Conceptul de aşezare umanǎ a fost convenit la Conferinţa Naţiunilor Unite din 1976, de la Vancouver, din Canada. Aşezările umane reprezintă toată gama posibilă de organizări stabile ale comu- nităţilor umane ancorate fizic în peisajul natural al uscatului, în cadrul sistemelor ecologice naturale. Aşezarea umană poate fi sălaşul vânătorului de munte, al pescarului din deltă, cătunul sau satul, până la oraşe inclusiv megalopolisurile lumii superindustrializate. Toate acestea reprezintă aşezări umane, denumite uzual localităţi.
Evoluţia aşezărilor umane cunoaşte o dinamică activă în acest sfârşit de mileniu. Singura posibilitate de a ţine sub control această evoluţie este elaborarea şi aplicarea unor proiecte de dezvoltare durabilă. Aşezarea umană este un sistem cu valenţe ecologice în care componentele vii şi nevii naturale, seminaturale şi create se întreţes în legături reciproce (Berindan C, 1987).
Satul este prima formă de aşezare umană, apărută o dată cu agri- cultura, având vatra de sat şi moşia sau ţarina. El nu poate fi studiat separat de componenta teritorială, deoarece folosinţa agricolă a terito- riului moşiei şi a funcţiei sale rezidenţiale, ca vatră, reprezintă un singur fenomen social complex. Satul se integrează organic în mediul natural, fiind armonizat ecologic cu acesta, mai mult decât oraşul. El primeşte şi menţine amprenta teritoriului şi a naturii, faţă de oraş, care modifică mai radical peisajul. Gospodăria rurală constituie nucleul economic de bază al satului, având grădini, livezi, curţi cu acareturi pentru animale şi produse agricole. Construcţiile apar integrate naturii şi peisajului pe care îl potenţează. Cea mai mică grupare de case şi gospodării formează un crâng situat lângă o sursă de apă, apoi ur- mează cǎtunul, cu 15-40 de case, şi satul, care poate număra mii de locuitori. Satele pot fi adunate sau risipite, aglomerate sau înşiruite. Cerinţele noi ce se pun în faţa satului se referă la: modernizarea vieţii şi a funcţiilor sale, cu păstrarea valorilor tradiţionale, iar pentru satele mari, sedii de comună şi centre de interes, o urbanizare echilibrată şi bine structurată, iar pe termen lung, trecerea satelor la o dezvoltare durabilă. România are în prezent, în cele 13.268 de sate, cca 2,5 milioane de gospodării rurale, care în viitor este de presupus că se vor comasa şi reduce ca număr la cca. 1 milion, întărite însă ca forţă economică. Oraşul reprezintă o formă complexă de aşezare umană, cu o populaţie numeroasă. Un oraş îndeplineşte de regulă, funcţiuni multiple, politice, administrative, comerciale, de servicii şi culturale. Oraşul concentrează, prelucrează şi distribuie bunuri. Oraşele s-au specializat, existând oraşe concentrate - metropole, oraşe de transfor- mare (centre industriale), oraşe de redistribuire a bunurilor materiale (centre comerciale, porturi, târguri) şi/sau spirituale. Un oraş optim asigură una sau cel mult două funcţii speciale de producţie, transfor- mare sau redistribuire, concentrarea excesivă a ramurilor fiind peri- culoasă. Oraşul este o aglomerare ai cărei locuitori lucrează, de regulă, în domeniul terţiar.
Oraşul este cel mai dinamic şi activ centru al creşterii economice, adevărată locomotivă a creşterii şi model de dezvoltare, centru de inovaţie tehnologică de cercetare ştiinţifică şi un adevărat incubator economic.
O grupare importantă a oraşelor este în raport de funcţiile lor1:
- oraşe comerciale;
- oraşe culturale;
- oraşe balneoclimaterice;
- oraşe porturi;
- oraşe cu funcţii administrativ-politice.
O altă clasificare este în funcţie de numărul de locuitori: între diferite limite, care pot varia de la stat la stat.
În funcţie de teritoriul pe care îl organizează deosebim:
- oraşe locale;
- oraşe regionale;
- oraşe naţionale;
- oraşe internaţionale.
Marile aglomerări urbane beneficiază de un regim legal propriu.
În ierarhia urbană se pot identifica cinci niveluri principale:
- Metropolele naţionale şi internaţionale sunt la nivelul superior al ierarhiei urbane. Ele dispun de cele mai înalte funcţii printre care funcţia de capitale politice naţionale (Viena, Budapesta, Bucureşti etc.). În Germania sunt reprezentative capitalele marilor landuri occidentale şi metropolele Berlin, Hamburg, Frankfurt.
- Megalopolisurile – oraşe cu peste 10 milioane de locuitori;
- Centrele urbane regionale sunt metropole regionale dotate cu funcţii de alt nivel.
- Aglomerările secundare regrupează aglomerări şi mari oraşe ce funcţionează ca şi capitale subregionale;
- Centrele urbane intermediare dispun de funcţii administrative şi de servicii de nivel intermediar (prefectură, diverse servicii, instanţe etc.).
- Centre urbane elementare cu funcţii minore.
La nivelurile superioare ale acestei scări de mărime se află metropolele.
Este destul de greu de stabilit nivelul de la care un oraş îşi capătă statut de metropolă. Dacă se pleacă de la etimologie (din greacă: meter
= mamă şi polis = oraş, respectiv oraşul care are grijă de celelalte), atunci calitatea de metropolă apare în momentul în care un oraş îşi dezvoltă suficient funcţiile politice, încât să poată ajunge la un rang ierarhis superior, de unde să poată juca un rol decizional, important într-un sistem urban. În prezent însă, odată cu descentralizarea atribuţiilor politice, mult mai importantă apare pentru un oraş calitatea sa economică, puterea sa de a atrage şi de a emite fluxuri comerciale, financiare şi informaţionale, de a crea şi difuza în teritoriu diferite tipuri de inovaţii.