Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită aproape dogmă, statul nu poate fi conceput fără un şef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.
În dreptul public modern, analiza instituţiei şefului de stat este strâns legată de forma de guvernământ, noţiune prin care se răspunde în mod obişnuit la întrebarea: cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul, prin reprezentanţii săi aleşi (democraţia)?
Astfel, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale, cei care au ocupat sau ocupă această înaltă demnitate statală fiind numiţi preşedinţi, regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, etc.
În statele organizate pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri, puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statului fiind încadrat de regulă, în puterea executivă.
Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat.
Privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează autorităţile publice o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Treptat, noţiunea a dobândit şi semnificaţia definirii Statului din punctul de vedere al modului de desemnare a conducătorului său şi a legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale.
Semnificaţia funcţiei de şef al Statului pentru administraţie, îndeosebi în cadrul monarhiilor constituţionale, poate fi avută în vedere sub trei aspecte. În primul rând, chiar dacă atribuţiile sale nu sunt decât pur reprezentative, el are un rol important în relaţiile externe, rol integrat într-o manieră sau alta în administraţia care l-a însărcinat cu această competenţă.
Posibila sa intervenţie în procedura legislativă constituie o verigă, uneori esenţială, a unui sistem în cadrul căruia buna funcţionare cade în sarcina unui secretariat alguvernului, indiferent de denumirea exactă şi poziţia acestui din urmă organism.
În sfârşit, şeful statului, prin stabilitatea funcţiei sale şi autoritatea sa morală, reprezintă, uneori, alături de armată, celălalt pilon important al aparatului de stat, pe care mecanismele democraţiei parlamentare sunt însărcinate să-l anime şi să-l facă să funcţioneze într-un sens liberal.
In monarhia constitutionala, ca in cazul Olandei, avantajul acestui mod de desemnare a şefului de stat constă în asigurarea unei serioase stabilităţi la vârful Statului şi în faptul că este vorba despre o persoană total depolitizată. Totuşi, acest lucru nu este valabil decât ţinând cont în acelaşi timp de personalitatea monarhului şi de conjunctura politică, ca şi de voinţa sau lipsa de voinţă a partidelor politice de a face din chestiunea monarhică o chestiune politică.
Referitor la succesiune, se consacră principiul primului născut legitim, art.25 din Constituţia OLANDEI.
Rolul politic al şefului de stat se reduce deci la posibilitatea de a permite clasei politice să beneficieze de sfaturile unui bărbat (sau unei femei) ce dispune de o experienţă politică fără egal, rol care îi permite să influenţeze direct alegerea şefului guvernului, în caz de criză guvernamentală gravă care apare mai frecvent în OLANDA.
În ce priveşte intervenţia în activitatea legislativă a şefului de stat, sancţionarea, ratificarea sau promulgarea unei legi nu conferă şefului de stat decât o putere nominală de refuz, cu variaţii nesemnificative. Totodată, Constituţia OLANDEI precizează că proiectele de legi pot fi iniţiate de către Regină în numele său sau de Camera inferioară a Parlamentului
În OLANDA, puterea suveranului astfel cum rezultă din Constituţie, se aseamănă net cu cea specifică monarhiei britanice, aspect pe care practica de Stat îl confirmă.
În ce priveşte puterea executivă, aceasta aparţine reginei şi minştrilor, cu deosebirea că regina nu este responsabilă pentru actele sale dar miniştrii sunt. Atât primul-ministru cât şi ceilalţi miniştri sunt numiţi şi revocaţi prin decret regal.
La întrebarea dacă Regele conduce cu adevărat, răspunsul este însă negativ, deoarece, miniştrii formează Consiliul de Miniştri, prezidat de Primul-ministru, care determină politica generală a Guvernului. Membru al Guvernului, monarhul sancţionează actele acestuia, trebuind să fie informat, dar nu să se implice în elaborarea lor. Cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare şi pronunţării discursului tronului, expunând politica Guvernului, este prezentat programul Primului-ministru şi al Consiliului.
Legile şi decretele sunt semnate de regină şi contrasemnate de primul-ministru sau de miniştri. Suveranul dispune de un drept de veto, sau în orice caz, de dreptul de a cere o a doua deliberare asupra legilor, deşi Constituţia nu conţine precizări cu privire la acest drept.