Reformarea administraţiei publice locale a fost unul dintre cele mai importante obiective ale tranziţiei. Conceptul reformei administraţiei locale a fost aprobat de către Cabinetul de Miniştri la 28 septembrie 1993, având drept scop: democratizarea şi descentralizarea puterii de stat; creşterea responsabilităţii autorităţilor locale în exercitarea funcţiilor încredinţate; îmbunătăţirea calităţii serviciilor prestate; implicarea cetăţenilor în procesul decizional. Tabelul 1. Sistemul leton al autonomiilor locale
Până la reformă |
După reformă |
7 oraşe republicane |
9 oraşe |
63 oraşe |
110 municipalităţi |
26 raioane (administraţii regionale) |
|
517 administraţii rurale 5 |
Principiile care au stat la baza reformei administraţiei locale au fost:
- democratizarea şi descentralizarea administrativă;
- autonomia administraţiei locale în raport cu administraţia centrală;
- activitatea independentă, în limitele legii;
- dezvoltarea proprietăţii publice şi private;
- stabilirea bugetelor locale independente;
- aplicarea metodelor moderne de management.
în cadrul reformei administraţiei locale se urmărea:
- adoptarea unei noi legi cu privire la alegerea consiliilor locale;
- adoptarea unei noi legi cu privire la administraţiile locale comune pentru administraţiile rurale şi urbane şi administraţiile raionale[1];
- realizarea reformei administrativ-teritoriale;
- îmbunătăţirea sistemului bugetar local;
- crearea sistemelor informaţionale locale;
- înfiinţarea instituţiilor de formare profesională pentru deputaţi şi personalul administraţiilor locale;
- organizarea sistemului de negocieri dintre Guvern şi administraţiile publice locale.
Legea reformei administrativ-teritoriale a fost adoptată în anul 1998. Legea prevedea amalgamarea (consolidarea) administraţiilor locale până în anul 2005. însă lipsa voinţei politice, modificarea diviziunii teritoriale propuse şi schimbarea frecventă a administraţiei (în Letonia, administraţia funcţionează aproximativ un an) au amânat implementarea reformei până la alegerile locale din anul 2009.
Potrivit Legii reformei administrativ-teritoriale (1998), administraţiile locale puteau realiza amalgamarea din proprie iniţiativă. Deşi numărul amalgamărilor voluntare a fost mai degrabă mic, numărul administraţiilor locale din Letonia a fost redus cu fiecare an, iar o parte din administraţiile locale amalgamate voluntar au fost incluse în teritorii mai mari la sfârşitul reformei.
Proiectele de amalgamare au beneficiat de sprijinul financiar al statului (aproximativ 5-10 mii lats (3.5-7 mii EUR) per proiect), o parte semnificativă a acestor subvenţii fiind acordată pentru investiţiile în infrastructura administraţiilor reformate. în perioada 2005-2009, au fost alocate în acest scop 97 milioane lats (68 milioane EUR). Astfel, se estimează că s-au alocat 200 mii Ls per unitate administrativă amalgamată (de exemplu, pentru 5 administraţii rurale care au format o singură unitate administrativă s-a acordat 1 milion de lats).
Noua diviziune administrativ-teritorială, alcătuită din 118 administraţii locale, a fost aprobată prin Legea teritoriilor şi aşezărilor administrative (18.12.2008). în 2009, o administraţie locală a fost divizată în două părţi, iar în prezent în Letonia există 119 administraţii locale.
în pofida reformei realizate, încă mai există disparităţi importante între administraţii din punctul de vedere al mărimii lor. Cea mai mare administraţie locală este capitala, oraşul Riga, în care locuieşte mai mult de o treime din toată populaţia Letoniei (703.6 mii locuitori în 2011). Cele mai mici unităţi administrative au mai puţin de 1400 locuitori, 3 administraţii locale au mai puţin de 2 mii de locuitori, iar 36 administraţii locale au între 2 şi 5 mii locuitori.
Letonia este formată din cinci regiuni, care au început să se dezvolte în anul 1996 ca urmare a cooperării dintre administraţiile locale. Scopul creării lor a fost dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor şi coordonarea dintre municipalităţi şi alte organe administrative. Teritoriile acestora au fost fixate în 2003, prin Legea cu privire la dezvoltarea regională (adoptată în 2002). Unul din avantajele iniţiale ale creării regiunilor a fost planificarea socio-economică. Regiunile de planificare nu sunt diviziuni teritorial-administrative, dat fiind că nu sunt stipulate în legea cu privire la diviziunile teritorial-administrative ale Letoniei. Deşi numărul regiunilor este de 5, Eurostat divizează Letonia în 6 regiuni, deoarece ia în calcul Riga separat de regiunea din care face parte.
Competenţa şi responsabilitatea regiunilor sunt restrânse. Principalele funcţii ale regiunilor includ: planificarea dezvoltării regionale, coordonarea şi colaborarea cu administraţiile locale şi instituţiile de stat. Regiunile se implică activ în proiectele finanţate din fonduri europene şi alte fonduri. Bugetele regiunilor sunt incluse în bugetul de stat ca subprograme bugetare din cadrul programului Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiilor Locale. Angajaţii administraţiei regiunilor sunt angajaţi ai statului. Administraţia regiunilor se subordonează Consiliului de Dezvoltare. Aceste administraţii au dreptul să beneficieze de subvenţii de stat.
Se discută demult despre organizarea regiunilor ca autonomii de nivelul doi (subnaţional) sau ca instituţie de stat cu o mai mare influenţă, care să furnizeze servicii la acest nivel teritorial. Dat fiind că nivelul autorităţii care exista anterior între administraţia centrală şi autorităţile locale (raioane) a fost desfiinţat, aceste discuţii sunt tot mai frecvente. în februarie 2010, Parlamentul a adoptat amendamente la Legea cu privire la dezvoltarea regională, prin care instituţiile administraţiei de stat au obţinut dreptul de a delega sarcini regiunilor. însă discuţiile pe marginea statutului şi viitorului regiunilor continuă[2]. Faptul că perioada de criză economică se suprapune cu reforma administrativ-teritorială şi cu alegerile locale face ca situaţia să fie foarte complicată. Amânarea reformei are un impact negativ asupra dezvoltării ţării, iar vina pentru întârzierea reformei administrativ-teritoriale o poartă atât administraţia centrală, cât şi administraţiile locale.
[1] Şapte oraşe republicane făceau parte din ambele nivele ale sistemului administrativ, exercitând funcţii atât de nivelul întâi, cât şi de nivelul doi.
[2] Inga Vilka, 2010.