “mini guvern”, condus de un secretar de stat, care este membru al Cabinetului. Aici sunt angajați peste 6000 de funcționari civili, cei mai mulți lucrând în clădirea St. Andrew din Edinburg.
Țara Galilor are un număr redus de competențe transferate. Biroul galez a fost înființat în 1964 și cei mai mulți dintre angajații săi (aproximativ 1.000 de funcționari civili) se găsesc în Cardiff.
În cazul Irlandei de Nord, situația este mai complicată. Urmărind istoria conflictului dintre catolicii irlandezi și coloniștii prezbiterieni scoțieni (protestanți), guvernul Marii Britanii a fost obligat să accepte, după primul război mondial principiul autodeterminării. Actul de guvernământ irlandez din 1920 era, de fapt, un regulament intern, ce prevedea împărțirea țării în șase ținuturi în nord și 26 de ținuturi în sud.
În acest fel, au luat naștere două parlamente: unul la Dublin, iar cel de-al doilea la Stormont, lângă Belfast. Dar, în 1922, s-a ajuns la un acord (Treaty of Ireland Act), care prevedea separarea completă a nordului față de partea sudică, creându-se în acest fel un stat irlandez liber, care a devenit apoi Republica Irlanda.
Din 1922, parlamentul nord-irlandez a fost dominat de un singur partid, unionist, reprezentând majoritatea protestantă, cate se pronunță în favoarea unirii cu Marea Britanie. Ei au câștigat, în mod constant, două treimi dintre mandatele parlamentare, având astfel posibilitatea să ia hotărâri privind politicile din provincie.
Minoritatea catolică s-a simțit puternic discriminată, suportând cele mai rele tratamente și cea mai înaltă rată a șomajului. Toate aceste insatisfacții au degenerat, treptat, în violențe, în anii '60, sub influența auto-intitulatei armate republicane irlandeze (IRA), care dorea o Irlandă unită, condusă de o, majoritate catolică.
Violențele s-au amplificat atât de mult, încât în 1969, la cererea cabinetului nord- irlandez, au fost trimise trupe britanice. Dar violențele au continuat să se manifeste, de ambele părți, iar perspectivele unei soluții politice, erau dintre cele mai rele, așa încât în martie 1972, guvernul conservator condus de premierul Edward Heath a anunțat preluarea de către Cabinetul Britanic a tuturor responsabilităților pentru afacerile nord-irlandeze, până când va fi restabilită ordinea în Provincie.
Parlamentul din Stormont a fost dizolvat, pentru ca mai apoi să fie înființat biroul pentru Irlanda de Nord, cu scopul de a aplica, în mod direct, regulamentul. Primul secretar de sat pentru Irlanda de Nord a fost William Whitelaw. De atunci, mulți politicieni, fie conservatori, fie laburiști, au ocupat această funcție.
Administrarea de la centru a Irlandei de Nord este privită ca o soluție temporară, dar ea va continua până când pentru problemele acestei țări va fi găsită o soluție politică pe termen lung.
O soluție intermediară ar putea fi crearea unui stat federal, având guvernul central la Dublin și un transfer masiv de atribuții către statele componente din nord și sud.
În secolul XIX, primul-ministru liberal William Gladstone, spunea odată că misiunea lui în viață a fost aceea de a încerca să găsească o cale de rezolvare a problemei irlandeze.
Este de semnalat că la 10 aprilie 1998 a fost semnat acordul de pace. Artizanii acordului de pace din Irlanda de Nord, David Trimble și John Hume au primit premiul Nobel pentru pace pentru anul 1998.
- Structurile autorităților locale
Sistemul guvernării locale este, în principal, un produs al secolului trecut, dar câteva mari reorganizări, în anii ‘60 și ’70 au creat structura actuală.
Guvernarea locală urmărește, în primul rând, asigurarea serviciilor pentru comunitățile locale. Cele mai multe dintre autoritățile locale sunt, de asemenea, angajate în activități cu caracter comercial. Aproape 25% din cheltuielile națiunii sunt făcute de guvernarea locală.
Ca și în cazul guvernării centrale, autoritățile locale își desfășoară activitatea în departamente, ce sunt controlate de comitete formate din consilieri aleși.
Juriștii denumesc organele locale alese “creații ale statului”. Cu alte cuvinte, acestea au fost înființate prin acte ale Parlamentului, dar pot fi la fel de ușor desființate. Încetarea activității Consiliului marii Londre și a altor consilii, ale unor ținuturi metropolitane (în aprilie 1986), constituie un exemplu în acest sens.
Structura locală este bazată pe distincția dintre zonele urbane și cele rurale: capitala are un regim diferit iar, datorită geografiei sale și distribuției populației, și Scoția are o altă organizare.
În Anglia și Țara Galilor (cu excepția Londrei), autoritatea cea mai înaltă era Consiliul ținutului (comitatului), iar la nivelul cel mai de jos se găsea Consiliul parohial. Între ele existau Consiliile districtuale.
Cele 47 de consilii ale ținuturilor non-metropolitane erau, majoritatea, foarte vechi, comitate istorice, având ca centru un oraș mai important.
Ținuturile metropolitane cuprindeau cele mai mari conurbații (6): Greater Manchester, Merseyside, West Midlande, Tyne and Wear, South Yorkshire, West Yorkshire.
În fiecare din aceste ținuturi metropolitane existau 36 de consilii districtuale, având populații cuprinse între 170.000 de persoane și un milion (Birmingham).
Districtele non-metropoliane sunt un amestec de urban și rural, incluzând în principal zone rurale. Nu toate districtele au consilii parohiale. Dacă parohia are 200 sau mai mulți electori, aceasta este opțional.
În Londra, GLC (Consiliul marii Londre) acoperea un areal de aproape 800 de mile pătrate, cu o populație de 7 milioane de locuitori. În interiorul acestei zone, erau 32 de burguri londoneze, la care se adăuga City-ul, acea milă pătrată, care concentrează principalele instituții financiare, și care și-a menținut independența statutului, având chiar propria forță de poliție.
Pentru a coordona serviciile în domeniul educației, într-o capitală atât de dens populată, cum este Londra, a fost creat un nou organism - “autoritatea internă londoneză pentru educație (ILEA)“ - considerat comitet al GLC.
Schimbările din 1986 au necesitat un transfer al competențelor de la consiliile ținuturilor metropolitane la consiliile districtuale metropolitane, iar, în cazul Londrei, desființarea GLC a generat probleme noi, pentru rezolvarea cărora a fost creat un alt comitet londonez, London Residuary Body (LRB).
Toți membrii ERB sunt numiți pe o perioadă de cinci ani, dar această perioadă poate fi prelungită, dacă nu intervine altă reformă în administrarea Londrei.
După toate modificările făcute, Londra se găsește în situația de a fi singura capitală din lume (dintre cele importante), care nu are o autoritate responsabilă pentru toate serviciile și activitățile, pe care orice mare oraș este îndreptățit să le ceară.
Reținerea pe care o manifestă ILEA față de coordonarea educației în centrul conurbației, demonstrează că Londra, datorită dimensiunii și complexității sale, presupune un alt mod de organizare decât ce se întâlnește în restul țării.
În ceea ce privește Scoția, o reorganizare majoră a avut loc în 1975, când a rezultat un sistem cu două niveluri principale, și Un al treilea, în bază, corespunzător parohiilor din Marea Britanie și Țara Galilor.
De reținut este faptul că autoritățile locale, ca și cele centrale, acționează prin departamente, care diferă între ele, prin rangul celor care le conduc la nivel politic.
În timp ce departamentele centrale au în fruntea lor un ministru, cele locale sunt controlate și răspund în fața comitetelor.
Aceste comitete includ, la scara întregii țări, un număr de aproximativ 100.000 de consilieri aleși. Ei își desfășoară activitatea în mod temporar și sunt neplătiți. O altă deosebire între guvernarea centrală și cea locală constă în gradul de pregătire pe care îl au conducătorii departamentelor. Astfel, secretarii permanenți sunt considerați “generaliști”, în sensul că nu au o specializare anume, în timp ce majoritatea “ofițerilor” locali (cum mai sunt denumiți) sunt specialiști în diferite domenii de activitate (ingineri, economiști, medici ș. a.).
Funcționarii importanți, denumiți și ofițeri, au o contribuție importantă la rezolvarea problemelor care apar, sugestiile lor fiind, în general, acceptate.
Tendința actuală a consilierilor locali este de a acorda o atenție mai mare modului în care sunt asigurate serviciile locale.
Să ne reamintim
În loc de concluzii, se poate spune că guvernarea locală în Marea Britanie se găsește, în prezent, la nivelul său cel mai de jos.
Baza financiară este nesatisfacătoare, iar componența politică a consiliilor locale le-a adus de multe ori în conflict deschis cu autoritățile centrale. De asemenea, există restricții mari în ceea ce privește cheltuielile publice.
Datorită acestor cauze, există pericolul ca autoritățile (instituțiile) locale să devină doar niște agenții pentru departamentele din Whitehall, iar deciziile să fie luate și mai greu decât în prezent.
Autoritățile locale au fost înființate prin acte ale Parlamentului, cu scopul de a îndeplini anumite funcții, servicii, pentru care sunt mai bine echipate decât autoritățile centrale.
Colaborarea dintre cele două niveluri ar trebui să fie una de parteneriat dar, în anumite perioade, această relație s-a deteriorat, degenerând în conflict.
După victoria din 1979 în alegerile generale, conservatorii, sub conducerea d-nei Thatcher, au avut ca principal obiectiv reducerea inflației. O parte importanță a strategiei lor economice o constituie controlul asupra cheltuielilor publice. De când autoritățile locale erau obligate să-și justifice procentul de aproximativ 25% din totalul cheltuielilor publice, a devenit clar că aceste comunități vor fi supuse unor restricții financiare.
In 1981 sistemul alocațiilor a fost modificat în așa fel încât autoritățile centrale dobândeau mai multă putere, având chiar posibilitatea să întrerupă acordarea alocațiilor altor autorități, care aveau cheltuieli ridicate. De asemenea, controalele asupra creditelor care pot fi acordate, au devenit mult mai severe. O parte din laburiștii ce făceau parte din consiliile locale au decis să ignore ‘‘frâul” puterii centrale, găsind alți bani (alte surse), prin creșterea impozitelor locale. Reacția imediată a guvernului, a constat în introducerea unui tip nou de impozit, în 1985, prin care se stabileau anumite limite, ce nu puteau fi depășite.
Astfel, conflictul inerent dintre consiliul local laburist și guvernul central conservator a fost agravat.
Așadar, având cheltuielile locale limitate și posibilități reduse de acordare a împrumuturilor, chiar și consiliile conduse de conservatori au început să protesteze și, în acest fel, o colaborare ce era deja amenințată s-a transformat într-un veritabil conflict.
În plus, existau probleme în organizarea structurală a orașelor, precum și o înaltă rată a șomajului în vechile areale industriale, care au dus la crearea unui climat tensionat.
Deși relația central - local s-a deteriorat în acea perioadă, problemele nu erau complet noi.
Dacă Marea Britanie ar fi avut o constituție scrisă, atunci - poate - puterile ; autorităților locale ar fi fost mai clar definite și protejate dar, fără un astfel de “apărător”, I parteneriatul trebuie să se sprijine doar pe respect reciproc și înțelegere.
Cei mai mulți membri ai Parlamentului sunt, în mod regretabil, ignoranți în ceea ce privește guvernământul local, iar când devin miniștri ignoranța se transformă, de multe ori, în neîncredere.
Cheia unei posibile soluții este de natură financiară. Atât timp cât autoritățile locale sunt dependente, în mare măsură, de guvernul central, în ce privește sprijinul financiar, orice colaborare nu poate fi decât una inegală.
- Organizații non-guvernamentale
Sectorul public include toate organizațiile și activitățile care, într-un fel sau altul, sunt plătite pentru a obține banii publici.
Organizațiile publice înființate în afara sectorului industrial au fost denumite “organizații cvasi non-guvernamentale” sau quangos.
Departamentul Serviciul Civil a publicat, înaintea desființării sale, în 1978, un raport ce cuprindea date referitoare la aceste organizații.
Raportul afirma că existau 252 de astfel de instituții, și le definea ca fiind “organizații care au fost înființate de departamente și, având la dispoziție fonduri importante, cu scopul de a îndeplini unele funcții, pe care Guvernul dorea să le realizeze, dar pentru care nu-și putea asuma o responsabilitate directă (prin minister sau departament)”.
În același an cu publicarea raportului, un grup de universitari s-au întrunit la Universitatea Essex, pentru a discuta probleme de administrație publică. Cu acel prilej, s-a considerat că termenul quangos este cel mai potrivit pentru organizațiile non- guvernamentale.
În concluzie, se poate spune că aceste quangos includ toate organizațiile care nu fac parte din guvernul central sau local.
În prezent, din cele 252 de astfel de organizații, au fost desființate câteva dintre ele. Unele dintre cele mai importante quangos sunt următoarele:
o Consiliul Artelor din Marea Britanie, cu rol de finanțare a artelor prin acordare de alocații guvernamentale (este plătit de Ministerul educației și științei);
o Compania britanică de radiodifuziune (BBC) - asigură realizarea serviciilor de radio și televiziune (Ministerul de interne);
o British Council - finanțează și asigură asistență în anumite țări și promovează ideile britanice în afara țării (Ministerul de externe și Commonwealth);
o Institutul britanic de film - promovează producția “ britanică de filme (Ministerul educației și științei);
o Consiliul pentru cercetarea economică și socială - încurajează și promovează cercetarea socială (Ministerul educației și științei);
o Oficiul național pentru dezvoltare economică- sfătuiește guvernul în privința dezvoltării economice (Ministerul trezoreriei);
o Consiliul sporturilor - promovează și asistă sportul (Ministerul mediului);
o Autoritatea U.K. asupra energiei atomice - controlează cercetarea și dezvoltarea energiei atomice (Ministerul energiei).