Noţiunea de urbanism a fost utilizată, se pare, pentru prima dată, în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda, intitulată „Teoria generală a urbanizării”. Reglementările propriu-zise în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană au o istorie relativ recentă la nivel mondial,1 chiar dacă disciplina la care se face referire este una foarte veche, primele indicii ale unei astfel de ştiinţe fiind evidenţiate în antichitate. Procesul de modernizare urbană se poate face inconştient – întâmplător sau conştient de o manieră organizată, având în centrul său ca element principal teritoriul.
Teritoriul este generat de spaţiu. În prezent pot fi evidenţiate două tipuri de teritorii principale: „teritoriul instituţional, care aparţine statului şi cetăţeanului” şi „teritoriul relaţional care corespunde între- prinderii, utilizatorului şi locuitorului”.
Teritoriul instituţional reprezintă de fapt teritoriul statului modern, delimitat de o frontieră cuprinzând ansamblul fiinţelor vii, resurselor şi al relaţiilor care sunt strict incluse în interiorul acestuia. În ceea ce priveşte teritoriul relaţional trebuie să analizăm legătura pe care acesta o are cu „ piaţa”.
Termenul de urbanism a fost definit sub diverse forme, conside- rându-se că reprezintă: „un ansamblu complex de activităţi de proiec- tare, avizare, aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate urbană sau rurală3”. Au fost însă păreri care au considerat că urbanismul constituie: „un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice, sociale sau tehnice destinate să asigure o dezvoltare armonioasă a unui oraş”.
În conformitate cu Dicţionarul Explicativ al Limbii Române consi- derăm că: „urbanismul este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistema- tizarea aşezărilor existente şi proiectarea de aşezări noi, cuvântul însuşi vine de la latinescul „urbis” care înseamnă oraş, urbanismul repre- zentând, aşadar, ştiinţa dezvoltării oraşelor şi al aşezărilor”.
Urbanizarea poate fi înţeleasă asemenea unui proces continuu şi complex în care au loc, în acelaşi timp o serie de fenomene legate de concentrarea populaţiei, precum şi diverse modernizări şi schimbări sociale. Centrul urban sau oraşul poate fi considerat o zonă adminis- trativă sau o arie economică funcţională.
Dezvoltarea urbană poate fi privită şi ca un proces de creştere şi amplificare însoţit de o serie de transformări calitative generate de aplicarea unor strategii, politici, programe de dezvoltare. Dezvoltarea urbană reprezintă un proces complex, interactiv, aceste caracteristici fiind determinate de derularea proiectelor de dezvoltare în fazele de elaborare, planificare, implementare şi evaluare, faze ce implică o serie de actori ale căror decizii determină traiectoria dezvoltării.
Politica de dezvoltare urbană constituie, prin urmare, un set de măsuri guvernamentale (naţionale, regionale şi locale) integrate (economice, sociale, culturale, de mediu, de transport şi de securitate) care se adresează oraşelor. Formularea unor politici de dezvoltare durabilă are drept scop îmbunătăţirea unei situaţii existente, eliminarea disfuncţionalităţilor, echilibrarea unor dezvoltări viitoare şi consoli- darea unor direcţii de dezvoltare. În funcţie de specificul fiecărui oraş, sectoarele acoperite de politicile de dezvoltare includ: gestionarea terenurilor, locuirea, serviciile publice, protecţia mediului, dezvoltarea socio-economică, modalităţi de revitalizare urbană.
Dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori au generat multe discuţii, eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din împrejurimi, luând astfel naştere noi aşezări care aveau acelaşi tip şi aceeaşi structură, configuraţia rezultată fiind una dispersată, formată din localităţi mici.
Dezvoltarea capacităţii de producţie pe un anumit specific a generat apariţia unor relaţii de colaborare, cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce. Oraşul1 este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală, polarizând capacităţi şi interese, realizând-se astfel o polarizare a acestor elemente în jurul centrului urban. Satul devine, în timp, subordonat oraşului din punct de vedere economic, social, cultural existând o serie de criterii2 în ceea ce priveşte clasificarea aşezărilor în oraşe şi sate.
Dezvoltarea urbană se confruntă tot mai mult cu problemele globale de structurare a oraşelor. Acest gen de probleme se dovedesc deosebit de complexe atunci când este vorba de definirea ariei geo- grafice, de extinderea localităţilor, de remodelare sau evidenţierea rolului indispensabil pe care centrii urbani îl reprezintă în actualul proces de dezvoltare economică. În definirea oraşului se ţine cont de ţări au acceptat principiul pragului stabilit prin numărul populaţiei, statele care trec de acest prag minimal fiind declarate oraşe. Valoarea pragului minim variază însă de la o ţară la alta, de la numai 250 de locuitori în Danemarca, 300 în Islanda, 1.000 în Canada, Scoţia, Malaysia, 2500 de locuitori în S.U.A sau Thailanda până la 10.000 de locuitori în tări ca Spania, Elveţia sau 20.000 în Olanda. Criteriul numeric asociat cu nivelul edilitar sau cu criteriul administrativ, ponderea maximă a populaţiei agricole, densitatea populaţiei şi a locuitorilor; Criterii hotǎrâte de guvern – în cazul unor ţări precum România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Suedia, Anglia, Japonia, unde oraşele sunt decretate prin acte normative ce au la bază o serie de criterii: poziţionarea geografică favorabilă, dimensiunea demografică, potenţialul economic diversificat şi funcţii economice productive şi neproductive viabile, structura urbanistică şi organi- zarea corespunzătoare a intravilanului.
Complexitatea oraşului este dată de diversitatea funcţiilor sale, zonarea funcţională, poziţionarea geografică. Oraşele sunt generatoare de activităţi economice, oferind oportunităţi de ocupare, educaţie, sănătate şi alte servicii sociale, fiind în acelaşi timp principalii consumatori de resurse naturale şi principalii generatori de poluare şi deşeuri. Pentru evitarea unei evoluţii haotice a oraşului este necesară dezvoltarea unor proiecte de urbanism.
Relaţionat fiind de conceptul dezvoltării urbane, noţiunea de oraş necesită, prin urmare, o definire cât mai exactă. Din punct de vedere legal, oraşul este o subdiviziune politică, creată de către stat, care se diferenţiază de alte subdiviziuni, cum ar fi regiunile, judeţele, comunele şi satele. În conformitate cu reglementările legale, oraşul este unitatea administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană.1
Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-eco- nomic şi geografic, oraşul are două componente:
- componenta teritorială – intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor şi extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului;
- componenta demografică socio-economică, care constă în gru- purile de populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-admi- nistrative care se desfăşoară pe teritoriul localităţii.
Se poate discuta, prin urmare, de existenţa unui sistem urban ale cărui elemente sunt reprezentate de către: „cadrul natural, unităţile economice, dotările urbane, forţa de muncă, populaţia, locuinţele, spaţiile plantate, circulaţia, echiparea tehnică” pentru a cărei bună funcţionare este necesară dezvoltarea şi implementarea funcţiilor oraşului: economico-socială, de locuire, cultural administrativă şi de servire, de comunicare, ecologică şi de relaxare, estetică, strategică.
Între elementele şi funcţiile oraşului este necesară dezvoltarea unor relaţii deoarece ele trebuie să corespundă dinamicii sistemului urban.
Teoriile generale ale dezvoltării urbanistice moderne au căutat explicaţia în alternarea diferitelor faze de urbanizare, ca bază a ciclurilor temporale ale unui model general de urbanizare. Au fost identificate 4 faze ale dezvoltării urbane. Prima dintre ele presupune un amplu proces de urbanizare. Esenţa procesului de urbanizare o constituie industrializarea, crearea de mari complexe industriale care atrag masiv forţa de muncă de la sate. Procesul presupune inducerea unor schimbări majore în reţeaua urbană, prin dezvoltarea unuia sau mai multor oraşe mari, precum şi prin crearea de noi oraşe. Procesele de dezvoltare internă ale oraşului relevă construirea locuinţelor în aproprierea locurilor de muncă, crearea unor mari zone rezidenţiale în aproprierea zonelor centrale sau a zonelor industriale. Dezvoltarea ulterioară este influenţată de extinderea utilităţilor de bază şi de construcţia de locuinţe. Creşterea urbană accelerată începe odată cu industrializarea accelerată. Dezvoltarea construcţiei de locuinţe nu ţine pasul, în general, cu necesarul de forţă de muncă din industrie, ceea ce creează mari fluxuri, precum şi zone de locuit semiurbane în jurul oraşului principal.
Cea de-a doua fază sub-urbanizarea este marcată de o serie de schimbări tehnologice şi de modificări în structura producţiei. Trecerea de la industria grea la industria uşoară, la linii de asamblare în hale mari, uşoare, pe un nivel, cu o forţă de muncă mai redusă. Odată cu construirea acestor noi tipuri de unităţi în zonele libere, de la marginea oraşului, forţa de muncă-predominant calificată şi redusă numeric se transferă în suburbii. Dezvoltarea urbană extensivă se încetineşte. Odată cu creşterea veniturilor, obiectivul principal devine îmbună- tăţirea condiţiilor de locuit şi a infrastructurii. Procesele de dezvoltare internă ale oraşelor sunt marcate în mod decisiv de dezvoltarea tran- sportului public şi de creşterea gradului de monitorizare individuală.
Dez-urbanizarea este explicată atât prin noi schimbări, cât şi prin degradarea zonelor centrale ale oraşului. Schimbările tehnologice au în vedere, în principal, un nou tip de cooperare „în reţea” între între- prinderile mai mici, amplasate la distanţe mai mari de aglomeraţia urbană. Creşterea rolului serviciilor industriale determină, de aseme- nea, migraţia populaţiei spre localităţi mai mici, localităţi în care furnizorii de servicii găsesc teren şi forţă de muncă mai ieftine, iar lo- cuitorii, condiţii de viaţă mai sănătoase. În felul acesta, reţeaua urbană devine mai echilibrată, odată cu creşterea numărului de locuitori în oraşele mijlocii şi mici şi descreşterea populaţiei oraşelor mari.
Re-urbanizarea este legată de globalizarea economiei, metro- polele devin noduri ale fluxurilor de informaţie şi de capital, cunos- când o revitalizare prin creşterea rolului lor în prelucrarea informaţiilor şi dezvoltarea serviciilor.
Din punct de vedere economic, oraşul este locul care prezintă cele mai mari densităţi de investiţii şi echipamente pe unităţile de suprafaţă, reunind majoritatea capitalurilor disponibile, chiar şi pe cele provenite din spaţiul rural. Prin urmare, pentru a discuta de viabilitatea unui oraş este necesară întrunirea unor elemente, după cum urmează:
- crearea unei baze economice diversificate;
- dezvoltarea capitalului uman şi utilizarea în mod comercial a acestuia;
- asigurarea reţelei de instituţii de învăţământ care să asigure pregătirea forţei de muncă, potrivit cererii pieţei;
- asigurarea calităţii vieţii privind cultura şi mediul urban;
- asigurarea accesibilităţii prin legături fizice şi telecomunicaţii;
- îmbunătăţirea capacităţii instituţionale locale de a dezvolta potenţialul economic local.1
Aceste cerinţe au permis ca oraşul care generează fenomenul de interdependenţă între localităţile adiacente, să devină un factor de presiune pentru acestea, sub aspectul cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, dar şi distorsiuni, agravarea problemelor de mediu, creşterea poluării, degradarea vieţii în general, fără ca graniţele urbane să poată contribui la limitarea acestor presiuni.
Efectul imediat al acestui fenomen de extindere l-a reprezentat constituirea „zonelor” sau „regiunilor” metropolitane, care cuprind oraşul generator de procese de interdependenţă şi localităţile care menţin sau susţin acest proces prin relaţii reciproce.
În ceea ce priveşte identificarea şi cuantificarea gradului de dezvoltare urbană o serie de indicatori au fost elaboraţi, rolul acestora fiind acela de a contribui la ierarhizarea procesului de urbanizare. În consecinţă, unul dintre indicatorii concepuţi pentru măsurarea nive- lului de dezvoltare urbanistică este denumit GDU.1 Acest indicator caracterizează situaţia reală faţă de situaţia ideală referitoare la şase categorii de lucrări de infrastructură: străzi modernizate, alimentare cu apă, canalizare, reţea de gaze, reţele electrice şi servicii telefonice urbanistice, fiind tratate uzual ca lucrări de viabilizare. Acest indicator poate fi utilizat pentru fundamentarea deciziilor de dezvoltare urba- nistică la nivelul oricărei aşezări umane, contribuind atât la stabilirea necesarului de lucrări de bază pentru dezvoltarea urbanistică ulte- rioară, precum şi la identificarea priorităţilor de intervenţie pentru ca localitatea să atingă condiţii minime pentru atragerea investiţiilor şi creşterea gradului de confort al populaţiei.
În ceea ce priveşte avantajele unui astfel de indicator trebuie să menţionăm gama largă de informaţii pe care o poate oferi, precum şi utilizarea simplă şi accesibilă a acestuia. În măsura în care se coboară la unităţi teritoriale mai mici (comune, sate) apar dificultăţi în ceea ce priveşte obţinerea datelor primare.
Indicatorul agregat de prosperitate ( IP)2 reprezintă un indicator care exprimă poziţia relativă a unei entităţi în funcţie de performanţele atinse în ceea ce priveşte caracteristicile de prosperitate. Acest indicator oferă o analiză în ceea ce priveşte corelaţia dintre preţurile de piaţă ale terenurilor şi prosperitatea zonei, realizând o estimare a preţurilor terenurilor în funcţie de gradul de prosperitate.
Principalul avantaj al acestui indicator este reprezentat de furnizarea unor informaţii mult mai realiste ale unei colectivităţi, deoarece ia în considerare un număr mai mare de indicatori.