Pin It

În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba engleză (interview - întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică și în științele socioumane. El are ca echivalent termenii din limba franceză “entretien” (conversație, convorbire) și „entrevue“ (întâlnire între două sau mai multe persoane). Cel de-al doilea termen, deși reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportă totuși un sens diferit: are o nuanță utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972).

In cercetarea socioumana romaneasca s-a facut de-a lungul timpului distinctia intre interviu si convorbire, dar in prezent cei doi termeni se considera ca au acelasi inteles fiind folositi ca referinta pentru aceeasi tehnica de cercetare.

Puem spune, asadar, ca interviul este o conversație față în față, în care o persoană obține informații de la altă persoană (Denzin, 1970).

În Tratatul de psihologie socială, Roger Daval și colaboratorii (1967, apud Chelcea) fac o serie de distincții între situația de interviu și alte fenomenele psihosociologice:

  • Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc chiar fără scopul de a obține informații unii de la alții, ci pur și simplu pentru a se vedea, pentru plăcerea de a fi împreună. Chiar dacă își vorbesc, nu înseamnă neapărat că schimbă informații. Evident, interviul poate constitui un scop al intrevederii, dar întâlnirea dintre două sau mai multe persoane adesea are cu totul alte scopuri.
  • Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversație constituie un interviu. Convorbirea presupune schimbul de informații în legătură cu o temă sau alta. Persoanele care conversează schimbă frecvent rolurile de emițător și de receptor. Informația nu este direcționată într-un singur sens, nu există un conducător al discuției, așa cum stau lucrurile în cazul interviului.
  • Interviul reprezintă mai mult decât un dialog - apreciază Roger Daval -, pentru că nu totdeauna dialogul are drept scop obținerea de informații. În filme, de exemplu, dialogul permite exprimarea stărilor sufletești; în filosofie prin dialog permite exprimarea stărilor sufletești; în filosofie prin dialog se exprimă ideile, gândirea, concepția autorilor. Dialogurile socratice sunt veritabile reflecții filosofice, nu căutarea obținerii unor informații. Nici Socrate și nici Platon nu „intervievau“, ci își expuneau în dialogurile lor concepțiile filosofice.
  • • Interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deși și într-un caz și în celălalt există o persoană care pune întrebări, care dirijează discuția. Obținerea informațiilor prin interogatoriu evocă obligația de a răspunde, constrângerea exterioară. Din contră, interviul presupune libertatea de expresie a personalității, chiar bucuria oamenilor de a-și spune cuvântul, de a-și face publice opiniile.

Septimiu Chelcea defineste interviul ca o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane. Interviul are la baza comunicarea verbală și presupune întrebări și răspunsuri ca și chestionarul.

Spre deosebire însă de acesta, unde întrebările și răspunsurile sunt scrise, interviul implică totdeauna obținerea unor informații pe cale verbala/orala. Asadar, convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o condiție care facilitează transmiterea informațiilor unidirecționale: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu.

Margaret Stacey (1970, apud Chelcea) considera ca un interviu este necesar sa fie folosit atunci „când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfășoară în locuri private, când se cercetează credințele și atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea. În astfel de cazuri cea mai bună soluție o reprezintă utilizarea interviului“.

Fred Kerlinger (1973) considera ca utilizarea interviului în cercetarea științifică are mai multe scopuri:

- in primul rând, un scop explorator, de identificare a variabilelor și relației dintre variabile; cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante și valide. Informațiile obținute pot ghida în continuare cercetarea fenomenelor psihosociologice;

  • în al doilea rând, poate constitui instrumentul principal de recoltare a informațiilor în vederea testării ipotezelor; in acest caz, fiecare întrebare reprezintă un item în structura instrumentului de măsurare;
  • cel de-al treilea scop al utilizării interviului este cel de recoltare a unor informații suplimentare celor obținute prin alte metode.

Avantajele si dezavantajele interviului ca tehnica de cercetare

Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) prezintă atât avantajele, cât și dezavantajele interviului.

Avantaje:

  • flexibilitatea, posibilitatea de a obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
  • rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obținerea răspunsurilor și de la persoanele care nu știu să citească și să scrie, ca și de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când scriu;
  • observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporește cantitatea și calitatea informațiilor;
  • asigurarea standardizării condițiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul chestionarelor poștale;
  • asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecințe pozitive asupra acurateței răspunsurilor;
  • colectarea unor răspunsuri spontane, știut fiind că primele reacții sunt mai semnificative decât cele realizate sub control normativ;
  • asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenția altora;
  • asigurarea răspunsului la toate întrebările și prin aceasta furnizarea informațiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;
  • precizarea datei și locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informațiilor;
  • studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu mai amănunțite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Dezavantaje:

  • costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar și al celorlalte etape și momente ale proiectării și realizării cercetărilor pe bază de interviu;
  • timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eșantion, pentru obținerea acordului și desfășurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeași adresă;
  • erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce privește punerea întrebărilor și înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;
  • imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
  • inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziția lor psihică, de starea de oboseală etc.;
  • neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa și numărul de telefon ale persoanelor care urmează să fie intervievate;
  • lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea informațiilor;
  • dificultăți în accesul la cei care sunt incluși în eșantion.

Tipuri de interviuri

Din punctul de vedere al conținutului comunicării se poate face distincție între interviul de opinie și interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi de interviu extensiv care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va reuși să pună în evidență structurile de profunzime, așa cum se întâmplă în cazul interviului intensiv.

Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare și în ceea ce privește formularea, numărul și succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe un continuum intre interviul directiv si cel nondirectiv.

Interviurile nondirective se caracterizează prin:

  • număr redus de întrebări
  • formularea lor spontană
  • durata (teoretic) nelimitată
  • volum mare de informații
  • răspunsuri complexe
  • centrare pe persoana intervievată cu posibilități de repetare a întrevederii Interviurile directive se considera ca:
  • au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,
  • se desfășoară într-un interval de timp limitat,
  • dispun de o singură întrevedere
  • se centrează pe problema de studiu.

Grawitz propune in 1972 urmatoarea clasificare dupa gradul de libertate al crecetatorului si nivelul de profunzime:

  1. Interviul clinic
  2. Interviul in profunzime
  3. Interviul cu raspunsuri libere sau ghidat
  4. Interviul centrat sau focalizat
  5. Interviul cu intrebari deschise
  6. Interviul cu intrebari inchise

Totodata, R. Ghiglione și B. Matalon (1991, apud Chelcea) pun în relație interviurile directive/nondirective cu tipurile de cercetări, tabelul de mai jos reprezentand aceasta relatie:

Infenin

Tip de e&rcetarv

Nonihrect! i'

SeiHidireciiv

Directiv

Dc control

   

4

Dc vcfificare

 

k

*

1 n prtilunzimc

 

*

 

Explorath â

     

Acest tabel exprimă ideea că utilizarea tipurilor de interviuri, după gradul de libertate, depinde de nivelul cunoștințelor anterioare despre problema studiată. Când abordăm o problemă nouă, prea puțin cunoscută, se recomandă utilizarea interviurilor nondirective, cu un grad sporit de libertate pentru a explora fenomenul intr-o maniera cat mai completa. Daca insa problema este bine determinată și se cere doar măsurarea, aflarea intensității ei de manifestare (de exemplu, intensitatea opiniilor pro sau contra) atunci putem apela la interviurile directive, pe baza de întrebări închise.

Interviul clinic reprezintă forma extremă a interviului nestructurat și exemplifica cel mai bine specificul interviului nondirectiv. Interviul clinic a fost propus, însă, ca tehnică de de psihologul american Carl Rogers, înlocuind astfel „modalitatea clasică“ de desfășurare a ședințelor de psihanaliză descrise de Sigmund Freud.

Metoda nondirectivă pe care o propune Rogers presupune comunicarea autentică, bazată pe încredere și înțelegere între pacient și terapeut. Este o „relație de ajutorare“ în vederea dezvoltării și maturizării persoanei, pentru o mai bună înțelegere a experienței subiective proprii și pentru sporirea capacității de confruntare cu viața. În cadrul acestei relații, în care pacientul este tratat ca persoană, nu ca „entitate clinică“, opiniile și atitudinile față de sine ale pacientului devin predominant pozitive, stima de sine sporește, personalitatea se integrează, structurile sale de bază se unifică, nervozitatea scade, șocurile emoționale devin acceptabile, personalitatea se adaptează mai bine situațiilor sociale. In principla, interviul clinic urmărește să sprijine efortul pacientului de conștientizare a sentimentelor sale confuze, care îi provoacă teamă, anxietate si sentimente afective negative. Terapeutul nu direcționează relatările pacientului, ci doar creează un cadru de manifestare în care acesta „să fie el însuși“. Pacientul ia loc la birou, fata in fata cu terapeutul, fiind într-o situație de egalitate cu acesta. Interviul clinic propus de Carl Rogers se fondează pe o concepție psihodinamica despre personalitate, dar se departeaza de imaginea pacientului din psihanaliza, cel intins pe pat, supsu unei situatii “dezumanizante”.

Interviul clinic nu se utilizează numai în scop terapeutic, ci și pentru psihodiagnoză, pentru orientarea profesională sau în activitatea de asistență socială în vederea cunoașterii personalității, Carl Rogers susținand extinderea metodei sale în domeniul educației adulților, a învățământului, industriei și politicii. În cercetarea socioumană, interviul clinic este utilizat de multe ori cu scop explorator, în faza inițială a investigațiilor, pentru găsirea acelor informații care să orienteze demersul de cercetare, acest tip de abordare nondirectivă extinzandu-se dincolo de sfera terapeutică.

Interviul în profunzime, ca și interviul cu răspunsuri libere, se utilizează atât în psihoterapie, cât și în cercetarea socioumană. Spre deosebire, însă, de interviul clinic, interviul în profunzime, centrat tot asupra persoanei, vizează doar un aspect, un fenomen sau element, nu persoana în întregul ei. La fel stau lucrurile și în cazul interviului cu răspunsuri libere sau ghidat. Între cele două tipuri de interviuri diferențele sunt mai mult de nuanță decât de fond: variază nivelul de profunzime, amploarea fenomenelor abordate, gradul de libertate menținându-se ridicat, chiar dacă tema convorbirii este prestabilită.

Interviul clinic, în profunzime și cu răspunsuri libere sunt mai mult sau mai puțin nestructurate. Interviurile nestructurate pot avea un grad de validitate mai înalt decât cele structurate, sunt nestresante, permit exprimarea spontană a personalității, dezvăluirea pulsiunilor inconștientului, lasă liberă asociația de idei, eliminând astfel bias-urile (erorile sistematice) interviului structurat (Gordon,1969, apud Chelcea). Interviul centrat (ghidat sau focalizat), ca tehnică de cercetare în științele socioumane, a fost prezentat de Robert K. Merton, M. Fiske și P. Kendall (1956). Este un interviu semistructurat, în sensul că abordează teme și ipoteze dinainte stabilite - ca și interviurile structurate -, dar întrebările și succesiunea lor nu sunt prestabilite - ca și în cazul interviurilor nestructurate.

Tehnica propusă de Robert K. Merton impune centrarea convorbirii pe o experiență comună tuturor subiecților (de exemplu, implicarea într-o anumită acțiune, vizionarea aceluiași spectacol de teatru sau film etc.). Respectiva experiență trăită de toți cei care urmează a fi intervievați este analizată anterior de către cercetător care evidențiază elementele semnificative și structura situației, modelele de acțiune etc. Sunt formulate ipoteze privind consecințele implicării persoanelor în situația dată. Cercetătorul elaborează pe această bază un ghid de interviu, în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experiența subiectivă a implicării în situația analizată.

Kenneth D. Bailey apreciază că în cazul interviului centrat important este faptul că cercetătorul a studiat anterior experiența trăită de subiecți, selectând aspectele ce vor fi puse în discuție.

Interviurile cu întrebări deschise și cu întrebări închise fac parte din categoria interviurilor structurate. Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetare si, in cadrul lor, cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de libertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformulării întrebărilor și schimbării succesiunii lor.

Dupa numarul aplicarilor vorbim de interviuri unice si repetate, iar dupa numarul intervievatilor de interviuri personale si de grup.

Totodata, dupa nivelul de varsta al participantilor, ne putem referi la interviuri cu adulti sau cu copii, iar dupa modalitatea de comunicare surprindem interviuri fata in fata (personale, directe) si interviuri la distanta (telefonice sau online, prin internet).

Dupa functia pe care o au in cadrul cercetarii se vorbeste de interviu de explorare, de interviu folosit ca modalitate principala de obtinere a datelor de cercetare si de interviu practicat cu scopul completarii sau verificarii informatiilor obtinute prin alte metode sau tehnici de cercetare.

Interviul clinic

Intr-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv il reprezinta stabilirea unui raport interuman si o intelegere reciproca intre participanti. Clientul, pacientul , intervievatul va fi acceptat, valorizat, validat prin unicitatea sa, iar caracteristicile sale individuale ca si trasaturile sale de personalitate devin adevarate valori de care trebuie sa se tina cont inca de la bun inceput. Pentru a intelege mai bine aceasta tehnica ar fi bine ca ea sa fie comparata cu un alt tip de interviu medical - cel clasic care constituie baza unei anamneze medicale.

Astfel, in primul rand, intr-o anamneza medicala exista o directie clara, atat pentru pacient cat si pentru medic, catre etiologie si patogenie. Se stie ca in urma unui interviu de acest tip, se va afla care sunt cauzele bolii si astfel se porneste pe drumul vindecarii. Acesta etse de altfel si scopul anamnezei, iar pacientul - prin prisma educatiei sale - devine foarte cooperant in acest sens. Intr-un interviu clinic psihologic pacientii de cele mai multe ori nu stiu sa ajunga la problema lor sau la subiectul unei eventuale cauze.

In acelasi timp, daca intr-uninterviu medical clasic, diagnosticul preceda tratamentul, in interviul clinic acesta este parte din tratament.

In cazul unui demers de stabilire a unui diagnostic medical pacientii sunt activi si cooperanti si din aceasta perspectiva rolurile sunt clare: de o parte se afla medicul care intreaba si investigheaza, de partea cealalta se afla paientul care raspunde si se supune investigatiei. Intr-un interviu clinic, rolurile isi pierd rigiditatea, pozitiile celor doi sunt foarte fluide si de multe ori psihologul nu cauta sa elimine elemente de tipul anxietatii care pot interveni in calea obtinerii de informatii in scopul stabilirii diagnosticului. Chiar si mai mult, uneori se intampla ca unei astfel de stari de anxietate sa i se dea curs si chiar sa fie incurajata pentru ca cei doi participanti la interviu sa o poata explora mai bine.

O alta diferenta consta in selectia datelor relevante: daca intr-un interviu anamnestic medical aceste date sunt filtrate pe baza unor criterii clare de diagnostic, in interviul clinic psihologic viata intrapsihica, trairile si manifestarile persoanei reprezinta o parte esentiala din aceste date. Tot ceea ce este investigat si “luminat” prin interviu devine important chiar in decursul interviului, pe masura ce acesta se deruleaza.

In fine, un medic de-a lungul anamnezei pe care o efectueaza isi va suprima sentimentele si emotiile care il incearca. Ele sunt vazute ca elemente parazitare, care ii pot sta in calea efectuarii actului medical: iubirea, ura, frustrarea, teama, mila sunt bazute ca elemente care nu-si afla locul intr-un act terapeutic.

Dimpotriva, pentru un psiholog clinician toate aceste trairi si reactii devin extrem de importante. Ele - ca elemente ale relatiilor transferetiale - ofera informatii extrem de importante cu privire la situatia intervievatului, la reactiile pe care le trezeste el in cei din jur, la felul in care este vazut, simtit, valorizat de personale din viata sa.

Interviul de grup

Interviul de grup a fost folosit ca tehnica de cercetare de catre J. A. Banks in studiul grupului mic., fiind amintit si descris într-o lucrare despre Discuția de grup ca tehnică de intervievare (1957), unde se formulează ipoteza că în situația de grup indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt așteptate de grupul lor de apartenență, în timp ce în interviurile personale ei dezvăluie reacțiile proprii. Din această cauză în interviurile de grup opiniile sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare sau individuale disparate riscă să rămână neexprimate. Mergand pe aceeasi idee Giami (1985) sustinea urmatoarele: „cercetătorii care studiază aceeași problemă utilizând tehnici diferite riscă să obțină rezultate dificil de comparat, chiar contradictorii.

Roger Mucchielli (1968, apud Chelcea) consacră interviului de grup unul din volumele dedicate formării permanente în științele umane, prezentând regulile de desfășurare și propunând o serie de exerciții de utilizare a interviului de grup în cunoașterea psihosociologică și în acțiunea de schimbare a opiniilor.

Specificul acestei tehnici de cercetare il reprezinta existența reală a unui grup de persoane, care să elaboreze în interacțiune un răspuns colectiv la problemele puse în discuție. Nu este vorba d eo simpla alaturare sau suma de răspunsuri individuale, ci de crearea si formularea unui răspuns care să exprime opinia de grup. De foarte multe ori, in acest scop, cercetătorul este nevoit să se facă acceptat de grup. Astfel, se recomandă introducerea prin intermediul membrilor influenți a cercetătorului în grupul pe care-l studiază, in acest fel cercetătorul dobandind respect din partea membrilor grupului. Asta nu inseamna ca interviul de grup nu necesită si o pregătire psihologică atentă (stabilirea unor relații de încredere reciprocă, deblocarea psihică a participanților la interviu etc.), precum și anumite măsuri de organizare a discuției colective (convocarea din timp a participanților, limitarea duratei intervalului la cel mult trei ore, asigurarea condițiilor de confort, eliminarea surselor de distragere a atenției, plasarea participanților în jurul unei mese rotunde etc.).

Henri H. Stahl (1974, apud Chelcea), vorbind despre obținerea de răspunsuri colective la o chestionare verbală, arată că „procedeul interogării în grup“ se recomandă în faza de prospectare, când se pot obține de la persoanele convocate informații utile pentru adâncirea problematicii de studiu. Trebuie stiut faptul ca răspunsurile investite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru cercetător, ca și informațiile divergente furnizate de „opozanți“. Și în cazul convorbirilor colective - sustine H. H. Stahl - „Regula de aur a oricărui anchetator social este tăcerea. E bun anchetatorul care vorbește puțin, dar știe să facă pe alții să vorbească “.

Focus-grupul

Se afla la intersectia interviului focalizat cu interviul de grup, fiind denumit si interviu de grup in profunzime. Morgan defineste focus grupul ca o tehnica de colectare a datelor prin interactiunea dintre membrii grupului, referitoare la o problema stabilita de catre cercetator.

In America de No interviul de grup tipic dureaza doua si reuneste 8-10 participanti, in Europa dureaza ceva mai mult - pana la trei ore - dar grupul este mai mic - 6-8 participanti.

Ca regula generala se considera ca un studiu bazat pe focus-grup trebuie sa contina 4-6 sedinte de interviu.

Aceasta tehnica este utilizata in conexiune cu alte metode in special cu ancheta pe baza de chestionar si cu interviurile individuale. Din aceasta perspectiva, David Morgan (1993, apud Chelcea) a subliniat modalitatile de combinare a metodelor:

  1. Se efectueaza mai intai un focus grup pentru identificarea problemelor si a intrebarilor care vor fi apoi incluse intr-un chestionar;
  2. Focus grupul este modalitatea principala de studiu, iar ancheta psihosociala vine sa stabileasca procedeele de alcatuire a grupurilor si sa determine problemele de detaliu care trebuie analizate prin interviurile d egrup in profunzime;
  3. Ancheta reprezinta metoda principala, ea fiind asociata cu focus grupul care ofera sugestii pentru interpretarea datelor;
  4. Focus grupul este utilizat ca metoda principala, iar ancheta devine metoda ajutatoare care verifica relevanta problemelor stabilite de cercetator pentru discutiile de grup.

O problema destul de importanat legata de focus grup este cea a esantionarii. Astfel, frecvent se apeleaza la segmentarea populatiei de studiat dupa o serie de caracteristici in functie de obiectivele si ipotezele cercetarii. Spre exemplu, daca se studiaza planificare familiala, atunci se vor lua in considerare ca si criterii urmatoarele variabile: sex, varsta, status marital, folosirea mijloacelor contracevptive, nivel de venituri etc. In acest fel sunt constituite grupuri omogene pentru fiecare segment de populatie. O astfel de segmentare are urmatoarele avantaje:

  • asigura compararea raspunsurilor;
  • creeaza un climat favorabil pentru discutie in conditiile in care membrii grupului sunt si se vad ca fiind similari din perspectiva criteriilor de segmentare.

Problema structurarii in cazul focus grupului se refera la doua chestiuni:

  • controlul moderatorului asupra respectarii topicii cercetarii (urmarirea problemelor de discutat);
  • controlul moderatorului asupra interactiunilor dintre membrii grupului.

Factorul important, sustine Septimiu Chelcea, al structurarii fosuc grupului il constituie numarul problemelor urmarite: cu cat numarul lor este mai mare cu atat gradul de structurare a focusului este mai ridicat. In medie, se considera ca un focus grup nu ar trebui sa cuprinda mai mult de cinci probleme.

Exista si discutii in ceea ce priveste volumul unui focus grup: unii autori considera ca un grup cu mai multi participanti are mai multe avantaje pentru ca isi manifesta opiniile si emotiile mai liber, dezvoltandu-se o dinamica mai rapida si mai intensa, iar altii considera ca intr-un grup cu mai putini participanti, moderatorul poate avea un control mai ridicat asupra stimularii interactiunii dintre membrii, acesta fiind in viziunea lor un mare avanataj.

Krueger (1988, apud Chelcea) prezinta avantajele si dezanatajele utilizarii focus grupului. Astfel, printre avantaje putem vorbi de:

  • cuprinde date din viata reala in mediul concret
  • este o tehnica flexibila
  • are o inalta validitate
  • produce rezultate destul de rapid
  • prezinta costuri reduse

Dezavantajele ar putea fi:

  • asigura cercetatorului un control mai redus (prin comparatie cu interviul individual, spre exemplu)
  • uneori, datele sunt dificil de analizat
  • solicita din partea cercetatorului abilitati si cunostine speciale
  • diferentele dintre grupuri pot fi distorsionate
  • organizarea grupurilor poate fi destul de dificila
  • discutiile trebuie sa fie astfel conduse incat sa incurajeze interactiunea dintre membrii grupului.

Interviul cu copii

Interviurile cu copii ridica unele probleme cel putin dinurmatoarele puncte de vedere (Bailey, 1982, apud Chelcea).:

  • vocabularul limitat al copiilor;
  • specificul relației adult-copil;
  • dificultatea copiilor de a înțelege „situația de interviu”.

În perioada antepreșcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăți de înțelegere a limbajului, deși cerința subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate pronunța circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziții de 2-3 cuvinte. In acest momement al dezvoltării psiologice nu se poate realiza un interviu propriu-zis si abia în perioada preșcolară (3-6 ani), date fiind progresele în dezvoltarea comunicării verbale, se pot realiza astfel de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu numără 2000 de cuvinte). La sfârșitul perioadei școlare mici copiii posedă un vocabular de 4000-4500 de cuvinte, vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte, astfel incat copii sunt capabili sa formuleze răspunsuri la unele tipuri de interviu special proiectate pentru investigarea lor.

Dificultatea realizării interviurilor cu preșcolarii și cu școlarii mici nu rezidă numai în vocabularul limitat al acestora, ci și în specificul relației adult-copil. La vârstele mici, copiii îi percep pe adulți ca pe propriii lor profesori sau părinți de la care învață ce este bine și ce este rău, cum să răspundă la anumite întrebări ș.a.m.d. În situația de interviu le este greu să înțeleagă de ce adulții, care „le știu pe toate“, îi întreabă pe ei „ce și cum “. O alta mare problema o reprezinta sugestibilitatea inalta a copiilor in comparatie cu adulții: formularea întrebărilor, intonația, mimica pot influența puternic răspunsurile. Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihică, precum „domnia concretului“ (Gheorghiu și Ciofu, 1982, apud Chelcea), asigură insinuarea elementelor sugestive în procesul cunoașterii. Pe de altă parte, imaginația copiilor este necontrolată: adesea distincția dintre realitate și vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv și ceea ce ar fi dorit să se întâmple ridică bariere serioase în interpretarea interviurilor de tip psihosocial. În plus, relația adult-copil trebuie să ia în considerare stadiile raporturilor dintre sexe, pentru ca, spre exemplu la vârsta de 7-12 ani băieții manifestă o anumită aversiune față de fete, astfel incat se recomandă ca interviurile cu școlarii mici să fie făcute de persoane de același sex.

Evident, in interviurile cu copiii trebuie creată o situație de interviu care să-i ajute să înțeleagă ce se așteaptă de la ei, recomandandu-se utilizarea unor elemente ajutatoare: papusi, jucarii, desene, personaje din filmele sau animatiile preferate etc.

Interviul telefonic

Se considera ca deceniul opt al secolului trecut a reprezentat momentul de explozie al dezvoltarii acestei tehnici de cercetare, cel putin in SUA. Cauzele prezumate sunt pe de o parte cresterea numarului de posturi telefonice (in SUA în 1958, aproximativ 72% din populația SUA avea acces la un post telefonic, în 1976 aproximativ 93%, iar în 1982, ponderea populației cu acces la telefon să fie de 98%), iar pe de alta parte datorita punerii la punct a unui sistem de eșantionare adecvat: Random digit dialing (RDD).

In una dintre lucrarile sale, Septimiu Chelcea descrie pe scurt in ce consta aceasta tehnica de esantionare. Selectarea eșantionului pentru anchetele prin interviu telefonic prezintă anumite particularități în comparație cu eșantionarea populației pentru anchetele „clasice“. Este vorba de o eșantionare a numerelor de telefon și apoi de selectarea persoanelor care au acces la respectivele posturi telefonice în vederea intervievării lor. Inițial, s-au folosit pentru eșantionare cărțile de telefon. S-a constatat însă că acestea nu reprezintă o bună bază de eșantionare: multe telefoane particulare nu apar în cărțile de telefon, numerele de telefon se schimbă, astfel că se face greu distincție între numerele de telefon de la serviciu și de la domiciliu. Date fiind aceste neajunsuri, s-a propus utilizarea sistemului RDD pentru eșantionarea numerelor de telefon (Groves și Kahn, 1979). Sunt selectate mai întâi zonele geografice, în urma stratificării lor după anumite criterii. Fiecare zonă are un anumit prefix. Se face apoi selecția aleatoare a numerelor de telefon și a persoanelor pe baza tabelelor de selecție proiectate de Leslie Kish (1949). Dacă numărul de telefon selectat aleator (de exemplu, 123-4567) corespunde unei gospodării în care locuiește o familie formată din trei persoane, atunci se urmărește în tabelul de selecție pe rândul 3 (nr. membrilor familiei) la intersecția cu coloana 7 (ultima cifră a numărului de telefon) și se

determină persoana cu care va trebui făcut interviul (cea de-a treia persoană din familie, în ordinea descrescătoare a vârstei). Această modalitate de selecție presupune ca operatorul de interviuri telefonice să se intereseze: câte persoane locuiesc la adresa unde este instalat telefonul ? Câte au vârsta de peste 18 ani ? Care este persoana cea mai în vârstă din familie ? Apoi următoarea ? ș.a.m.d. Aceste date vor fi înscrise într-un tabel. Odată identificată persoana cu care se va face interviul, aceasta va trebui chemată la telefon sau va trebui fixată data și ora la care ar putea fi intervievată telefonic.

Fata de interviul direct, fata in fata, interviul telefonic prezinta unele particularitati, datorate in primul rand situatiei de lipsa a contactului vizual. Din acest punct de vedere, capata o importanta mai mare caracteristicile vocii operatorului de interviu (timbru, intensitate, claritate, lungimea pauzelor dintre cuvinte etc.), in detrimentul carcateristicilor de natura vizuala (facies placut, zambet etc.) Avanatajele majore ale acestei tehnici le constituie costurile reduse (aproape la jumatate fata de interviul fata in fata) si rapiditatea desfasurarii ei, dar dispune si de o serie de dezavantaje destul de mari:

  • motivatia scazuta a intervievatului inregistreaza o rata mare a nonraspunsurilor sau a invalidarii protocolului de interviu;
  • lipsa controlului situatie de interviu si mai ales a observatiei vizuale determina neinregistrarea si prin urmare neanalizarea actelor de conduita si a limbajului nonverbal.

Desfășurarea si dinamica interviurilor

În funcție de tipul de interviu, modul de desfășurare a convorbirii dintre operatorul de anchetă și persoana intervievată prezintă anumite particularități: într-un fel va decurge interviul telefonic și in alt mod interviul fata in fata, iar acesta din urmă nu se va realiza identic în cazul unui interviu nondirectiv și în cel al unui interviu pe bază de chestionar cu întrebări închise.

Alain Blanchet (1985, apud Chelcea) formulează următoarele principii generale ale aplicării interviului nondirectiv - care, considerma si noi, pot fi considerate ca principii generale ale interviului in general din cercetarea socio-umana:

  • tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de contextul discursiv și situațional; trebuie să se acorde atenție atât conținutului manifest, cât și celui latent; de asemenea, cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară persoanele intervievate se plasează la același nivel psihologic;
  • cercetătorul va acorda atenție nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar și la ceea ce nu au spus sau nu pot spune fără ajutorul lor;
  • ceea ce declară oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza cărora cercetătorul va trebui să identifice problemele persoanelor intervievate;
  • se impunea ca cercetătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în contextul social al desfășurării întrevederii.