Într-o societate dezvoltată este recunoscut faptul că valoarea unei administraţii o constituie nu atît mijloacele materiale sau financiare de care dispune ea, cît, mai ales, potenţialul ei uman. Anume oamenii asigură atingerea celor mai înalte niveluri de eficacitate a oricărei agenţii. Orice ţară, dacă şi-a trasat scopul de a realiza o reformă a administraţiei publice, trebuie să dispună de o politică de personal bine definită, adică să promoveze un management constructiv al personalului.
Termenul „personal", scrie E.Mitrofanova, iniţial a fost utilizat în literatura engleză ca o denumire generală a tuturor lucrătorilor dintr-o organizaţie care aveau diverse calificaţii şi posturi. în URSS şi alte ţări, inclusiv europene, o răspîndire mai largă a avut termenul cadre, luat din lexiconul militar şi desemnîndu-i, în limbile germană şi franceză, pe militarii profesionişti. în literatura din ţările CSI, inclusiv Republica Moldova, se utilizează şi termenul „personal", şi termenul „cadre", dar ultimul are un caracter mai limitat (de exemplu, „cadrele de conducere").
în anii '70 ai sec. XX, în ştiinţa şi practica conducerii din SUA, scrie acelaşi autor, în locul termenului personal a început a fi utilizat termenul resursele umane. Această modificare ţine de reinterpretarea rolului şi locului omului în activitatea de producţie în epoca revoluţiei tehnico-ştiin- ţifice şi de atitudinea faţă de el nu numai ca faţă de un factor „însufleţit" al producţiei, ci şi ca de o personalitate cu interesele, motivaţia, psihologia, valorile, spiritul întreprinzător şi alte calităţi ce îi sînt caracteristice.
„Resursele umane e o noţiune ce reflectă principala bogăţie a oricărei societăţi, prosperarea căreia e posibilă prin crearea condiţiilor pentru reproducerea, dezvoltarea, utilizarea acestui resurs, ţinîndu-se cont de interesele fiecărui om."
Noţiunea „resursele umane" e mai amplă decît noţiunile „resursele de muncă" şi „personal", deoarece conţine totalitatea caracteristicilor socioculturale şi a particularităţilor individual-psihologice ale oamenilor.
Nicolas Henry scrie: „Două treimi din americani au un loc de muncă şi cincisprezece la sută din această forţă de muncă, adică aproximativ 19,9 milioane de lucrători, sînt angajaţi guvernamentali. Managementul lor este o provocare destul de mare.
Domeniul tradiţional al administrării personalului şi-a extins limitele intelectuale şi se numeşte acum managementul resurselor umane; managementul resurselor umane publice are în vedere administrarea şi elaborarea politicilor pentru angajaţii publici şi pentru poziţiile din sectorul public".
Şi Gh. Şciokin scrie că resursele umane reprezintă una dintre principalele particularităţi ale populaţiei ca făuritoare de valori spirituale şi materiale, cuprinzînd şi totalitatea diferitelor calităţi ale oamenilor. E noţiunea cea mai generalizatoare a obiectului politicii de cadre. Ea este mai largă decît noţiunile „resursele de muncă", „forţa de muncă", „personalul", „cadrele", care, la fel, caracterizează obiectul politicii de cadre. Cel mai des termenul „managementul resurselor umane" e interpretat în sensul activizării factorului uman prin intermediul unui management eficient şi a optimizării componentei sociale a producţiei obşteşti.
Termenul „managementul resurselor umane", scrie acest autor, a apărut în anii '60 ai sec. XX, cînd, într-un articol al sociologului american R.Mils, modelul „Relaţiile umane" se contrapunea modelului „Resursele umane", în modelul „Relaţiile umane" atenţia principală e orientată spre crearea condiţiilor optime de muncă a lucrătorului. în modelul „Resursele umane" colaboratorii sînt priviţi ca o sursă de rezerve nevalorificate. Satisfacţia colaboratorilor deja nu mai este un scop dintre cele mai importante, ci devine un rezultat al cointeresării personale a lucrătorului.
Scopul acestui tip de management constă în recrutarea angajaţilor, priceperea de a-i menţine, a-i perfecţiona şi a pregăti din punct de vedere profesional colaboratori competenţi şi cointeresaţi, care vor ajuta în mod eficient şi rezultativ la realizarea scopurilor organizaţiei.
Managementul resurselor umane prevede dirijarea unică a proceselor de formare, repartizare, redistribuire, utilizare şi recuperare a resurselor umane cu scopul de a obţine cea mai deplină satisfacere a necesităţilor sociale şi personale în bunuri materiale şi spirituale, facînd cheltuieli optime de muncă.