Administrație publică

La nivelul simtului comun se considera ca a observa înseamnă a cunoaște, a examina un obiect sau un proces, a face constatări și remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenție. Din punct de vedre epistemolgic se considera in acest moment ca a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar și „a inventa“ și „a construi realitatea“ - cum spunea Edgar Morin (1981, apud Chelcea). Si aceasta pentru ca percepția, procesul psihic pe care se bazează observația, nu actioneaza de una singura ci in relatie cu celelalte activitati si procese psihice. Din acest motiv, in observatie sunt implicate si memoria, inteligența, atenția, imaginația, receptivitatea emoțională etc., adica intreaga personalitate a cercetatorului, alaturi de normele si valorile socio- culturale. Schemele perceptive, limbajul legat de gândire, valorile sociale, influența grupului, contextul spațial și istoric intervin în observație, astfel că pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoaștere imediată, senzorială și neutralitatea acesteia nu este pe deplin justificata. Doar la nivelul cunoașterii comune observația induce certitudine si se considera ca “este adevarat fiindca am vazut cu ochii mei”.

Putem vorbi de observatie stiintifica si observatie nestiintifica. Astfel, observația științifica se deosebește de observația neștiințifică prin aceea că urmărește să dea o semnificație lucrurilor și proceselor percepute, să verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor. Ea presupune cu necesitate scopul cunoașterii, planificarea, desfășurarea după reguli bine stabilite și îndelung verificate.

Gaston Bachelard spunea ca observația științifică este totdeauna o observație Polemică, pentru ca ea confirmă sau infirmă o teză anterioară.

diferențiază observația științifică de cea spontană, neștiințifică este - in principal - testarea ipotezelor, ca scop.

James Drever și Werner D. Frohlich (1970, apud Chelcea) defineau observația astfel: „percepția și înregistrarea atentă și planificată a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor și indivizilor în dependență de o situație determinată“.

În științele socioumane observația este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce o particularizează față de observația din științele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care „își dau seama“ și acționează ca atare.

Marie Jahoda subliniază că observarea științifică nu se bazează pe proprietățile observatorului ci pe scopul de cunoaștere, pe o planificare riguroasă, pe notarea sistematică, ca și pe controlul datelor, iar Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) consideră că metoda observației constă în „colectarea datelor despre comportamentul nonverbal“ implicând sensibilitatea vizuală, dar și acustică, tactilă, termică, olfactivă etc.

Este de netagaduit faptul ca principalul analizator implicat in observatie este cel vizual si aceasta pentru că cea mai mare parte a informațiilor ce ne parvin din mediul înconjurător sunt obținute cu ajutorul văzului. Dar omul percepe doar anumite lungimi de unda si, in plus, semnalele din lumea exterioară nu sunt numai de natură vizuală. Văzul, auzul dar și mirosul asigură observarea oamenilor de către oameni, iar celelalte modalitati perceptive ne ofera foarte multe informatii despre mediul inconjurator si oamenii din el. „Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic culturalizată, deși nu are un rol la fel de activ pentru orientarea în mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de exemplu, îl simțim chiar într-o concentrație în aer care nu depășește 0,00004 miligrame per litru, ceea ce corespunde dizolvării într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lățimea de 250 m și adâncimea de 10 m a unei cantități de numai 100 de grame de mosc“ (Chelcea și Chelcea, 1983). În același sens, sensibilitatea termică, tactilă, chiar sensibilitatea dolorifică participă la cunoașterea prin observare a vieții psihosociale.

Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) subliniaza avantajele metodei observației:

• prin comparare cu ancheta sau cu studiul documentelor atunci când se studiază comportamentul nonverbal se considera ca inșelarea deliberată, ca și erorile datorate memoriei fac din datele obținute prin metodele interogative „informații de mâna a doua“, inregistrându-se comportamentele individuale și comportamentele colective chiar în momentul desfășurării lor;
• față de experiment observatia înregistrează comportamentele în condițiile naturale de desfășurare a lor, in plus observația fiind slab reactivă, în comparație cu experimentul sau cu ancheta pe bază de chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamnă insa că anumite procedee de observare nu induc modificări ale comportamentelor persoanelor studiate, dar se poate aprecia că observația elimină în bună măsură artificializarea studiului vieții sociale;
• spre deosebire de ancheta sociologică sau de experiment, metoda observației are avantajul de a permite analize longitudinale, prin înregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne referim cu precadere la observația participativă.

Asemenea oricărei alte metode din științele socioumane, observația are și dezavantaje evidentiate tot de catre Kenneth D. Bailey (1982, apud Chelcea):

• un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;
• dificultăți de cuantificare;
• limitarea la studiul unor eșantioane mici;
• dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenții guvernamentale, servicii secrete, cluburi selecte etc.) și de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observației).

Observația se poate astfel defini ca metoda de cercetare concretă empirică prin identificarea, colectarea, analizarea si interpretarea datelor cu ajutorul simțurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea efectuarii de inferențe psihologice și sociologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjurător, oamenii și relațiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acțiunile și activitățile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităților creative ale persoanelor și grupurilor umane. Descrierea, în cazul observației, „implică o activitate de comparare, o reperare și o ierarhizare a diferențelor și asemănărilor“ (Richelle, 1995, apud Chelcea).

Tipurile de observație

Exista foarte multe clasificari a metodei observatiei si a modalitatilor si procedeelor sale de aplicare realizate in baza a numeroase criterii. Diversi autori folosesc termeni si denumiri diferite dar, in principal, ei se refera la aceleasi lucruri.

I ultima perioada cea mai uzitata si considerata ca cea mai viabila clasificare este cea a paradigmei cantitative diferențiata de paradigma calitativă. Se face astfel distincție între observația cantitativă și observația calitativă. După Pattricia A. Adler și Peter Adler, ceea ce diferențiază observația calitativă de cea tradițională, cantitativă, se referă la faptul că aceasta “în esență este fundamental naturalistică, se desfășoară în context natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în interacțiuni și urmează cursul vieții de zi cu zi.

In acelasi timp, William J. Goode și Paul K. Hatt fac distincție între observația controlată și observația necontrolată, în cadrul celei din urmă incluzând observația participativă versus observația nonparticipativă.

Rene Konig împarte observația în următoarele tipuri: observație controlată și observație necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce înțelege prin observație științifică; observație directă și observație indirectă, conform criteriului „poziția față de realitate a materialului de observat“; observație externă (nonparticipativă), care poate fi extensivă sau intensivă, și observație participativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă. În ultima clasificare dihotomică

(participativă/nonparticipativă) se are în vedere „poziția față de realitate a observatorului“. Bernard S. Phillips propune următoarea clasificare: observație slab structurată și observație puternic structurată, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate și nestandardizate. Tipul de observație slab structurată include observația participativă și observația nonparticipativă.

Observatia nestructurată versus observatia structurată J           f

Kenneth D. Bailey considera ca în clasificarea tipurilor de observație intervin două tipuri de criterii:

• structura environmentului, care prin dihotomizare dă naștere cadrului natural (studiu de teren) și cadrului artificial (experimentul de laborator)
• gradul de structurare a observației, care poate fi la limită în observație nestructurată, de o parte, și observație structurată, de cealaltă parte. Rezultă prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri o tipologie a observației: observația complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observația nestructurată (utilizată în experimentele de laborator), observația structurată (în studiile de teren) și observația complet structurată (în experimentele de laborator).

J. McCall considera ca: “Observația este structurală sau sistematică dacă se utilizează explicit planuri pentru selecția, înregistrarea și codificarea datelor; ea este nestructurată dacă aceste procese sunt implicite și emergente”.

Observația nestructurată (sau slab structurată) se întâlnește atât în studiile sociologice de teren, cât și în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică are drept scop descrierea amănunțită a unei culturi sau subculturi si este un tip de observație nestructurată. De foarte multe ori, observația nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de teren, dar este absolut necesar si in acest caz ca ea sa se bazeze pe teorie. Dealtfel, fondarea pe teorie diferențiază observația științifică (și observația nestructurată este observație științifică) de observația spontană. Cercetătorul nu trebuie sa se lase furat de ceea ce iese din comun, iar observația științifică nu trebuie să devina calea catre o colecție de excentricități. Aceasta nu inseamna insa ca faptele de observație neașteptate, dar capitale care sunt in măsură să inițieze o nouă teorie sau să lărgească teoriile existente, nu sunt binevenite.

Observația structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca și în studiile de laborator, fie cu recunoașterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest rol. Important pentru acest tip de observație este faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în raport de care se realizeaza concret observația. Categoriile de observație se refera la clase de fapte și fenomene omogene, în care se regasesc indicatorii relevanți și care permit, prin codificare, o analiza statistică a proceselor și relațiilor sociale.

Roger W. Heyns și Alvin F. Zander (1963, apud Chelcea) vorbesc despre caracteristicile sistemelor de categorii de observație. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a realității, sistemul de categorii poate fi exhaustiv, când toate actele comportamentale ale subiecților vor fi clasificate în categoriile stabilite, sau nonexhaustive, când sistemul de categorii nu permite decât selectarea unor comportamente. Utilizarea unui sistem de categorii nonexaustiv aduce serioase economii de timp și este de preferat în studiile-pilot. Dupa gradul de reflecție impus de sistemul de categorii la înregistrarea datelor de observație, acesta poate fi înalt sau mediu, după cum categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul de categorii poate avea unul sau mai multe cadre de referință, încercând să cuprindă fenomene omogene sau eterogene. În primul caz, sistemul de categorii este unidimensional, în cel de-al doilea caz este multidimensional. În cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau discontinue. Se înțelege că, de regulă, vor fi continue categoriile din sistemele unidimensionale și discontinue categoriile din sistemele multidimensionale. Pentru a exeplifica Septimui Chelcea analizeaza intr-una idn lucrarile sale sistemul de categorii utilizat de Robert F. Bales în studierea în laborator a interacțiunii în cadrul discuțiilor de grup. Metoda este cea a analizei de interacțiune, în fond un tip de analiză a conținutului comunicării în rezolvarea de probleme, care constă în “clasificarea comportamentelor act după act... și dintr-o serie de analize a datelor în vederea obținerii de indici descriptivi ai proceselor de grup și derivat, a factorilor care influențează aceste procese”. Este interesant de arătat că, inițial, Robert F. Bales luase în considerare 85 de categorii pentru a descrie procesele de interacțiune în cadrul discuțiilor de grup. În final, în urma laborioaselor sale investigații concrete (1946-1949), nu au fost reținute decât 12 categorii. Acestea sunt dispuse în perechi (pozitive și negative) și ordonate în două dimensiuni referitoare la: comportamentul afectiv și comportamentul intelectual.

Perechile de categorii surprind: problemele de orientare a discuțiilor (a), problemele de evaluare (b), problemele de control (c), problemele de decizie (d), problemele de învingere a tensiunii (e), problemele de integrare în grup a participanților la discuție (f) Toate aceste categorii sunt aplicabile tuturor tipurilor de sisteme de interacțiune. Chelcea subliniaza faptul ca sistemul de categorii al lui Robert F. Bales este exhaustiv: orice comportament al perticipanților la discuție poate fi încadrat într-un din categoriile stabilite. Pentru a clasifica însă comportamentele se cere un înalt grad de reflexie, întrucât categoriile propuse sunt foarte generale. Sistemul este bidimensional, vizând atât comportamentul afectiv, cât și pe cel intelectual, fapt ce împiedică ordonarea pe o singură linie a categoriilor, de la cea mai puțin intensă până la cea mai intensă participare la discuțiile de grup. Într-adevăr, dat fiind cadrul de referință diferit, nu poate fi apreciat comportamentul celui care contribuie la destinderea atmosferei mai intens participativ decât comportamentul celui care orientează discuțiile sau evaluează informațiile, dar nici invers. Categoriile stabilite de Robert F. Bales sunt în acest sens discontinue. Ele permit alcătuirea profilurilor de discuții, reconstituirea desfășurării acestor discuții, pecum și rolul fiecărui participant în discuția de grup.

Observația externă versus observația participativă

Observația externă se refera la situatia in care observatorul se afla în afara sistemului observat, tehnica fiind recomandata în cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivității țintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în societățile academice, în instituțiile militare, politice, religioase etc.).

Observația externă (sau nonparticipativă) este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce observația participativă se întâlnește în studiile sociologice de teren și cu deosebire în cercetările de antropologie culturală.

Observația participativă înseamnă „a lua parte - pe cât permite situația - conștient și sistematic la viața activă, ca și la interesele și sentimentele grupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, apud Chelcea). Printr-o astfel de tehnica, cercetătorul nu numai că este prezent în colectivitatea studiată, dar se și integrează în situația observată, în viața de zi cu zi zi a grupului.

Conform lui Danny L. Jorgensen (1989, apud Chelcea) observația participativă are urmatoarele caracteristici de bază:

• Descrierea vieții sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a oamenilor aflați într-o anumită situație sau într-un cadru bine determinat.
• Se are în vedere viața de zi cu zi a oamenilor în mediul în care aceștia își duc existența, importantă fiind viața cotidiană aici și acum, nu comportamentele oamenilor în laboratoarele experimentale, în situațiile artificial create.
• Conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate

în urma testării cauzale. Cu toate acestea, generalizările și interpretările inspirate de observația participativă sunt utilizate în luarea deciziilor cotidiene.

• Se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea ce privește identificarea problemelor de studiu, cât și sub raportul procedeelor de colectare a datelor și a modalităților de teoretizare. Astfel, se pornește de la experiența imediată a oamenilor în situațiile concrete de viață, pentru a se ajunge la descrierea calitativă a vieții sociale în termenii limbajului uzual al nativilor, al membrilor colectivităților studiate.
• Observația participativa implica - din punct de vedere metodologic - o abordare calitativa si un studiul de caz, fapt care presupune descrierea detaliată și analiza de profunzime a unui fenomen psihologic sau social. De cele mai multe ori observația participativă este folosita pentru a studia holistic o cultură sau o societate, o subcultură sau o organizație, un grup uman sau practicile, credințele, interacțiunile umane. Scopul principale este de a descrie comprehensiv și exhaustiv un aspect important sau unic al vieții individului sau comunitatii.
• Cercetătorul care utilizează observația participativă trebuie să joace rolul de participant la viața de zi cu zi a unității sociale investigate. De-a lungul derularii unui astfel de studiu, observatorul participant poate juca mai multe roluri, de la cele dictate de recunoașterea deschisă a scopului de cunoaștere științifică până la cel de “cercetător științific acoperit”.
• Utilizează strategii specifice în funcție de persoana, grupul sau societatea investigată, iar experiența de viață a cercetătorului constituie o sursă de date foarte importantă. În diferite momente ale cercetării se aplica si se deruleaza si o alta serie de tehnici si instrumente de cercetare: interviuri, analiza de documente, analiza biografica etc. Totodata, modul de înregistrare a datelor colectate prin observație participativă are o importanță deosebită, in acest moment dezvoltarea tehnologica permitand un acces facil si pe scara larga a unor dispozitive audio-video din ce in ce mai performante si mai comod de folosit.

Raymond L. Gold considera ca rolul cercetătorului în observația participativă poate fi:

• totalmente participant (cercetătorul ascunde rolul său de observator și se integrează în viața colectivității studiate cât mai mult posibil, el interacționează cât mai natural cu cei pe care îi studiază, își încorporează rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie să rămână, totuși, el însuși, adică observator, acesta fiind rolul său primar)
• participant ca observator (își dezvăluie rolul de cercetător, dar își consacră bună parte din timp activităților comune ale grupului studiat)
• observator ca participant (este utilizat în studiile care implică intervievarea nerepetată, iar observarea este mai mult formală decât informală; din cauza ca observatorul ca participant are contact cu grupul studiat o perioadă de timp relativ scurtă, există riscul unei cunoașteri superficiale a interacțiunilor sociale din cadrul acestuia)
• totalmente observator (nu se implică în viața grupului și nu intervine în desfășurarea fenomenelor studiate, din acest motiv se si considera ca rolul de observator total îl îndepărtează pe cercetătorul de interacțiunile si realitatile psihosociale ale celor studiați)

Herbert J. Gans consideră că este mai util să se vorbească in acest caz despre tipurile de observție participativă în funcție de comportamentul cercetătorului si din acest punct de vedere pot fi identificate trei tipuri de observație participativă:

- cercetătorul se comportă ca observator, adică este fizic prezent la desfășurarea evenimentelor, dar nu participă la derularea lor;

• cercetătorul participă, dar ca cercetător, ceea ce înseamnă că are rol de “cercetător-participant”;
• cercetătorul participă, devenind în această situație “paricipant real”, abdicând pe moment la rolul său de cercetător, rol pe care însă si-l reia după consumarea evenimentului.

Patricia A. Adler și Peter Adler (1994, apud Chelcea) considera că practica cercetărilor bazate pe observația participativă pune în evidență o accentuare a implicării cercetătorului în viața comunității studiate, astfel că se poate vorbi de trei roluri predominante ale observatorului: cercetător-membru-deplin, cercetător-membru- activ și cercetător-membru-periferic. Trebuie subliniat insa faptul că, în cursul desfășurării cercetării, statusul observatorului se poate schimba: din observator nedeclarat, cercetătorul poate deveni cercetător neutru sau actor social, iar gradul de implicare în viața grupului se poate schimba.

Observația continuă versus observația eșantionată

Observarea continuă se referă la perioade limitate din viața unei colectivități sau la secvențe comportamentale bine precizate ale unui număr mic de indivizi si personalitati. De regulă, se procedează la o eșantionare a comportamentelor sau actelor ce urmează a fi observate. Intrucat este practic imposibil să observi toate unitățile de comportament ale unui individ, in funcție de obiectivele cercetării vor fi reținute doar comportamentele relevante, adică se va face o selecție a faptelor de observație. „Observația presupune, prin definiție, o alegere a faptelor de observat. Este o distingere clară a unor detalii semnificative dintr-un tot amorf. Este un rod al unor idei pe care mai dinainte le ai asupra a ceea ce este și ceea ce nu este semnificativ“ (Stahl, 1934, apud Chelcea).

Observația eșantionată (sau instantanee), descrisa in 1934 de către Tippett, se bazează pe tehnica sondajului, fiind numită uneori „eșantionaj al muncii“ sau „inspecție instantanee“. În sociologie, deși observația instantanee pornește de la ceea ce îndeobște se înțelege prin „privirea maistrului“ nu este deloc o inspecție și, mai ales, nu este făcută cu scopul de a controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii. Observația instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără perturbarea comportamentului celor studiați. Există posibilitatea aplicării acestei metode fără ca cei studiați să fie avertizați; procedeul implică anumite riscuri: observatorul, odată deconspirat, pierde total încrederea celor în mijlocul cărora efectuează studiul. Marele avantaj pe care îl conferă aplicarea acestei metode constă în posibilitatea ce se creează de a studia alternativ mai multe activități într-o perioadă de timp scurtă. Prin intermediul observației instantanee se poate stabili, cu un grad convenabil de precizie (de exemplu, în studiul muncii), lista operațiilor ce se efectuează, ponderea fiecărei operații (ca timp, în procente) și se poate compara ceea ce efectiv se face cu ceea ce este prevăzut a se face. Observația instantanee este recomandabil a se aplica numai în studiul unor activități variate. Aplicarea practică a metodei trebuie să țină seama de gradul de precizie pe care dorim să-l aibă rezultatele. Prin convenție, se consideră că un grad de precizie de 0,05 este convenabil. Ca momente importante în aplicarea observației instantanee, în afara stabilirii prin observație a ponderii elementelor în cadrul activității studiate, amintim fixarea intervalelor dintre observațiile instantanee; aceasta se realizează în funcție de timpul total de studiu, de numărul activităților care sunt studiate și de distanța dintre locurile de desfășurare a acestor activități. Se ia în considerație timpul minim pentru parcurgerea distanței între cele mai îndepărtate locuri ce sunt studiate alternativ. Determinarea momentelor de efectuare a observațiilor instantanee se face prin tragere la sorți. În final, se completează o fișă de observație în care sunt trecute: numărul observațiilor, ziua, orarul de observare, conținutul observării și eventualele remarci explicative suplimentare.

Reguli de observare

Citandu-l pe Theodore Caplow (1970), Septimiu Chelcea sintetizează experiența de cercetare și prezinta o serie de reguli de observare, incluzând condițiile prealabile, procedura, conținutul și modul de notare.

Condiții prealabile observării

• Înainte de începerea cercetării, cel ce face observația trebuie să se familiarizeze cu obiectivele cercetării;
• Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observație trebuie precis formulate și suficient de mult repetate pentru ca observația să fie validă;
• Înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităților de observare (secvențele comportamentale).
• Procedura de notare
• Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observație pe teren;
• Răstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor, și în cazuri excepționale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl atrage atenția în acest sens: „oricât de bună memorie ai avea,observația care nu se notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“;
• Răstimpul la care ne-am referit variază în funcție de natura cercetării;
• Observatorul nu trebuie să uite că el însuși este observat și că notarea s-a făcut în perioade de observare.

Conținutul notelor de observație

• Notele de observație trebuie să includă: data, ora, durata observației, locul desfășurării evenimentelor (făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanțele observării, aparatele utilizate în observație, factorii de mediu care pot influența comportamentele (temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum și modificările care au survenit în timpul observării;
• În notele de observație nu-și au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetătorului. Este greșit să notăm că persoana observată era, de exemplu, emoționată. Va trebui să notăm doar expresia facială, paloarea, contracția musculară etc. fara a face interpretari sau fara sa acordam semnificatii faptelor sau actelor de conduita observate;
• Conversația cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, așa cum s-au desfășurat. Notarea cuvânt cu cuvânt a declarațiilor persoanelor intervievate se va închide, spre exemplu, între ghilimele (“), iar sinteza, prescurtarea conversației se marchează cu apostrof (’), așa cum se acceptă prin convenție în studiile etnografice.
• Opiniile și deducțiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite.

Definitivarea notelor de observație

• Notele de observație trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest lucru;
• Notele de observație trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine conturat, să se treacă la clasificarea lor definitivă.
• Regulile de observație pot fi amănunțite, nuanțate și particularizate în raport de tipul de observație.