În anii 60 şcoala relaţiilor umane a început să fie abandonată. Deşi studiile despre relaţiile instituţionale neformale îşi păstrează valabilitatea şi astăzi, prioritate a căpătat şcoala sistemică sau a sistemelor sociale.
Exponenţii ei au părăsit terenul "homo economicus" şi "homo sociales". Şcoala sistemică a promovat ideea "omului complex" care acţionează într-o "organizaţie complexă". E de notat şi faptul că spre deosebire de adepţii şcolilor anterioare exponenţii celei sistemice au renunţat la interpretarea organizaţiei ca o entitate izolată, examinînd-o în contextul ambianţei în care funcţionează.
Promotorii noii doctrine a instituţionalizării au mizat mai puţin pe datele empirice dînd preferinţă teoriei generale a sistemelor. Ideile de bază ale acestei teorii aparţin biologului şi filozofului Ludwig von Bertanlanffy. El a propus aplicarea principiilor de organizare a sistemelor biologice în sfera socială. între acestea se numărau caracterul deschis al sistemului; natura lui homeostatică, structura, diferenţierea, integrarea, evoluţia sistemică etc. (Morgan, 1989: 55-57).
Proiectarea acestor şi altor principii în sfera socială a fost efectuată de Talcott Parsons. în studiul său "Sistemul social" (1951) el a fundamentat teoria sistemelor cunoscută şi sub denumirea "analiza sistemelor". Esenţa ei e următoare: sistemul social reprezintă un ansamblu de interacţiuni modelate sau de relaţii persistente între actorii lui (Parsons, 1988: 33). Sistemul constă din stricturi mai mici numite subsisteme care interacţionează între ele şi cu sistemul în întregime. Mediul în care acţionează un sistem a fost denumit ambient. Linia analitică ce separă sistemul de ambientul său a fost calificată hotarul sistemului. Un sistem suportă influenţă (input) din ambientul său sub forma unor imperative ce acţionează asupra sistemului, precum şi sub forma unui sprijin pentru funcţionarea sa. Prin operarea unui sistem, influenţele (in- put-urile) sînt supuse procesului de conversie care generează reacţii la imperative (output-uri) ale sistemului. Acestea cuprind reguli ce urmează a fi impuse sau politici care trebuie a fi implementate. Atunci cînd aceste reacţii (output-uri) ale sistemului afectează ambientul astfel încît modifică influenţele (input-urile) are loc retroacţiunea (feedback). Sistemele care au tendinţa atunci cînd sînt deranjate să revină la o stare de echilibru se numesc homeostatice (Plano, Riggs, Robin, 1993:11).
Aplicate în domeniul instituţionalizării sociale, aceste considerente teoretice au generat o abordare principial nouă a entităţii. Interpretarea anterioară - atomistă - sugera că un tot întreg poate fi înţeles doar împărţindu-1 în elemente şi studiind aceste elemente (să ne amintim de metodicele lui Taylor de segmentare a operaţiilor de muncă) şi că acest întreg e suma elementelor. Exponenţii şcolii sistemice au pornit de la faptul că orice entitate e o "integritate" alcătuită din elemente interconectate care nu pot fi examinate decît în albia relaţiilor fireşti.