Vorbind despre etică și morală simțim nevoia să definim acești termeni. Definirea termenului etică poate fi dificilă căci ar trebui să explicăm o mulțime de alți termeni interdependenți. Potrivit lui Pritchard și Goldfarb (2007), „Etica este despre ceea ce este corect sau greșit, bine sau rău, drept sau nedrept, responsabil sau neresponsabil, obligatoriu sau permisibil, lăudabil sau condamnabil. Ea este asociată cu vina, rușinea, indignarea, resentimentul, empatia, compasiunea și grija. Ea este interesată atât de caracter cât și de conduită. Se adresează atât unor probleme de politici publice, cât și unor probleme personale”.
Autorii nu ne dau o definiție reală căci consideră că „a cere o definiție de la bun început poate înăbuși discuția la fel de ușor cum o poate stimula”. Ei subliniază de asemenea că nu diferențiază între teremenii etică sau morală. Totuși, căutând definiții în dicționare putem să găsim diferențele. Astfel, „etica” este definită ca „ramură a filosofiei care studiază morala”, în timp de „morala” reprezintă „credințele despre ce este comportamentul bun și ce este comportamentul rău” sau „măsura în care ceva este corect și bun” (An Encyclopedia Britannica).Cu alte cuvinte, etica include valorile și normele morale, ea reprezintă o știință despre comportamentul moral (Longman Dictionary of Contemporary English), în timp ce morala include norme și principii care ghidează relațiile umane, reprezintă tipurile sau modelele ideale de comportament.
Deontologia poate fi definită ca știința despre obligații, datorii. Domeniile care îi sunt subordonate vizează datoria, obligațiile, regulile, normele morale, normele, regulile și obligațiile profesionale. Dicționarul lui Miriam Webster definește termenul deontologie ca „teoria sau studiul obligațiilor morale”, în timp ce Encicolpedia Stanford de filosofie online precizează că termenul deontologie derivă din cuvintele grecești datorie (deon) și știință (stdiul) lui logos.
Se spune de asemenea că deontologia se încadrează în domeniile teoriilor morale care ghidează și evaluează alegerile pe care ar trebui să le facem (teorii deontice) în contrast cu teoriile despre virtute care ghidează și evaluează ce fel de persoană (în termeni de trăsături de caracter) suntem și ar trebui să fim”.
În filosofie termenul „etică deontologică” se concentrează pe corectitudinea sau incorectitudinea acțiunilor înșile, ca opuse corectitudinii sau incorectitudinii connsecințelor acelor acțiuni sau caracterului individului. Dacă o situație este bună sau rea depinde de faptul dacă acțiunea care a adus-o a fost rea sau bună. Corect înseamnă acum să te conformezi unei norme morale, sau să acorzi prioritate Binelui. (The Basics of Philosophy).
O scurtă istorie a eticii și teoriilor deontologice
Teoriile etice din Antichitate acordă o importanță specială virtuților. Cum gândea Aristotel, virtuțile sunt forme de abilități sau obiceiuri. Termenii grecești pentru etică, (ethos, eticos), înseamnă locuințe, maniere, abilități sau obiceiuri. Și cum au fost de acord, Platon, Aristotel și stoicii, o viață rațională bazată pe realizarea și practicarea virtuților reprezintă calea de formare a caracterului bun. Filosofii antici au gândit diferite ierarhizări ale principalelor concepte etice de înțelepciune, curaj, cumpătare sau justiție. Aristotel considera justiția ca fiind cea mai importantă virtute deoarece ea generează relațiile dintre individ și societate, în timp ce înțelepciunea, curajul și cumpătarea determină relația individului cu sine însuși. El considera de asemnea că Statul era o instituție naturală, o consecință a vieții în comun. El credea că Statul avea rolul de a forma preferințele și caracterele cetățenilor. În timp ce educația politică avea un rol esențial în evoluția individului și în realizarea idealului unei vieți perfecte, educația morală era aceea care îi obliga pe cetățeni la acțiuni virtuoase. Filozofii antici credeau că virtuțile nu erau atinse prin studiu. Ele erau cultivate de părinți în familii, de profesori în școli și de politicieni în societate. Interacționând cu alții, indivizii deveneau corecți sau incorecți și acțiunile lor în condiții de pericol dădeau naștere sentimentelor de frică, încredere, curaj sau lașitate (Cioară, 2013).
Etica modernă a început cu filosofii Immanuel Kant și George Friederich Hegel. Hegel consideră morala un factor de bază în fondarea Statului, în timp ce Kant a stabilit conținutul moralei ca principiu practic întruchipat în „imperativul categoric”. Etica lui Kant este etică normativă izvorâtă din modul în crae el o definește ca și critică a rațiunii practice.
„Acționează ca și cum maximul acțiunii tale ar deveni prin voința ta o lege universală a naturii” și „Acționează astfel încât să tratezi umanitatea indiferent dacă din persoana proprie ori în persoana altuia, întotdeauna ca un sfârșit și niciodată numai ca mijloc” " sânt cele două modalități în care el a formulat imperativul său catgeoric. (Cavalier 1989, Hooker, 2002).
Așa cum susține Key (Key, 1997), teoria lui Kant este un exemplu de etică deontologică sau etică bazată pe datorie: Ea judecă morla exeminând natura acțiunilor și voința agenților, mai degrabă decât scopurile atinse. Cu alte cuvinte, spune Key, „dacă maximul regulilor care guvernează acțiunile noastre nu este capabil să fie universalizat, atunci el este inacceptabil”. La fel, „A doua versiune a imperativului categoric de mai sus, subliniază respectul pentru persoane. Persoanele, spre deosebire de lucruri, nu ar trebui niciodată să fie numai folosite. Valoarea lor nu este niciodată numai instrumentală; ele sunt scopuri în sine”. Corectitudinea este principala virtute a instituțiilor sociale în etica deontologică care argumentează că ceea ce este corect moral este o prioritate față de ceea ce este bun. Kant crede că legea morală este datoria individuală, pentru că ea este înzestrată cu „voința bună” care este motorul moralei.
În postmodernism s-au produs schimbări majore ale percepției filosofice despre datorie. Drepturile omului au devenit baza viziunii despre ființele umane, absolutismul exprimat prin imperativul categoric al lui Kant a fost înlocuit cu relativismul bazat pe autonomia individuala și valorile datoriei morale absolute au fost înlocuite cu fericirea personală. S-au dezvoltat noi curente filosofice.
Etica responsabilitate este noua direcție a eticii. Pentru Jean Paul Sartre, individul nu este responsabil pentru propria individualitate, ci pentru Ceilalți. Uriașa responsabilitate devine anxietate pentru „Eu” și nu o preocupare pentru Ceilalți (Saphiro 2009). Pentru Emmanuel Levinas responsabilitatea finală a „Eului” este „Fața” sau „Celălalt”.
Așa cum apreciază Peter Carriere (2007), „Emmanuel Levinas este unul dintre acei gânditori ale cărui idei despre etică și moralitate au ceva de spus despre a preda”. Levinas se întreabă despre „cum ar putea să existe umanitatea etic și moral într-o lume lipsită de moralitate și etică. Dar cum împarte umanitea dreptatea cu integritatea și cu compasiunea într-o lume fără credință, o lume lipsită de un centru logocentric ?” Pe baza afirmațiilor lui Levinas că „în fața Celuilalt (autrui), Eul este infint responsabil, Celălalt este cel sărac și lipsit, și nimic din ceea ce-l preocupă pe acest Străin nu poate să lase Eul indiferent”, Carriere apreciază că:
„a preda juxtapune automat Eul ca instructor al Celuilalt ca student [...]a preda este un dialog între instructor și Celălat, „Fața” care vine spre noi, cum spune Levinas, „în slăbiciunea sa, fără protecție și fără apărare [...] dezarmat”.
Potrivit lui Levinas, cum spune Carriere,
„noi construim lumea noastră în mintea noastră [...] Dar când Fața celuilalt pătrunde în această construcție mărginită, [...] Celălalt devine inevitabil parte a a cestei construcții”. Și cum „Celălalt nu poate niciodată să devină una cu „eul” nostru, el transcende continuu sărmana noastră încercare de a-l cunoaște [...]. Celălalt se ridică deasupra marginilor noastre, sau deasupra cunoașterii construite și astfel, ne transcede, transcede sărmana noastră încercare de a-l cunoaște și categorisi și devine cel pentru care sunt responsabil [...] cel pentru care trebuie să răspund”(Carriere, 2007).
Bazându-se pe considerațiile filosofice ale lui Levinas, Peter Carriere oferă câteva soluții etice „pedagogiilor lipsite de creativitate care acționează ca paznici împotriva dorinței și nevoilor elevilor”. Astfel, educatorul care își asumă ultima responsabilitate pentru Celălalt ar trebui „să-i permită Celuilalt să-și creeze un spațiu în care să existe, să crească, să devină un «Eu» reflexiv și productiv. Dacă încercarea elevului de a deveni un Eu prin construcția unei realități mărginite, prin crearea unor găuri semnificative în experiență până în prezentul haotic și aparent deconectat de la realitate este să fie reușită, trebuie să fie o experiență cu final deschis”. Levinas apreciază de asemnea că în clasă avem control total iar responsabilitatea noastră „este [...] să-l transcendem pe Celălalt”. Dacă ignorăm această responsabilitate „dobândim potențialul de a comite un fel de violență împotriva acelora care s-au încrezut inocent în eul nostru. Negarea parțială [...] este violență, neagă independența de a fi. Această negare se produce când refuzăm să permitem Celuilalt să fie transcendent în prezența noastră, în interiorul Eului nostru. Confruntat cu această negare Celălalt să închide, Fața devine opacă și experiența educațională este compromisă”.
Considerăm că aceste considerații sunt foarte importante din perspectiva deontologiei actuale a profesorilor.