- Regimul local
În fiecare provincie există o adunare legislativă, care seamănă foarte mult cu Camera Comunelor. Aceasta dezbate proiecte de legi privind problemele specifice provinciei, care, apoi, sunt promulgate de reprezentantul Reginei în teritoriul respectiv - locotenentul guvernator. Acesta este, de fapt, și șeful executivului din provincia respectivă. Membrii adunării legislative sunt aleși pe circumscripții electorale, stabilite în funcție de numărul de locuitori.
Puterile exclusive ale adunărilor provinciale cuprind, de exemplu, elaborarea reglementărilor privind taxele și impozitele directe, necesare cheltuielilor provinciale, operele de caritate și spitalele, instituțiile municipale, lucrările de interes local, proprietatea și drepturile civile, crearea tribunalelor locale, pedepsele privind nerespectarea legilor provinciale.
Restricțiile de putere ale adunărilor legislative provinciale sunt prevăzute în Legea Constituțională din 1982. Conform acesteia, provinciile își pot modifica propriile constituții provinciale, dar nu pot legifera cu privire la puterile locotenentului guvernator, la dreptul de vot al cetățenilor proprii sau la secesiune. De asemenea, Parlamentul federal nu-și poate aroga puteri cu privire la excluderea unei provincii din Confederație.
Parlamentul federal și adunările legislative provinciale își împart puterile în materie de agricultură, imigrare și unele aspecte în materie de resurse naturale. În caz de conflict legislativ, primează dispozițiile legilor federale. Aceeași procedură de împărțire a competențelor există și în domeniul protecției sociale și a protecției handicapaților și bătrânilor. Constituția din 1867 prevede că toate domeniile care nu sunt expres prevăzute spre a intra în competența adunărilor provinciale sunt de resortul Parlamentului federal.
La prima vedere, se poate spune că puterile Guvernului federal sunt foarte mari. Dar provinciile au largi competențe, mai ales în domeniul legislației privitoare la raporturile de muncă și protecție socială (exemple: timpul de lucru, salariul minim, indemnizațiile în caz de accident de muncă, securitatea muncii și alte aspecte ale relațiilor de muncă). Excepția în materia competențelor provinciale o fac domeniile considerate de interes național pentru Canada, cum ar fi cel bancar, radiodifuziunea, transporturile feroviare, navale și maritime, energia atomică, poșta, silozurile de cereale, întreprinderile de stat etc.
Deși securitatea socială intră, în principiu, în competența provinciilor, Guvernul federal a instituit un sistem de asistență medicală și socială, în virtutea căruia provinciile primesc subvenții, cu condiția ca acestea să fie folosite pentru ridicarea standardelor în domeniile respective. Deci, prin controlul exercitat de Guvernul federal asupra folosirii subvențiilor provinciale, apare și o tendință de centralizare a competențelor, opusă celei de capacitatea, resursele și, de asemenea, sunt libere în cadrul legii, bucurându-se de “self-government”. Cu toate acestea, sunt supuse controlului pe trei planuri: judiciar, guvernamental și parlamentar.
- Competențele provinciilor
În toată Canada există aproape 5.000 de administrații municipale, împărțite în diferite categorii, asemănătoare colectivităților locale britanice.
Comitatele sunt structuri administrativ-teritoriale intermediare între provincii și celelalte colectivități locale. In comitate se găsesc anumite orașe, care au titlul de burguri, precum și aglomerări urbane, constituite în districte urbane. De asemenea, există districte rurale, împărțite în comune, în fiecare din aceste circumscripții există un consiliu, ales prin vot secret. Pentru a fi ales, trebuie să ai o casă sau un teren în circumscripție, sau să fii înscris în listele electorale. Femeile au drept de vot și sunt eligibile.
Comunele sunt conduse de un primar și de un consiliu comunal; format din trei - zece membri, aleși prin vot secret.
Deasupra comunelor se găsesc districtele rurale și urbane, fiecare comună alegând un consilier în consiliul districtului. Președintele, consiliului districtual poate fi ales dintre membrii consiliului sau din afara acestuia.
Aglomerările urbane mai importante sunt considerate burguri și sunt înființate printr-un act al adunării legislative provinciale. Burgurile sunt administrate de consilii alese, compuse din primar, aldermani și consilieri. Primarul este ales de consilieri, dintre aceștia sau dintre aldermani. Consiliul are diferite comitete, fiecare ocupându-se de diferite probleme importante. Un rol, important îl are secretarul consiliului, care este șeful birourilor municipalității și, fiind de formație juridică, este consilierul juridic al consilierilor aleși. El ține procesele-verbale ale ședințelor și veghează la executarea hotărârilor. Consiliul burgului este supus controlului comitatului, dar are mare autonomie, mai ales în materie financiară.
Comitatele au o organizare aproape la fel ca a burgurilor, cu deosebirea că, în locul primarului, au un Chairman. Numărul consilierilor comitatului este fixat de Guvernul provincial, în, principiu, unul pentru fiecare circumscripție parlamentară din comitat. Comitatele au atribuții cu privire la sănătate, șomaj, educație și controlul autorităților locale inferioare, exercitând supravegherea asupra districtelor și comunelor.
Comitatele-burguri sunt marile orașe care, deși sunt burguri, au fost asimilate comitatelor. Atribuțiile consiliilor lor reunesc pe cele ale unui consiliu de burg obișnuit și pe cele ale unui consiliu de comitat.
În cadrul administrațiilor locale, serviciile sunt numeroase, necesitând resurse bogate și un personal numeros. Guvernul provincial exercită un control asupra lor. Aceste servicii sunt unele obligatorii, altele facultative pentru autoritățile locale; toate, însă, trebuie autorizate de lege și funcționează în cadrul legii. Serviciile locale se pot clasifica în:
o servicii de poliție și protecție: poliția, pompierii, controlul sanitar, protecția consumatorilor;
o servicii cerute de necesitățile existenței în comun: urbanism, construcții, canalizare, curățenie, drumuri și poduri, parcuri și grădini;
o serviciile de educație, învățământ, biblioteci;
o serviciile sociale: maternități, creșe, locuințe, așezăminte de binefacere;
o servicii necesare nevoilor comerciale și industriale: apă, piețe, transport în comun, gaze, electricitate, bucătării municipale.
Funcționarii locali nu constituie un corp unic, precum cei federali. Fiecare autoritate locală recrutează liber agenții săi, pentru unele categorii fiind necesară aprobarea Guvernului provincial. În afara acestor reguli, autoritățile locale angajează și revocă, după regulile pe care le stabilesc singure. Cu toate acestea, există o tendință de unificare a dispozițiilor privitoare la funcționarii locali și de unificare a situației acestora cu a celor din serviciul public federal.
Bugetele locale prezintă elasticitate. Sursele bugetare sunt fie impozite și taxe locale asupra proprietăților imobiliare, fie subvenții guvernamentale pentru serviciile care prezintă interes național, fie resurse extraordinare, rezultate din împrumuturile care pot fi făcute cu autorizație legală.
Controlul guvernamental se exercită, mai ales în materie de cheltuieli, privind - de obicei - serviciile subvenționate de Guvern. În cazul constatării unor abateri, autoritatea locală poate fi suspendată provizoriu.
Apelul la subvențiile statului duce la o subordonare a autorităților locale și deplasarea sau transferul de atribuții între autoritățile locale. Multe domenii care păreau exclusiv rezervate autorităților locale au trecut în competența administrației centrale.