Administrație publică

Metoda este legata de explicatie si reprezinta un mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului si cauta sa raspunda la intrebari de tipul “cum?”. Ambiguitatea termenului este data atat de diferentele de nivel la care se situeaza metodele in cercetare, de amploarea explicatiilor pe care acestea le comporta, cat si de diversele momente ale procesului de cercetare carora li se aplica.

In general, prin metoda de cercetare se înțelege calea, itinerariul, sau programul după care se reglează acțiunile individuale și practice în vederea atingerii unui scop. Metodele au un in principal un caracter instrumental și de actiune, dar si de informare si interpretare, fiind ghidate atat de concepția generală a cercetătorului, cat si de principiile teoretice de la care pornește si pe care-si fundamenteaza demersul de cercetare.

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă sistemul de reguli și principii de cunoaștere și de transformare a realității obiective. În științele socio-umane, termenul de metoda se folosește în accepțiuni foarte variate, asociindu- i-se când un sens prea larg (metoda statistică, metoda experimentală), când unul prea îngust (Chelcea, 2001). M.Grawitz (1972, apud Chelcea) remarca faptul că în științele umane noțiunea de metoda este ambiguă utilizându-se fie la singular (metoda comparativă, etc.), fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.).

Metoda este utilizata în funcție de o metodologie și presupune ,,înlănțuirea ordonată a mai multor tehnici” (Friedman, 1961, apud Chelcea) care, la rândul lor, vor fi operaționalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric sau traseul operționalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare... prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare’’. La fel am putea detalia și în ceea ce privește metoda observației în cazul unei anchete de explorare: ca tehnică ar putea figura în acest caz ,,observația participativă’’, un procedeu pentru acest tip de observație ar fi modalitatea de înregistrare a datelor iar ca instrument de investigare - ghidul de observație.

Clasificarea metodelor

Exista foarte multe criterii dupa care metodele in stiintele umane au fost clasificate.

Un prim criteriu ar fi cel temporal, J.C.Plano (1993, apud Chelcea) vorbește de metode longitudinale sau ,,viziunea în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.) și metode transversale sau ,,viziunea în lățime’’ (observația, ancheta, testele etc).

Dacă se cercetează, exemplifică autorul, performanțele academice ale unui grup de studenți se poate recurge la metoda longitudinală, ceea ce presupune cercetarea aceluiași grup pe toată durata colegiului sau facultății ori se poate folosi metoda transversală ceea ce înseamnă cercetarea simultană a mai multor grupuri - câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin metoda longitudinală studiul se va termina în câțiva ani în timp ce, prin metoda transversală, studiul se încheie într-un singur an.

După criteriul funcției îndeplinite (I.Coanda, 1987) în procesul cercetării putem vorbi de:

1. metode de proiectare a cercetării (eșantionarea, operaționalizarea conceptelor etc.);
2. metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);
3. metode de analiză și interpretare (scalarea, analiza factorială, comparația, analiza de conținut etc.).

Un alt criteriu ar fi cel al credibilității datelor obținute în cercetare (V.Miftode, 1982). Din aceasta perspectiva se poate face distincția între metode principale și metode secundare. Primele (observația, experimentul, documentarea) oferă informații cu valoare de fapte și înlesnesc o cunoaștere predominant sociologică iar secundele (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor, tehnica sociometrică) oferă informații cu valoare de opinie și permit o cunoaștere predominant psihosociologică.

Metodele socioumane (si in special cele din sociologie) ar putea fi clasificate și după alte criterii: numărul unităților sociale luate în studiu (metode statistice și metode cazuistice), după gradul de corelare și asociere în cercetare, după gradul de implicare a cercetătorului în provocarea manifestărilor socialului etc.

Conform lui J.Plano, indiferent de varietatea tipurilor de metode si de clasificarile utilizate, metoda științifică presupune următoarele momente:

1. identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;
2. formularea unei ipoteze ce exprimă o relație între variabile;
3. raționare deductivă atentă în ceea ce privește ipoteza pentru a investiga implicațiile problemei: stabilirea tehnicilor și procedeelor aferente;
4. culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
5. analiza cantitativă și calitativă a datelor;
6. acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei” (J.Plano, 1993).

Septimiu Chelcea (2001) clasifică metodele în funcție de patru criterii:

1. după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc descoperirea relațiilor între laturilor, aspectele, fenomenele și procesele social-umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observația, ancheta sociologică, etc.) și metode longitudinale (care studiază evoluția fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).
2. după criteriul reactivității (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra obiectului de studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată, etc.) și metode de observație (studiul documentelor sociale).
3. după numărul unităților sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice ce presupun investigarea unui număr mare de unități sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie, ancheta sociologică, etc.) și metodele cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva unități sau fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.).
4. in sfârșit, după locul ocupat în procesul investigației empirice distingem între metodele de culegere a informațiilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren, anchete), metodele de prelucrare a informațiilor (metode calitative și metode cantitative) și metodele de interpretare a datelor cercetării (ne referim la metodele comparative, metodele interpretative, etc.)

Totodata, după scopul lor, cercetările socioumane concrete pot fi de mai multe tipuri si, in primul rând, putem vorbi de cercetări descriptive și cercetari explicative. In ceea ce priveste cercetări descriptive, se stie ca orice știință începe prin a fi descriptivă, pentru ca mai apoi sa se incerce o explicare teoretică a faptelor de observație. Unele științe rămân preponderent descriptive - de exemplu, etnografia - pe cand altele se apropie mai degraba de nivelul explicativ, asa cum se presupune ca face sociologia. Cercetările descriptive și explicative nu sunt decât tipuri extreme ale cercetării socioumane. Există forme intermediare și cercetări deopotrivă descriptive și explicative si orice cercetare explicativă conține și o descriere a situației și în orice cercetare descriptivă, prin clasificările introduse, se întrevede și începutul unei explicații teoretice. Rămâne valabilă insa urmatoarea distincție: cercetările explicative își propun testarea ipotezelor, în timp ce cercetările descriptive oferă informații pentru formularea ipotezelor.

Majoritatea clasificarilor descrise mai sus sunt deja operabile in campul cercetarilor socioumane si au devenit aproape clasice in aceasta arie a cunoasterii stiintifice. Din pacate insa, marea lor majoritate se bazeaza pe criterii venite dinspre abordarile de tip sociologic.

Pentru a putea opera insa distinctii mai clare si mai specifice in planul ariei cunoasterii psihologice, am propus o clasificare a metodelor și tehnicilor de cercetare în functie de nivelul de acces la instantele sistemului psihic.

Astfel, din această perspectivă, putem vorbi de:

• metode care vizează planul conștient și care se adresează cu precădere instanței Egoului (metoda anchetei pe bază de chestionar sau interviu structurat; metoda observației directe etc.);
• metode care vizează nivelul inconștientului (personal și colectiv) și care se adresează cu precădere instanței Sinelui personal si colectiv și care au ca obiectiv obținerea de informații la care subiectul nu are acces direct, nemijlocit și conștient (metoda anchetei pe bază de interviu clinic de profunzime sau interviu de tip analitic, metoda experimentului asociativ-verbal, observația participativă și analiza actelor ratate etc.);

- metode care vizează planul transpersonal și care urmărește obținerea de informații de la nivelul Sinelui integral (metoda experimentală de tip transanalitic, metoda experimentală a calătoriei șamanice, a respirației holotropice etc.).

Trebuie precizat faptul că acest tip de clasificare se face în principal din rațiuni de ordin didactic și că - în practica de cerectare - metodele și tehnicile sunt folosite nu într-un mod “clivat”. Totodată, trebuie remarcat faptul că accesul la o anumită instanță a sistemului psihic presupune invarabil și accesarea celorlalte instanțe și aceasta datorită faptului că psihicul uman este un tot integral sistemic si holistic, fiecare nivel comunicând și reacționând cu celelalte nivele în permanență. Spre exemplu, deși interviul de tip analitic își propune să acceseze și să releveze informații de la nivelul inconștient al persoanei, calea de acces este cu precădere una conștientă, relația - ca schimb direct de informații - dintre intervievat și intervievator, dintre analizat și analist fiind una conștientă.

Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definită drept “ansamblu de prescripții metodologice (reguli, procedee) pentru o acțiune eficientă, atât în sfera producției materiale, cât și în sfera producției spirituale (tehnici de cunoaștere, de calcul, de creație), precum și în cadrul altor acțiuni umane (tehnici de luptă, sportive, etc.)” (Dicționar de filosofie, 1978).

Si-n acest caz, definiția dată termenului de “tehnica” în științele sociale și comportamentale este destul de ambigua si aceasta pentru că in principal nu se fac distincțiile cuvenite între metode și tehnici sau tehnici și procedee. În majoritatea cazurilor, pentru depășirea dificultății de identificare a metodelor si, respectiv, a tehnicilor de cercetare, lucrările apar sub titlul ”Metode și tehnici” (Chelcea, 2001).

Transand destul de clar problema, Chelcea (2001) definește tehnicile de cercetare ca fiind subsumate metodelor si referindu-se strict la demersul operațional al abordării fenomenelor de studiu. Astfel, se poate spune ca aceleiași metode îi sunt subordonate mai multe tehnici, iar fiecare tehnică poate fi aplicată în modalități diferite.

Procedeul este definit drept “maniera de acțiune”, de utilizare a instrumentelor de investigare, iar instrumentele de cercetare sunt unelte materiale de care se folosește cercetatorul pentru cunoașterea științifică a fenomenelor (fișa de înregistrare, aparat, etc.)

“Metodele, tehnicile, procedeele și chiar instrumentele de investigare, se subsumează perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativă” (Chelcea, 2001). Recurgerea la o modalitate sau alta de cercetare ține, de adecvarea ei la specificul domeniului și la obiectivele urmărite. Respectarea cerinței adecvării privește toate elementele, fie acestea metode, tehnici și procedee de lucru, fie forme de instrumente de cercetare.