Se considera ca la nivelul cunoașterii științifice, valoarea deosebită a experimentului este dată de faptul ca acesta permite verificarea ipotezelor cauzale, iar el este asociat cu abordarea analitică a fenomenului, spre deosebire de observație, care se asociază cu abordarea descriptiva. Din acest motiv, in epistemoligie uneori se face distinctie între științele experimentale și științele observaționale.
Cercetarea experimentală constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea relațiilor de cauzalitate și sfârșește cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetării experimentale, propusă de G. E. P. Box, se fondează pe supoziția că „nici un plan (experimental) nu este suficient de bun pentru a răspunde la toate întrebările deodată, oricât ar fi experimentul de important. Este necesară o serie de investigări pentru a răspunde la orice întrebare cu adevărat importantă cu privire la cauzele comportamentului.
O mare problema in experimentul psihosociologic il reprezinta complexitatea obiectului de studiu - personalitatea si conduita umana - omul fiind capabil spre deosebire de alte “obiecte” ale experimentului sa-si modifice conduita, trairile, atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla in conditii de experiment. În afara acestui fapt, specifică experimentului psihosociologic este imposibilitatea controlului total al variabilelor si izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în științele socioumane îl reprezintă omul si mediul sau care se afla intr-o serie de determinari complexe, interne și externe subiectului uman. Altfel spus, subiecții de experiment aparțin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumită societate, națiune și grup socioprofesional; au o anumită vârstă, un anumit sex, nivel de școlaritate; și-au interiorizat anumite norme și valori într-o măsură mai mare sau mai mică.
Dată fiind această situație, în legătură cu experimentele psihosociologice, se pune problema posibilității de generalizare a rezultatelor obținute. Este vorba despre validitatea externă a experimentului sau validitatea ecologică care se referă la aplicabilitatea rezultatelor în situații naturale (ecologice) cât mai diferite. In general, validitatea externă a experimentelor din științele socioumane este destul de restrânsă atât în ceea ce privește generalizarea de la grupul experimental la populația din care sunt selecționați subiecții de experiment (validitatea populațională), cât și sub raportul trecerii de la situația experimentală la condițiile vieții sociale reale (validitatea ecologică). Generalizarea rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este permisă decât în limitele procedeelor utilizate și numai la populația din care au fost selecționați subiecții de experiment.
Poate si mai importanta este problema validității interne. In experimentele psihosociologice, variabila independentă reprezintă o combinație de stimuli, sarcina cercetătorului fiind aceea de „purificare a variabilei independente“, pentru a stabili cu exactitate dacă între X (variabila independentă) și Y (variabila dependentă) există o legătură cauzală. Spre exemplu, in acest scop sunt montate experimente placebo. Sub numele de placebo sunt grupate substanțele chimice fără acțiune farmacologică specifică, dar care, datorită sugestiei și autosugestiei provoacă ameliorarea stării bolnavului. Astfel de substanțe, cunoscute încă din Evul Mediu, au primit, după moda timpului o denumire latină (placebo), ceea ce înseamnă: voi place. Astăzi se știe că toate medicamentele - chiar anestezicele și antibioticele - au, în afara acțiunii farmacologice specifice, și un element placebo, dat de situația psihosocială în care se administrează. Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acțiunii farmacologice specifice și, prin analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea variabilei independente din complexul de stimuli, pentru a-i măsura influența asupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuă a schemelor experimentale nu reprezintă altceva decât efortul de izolare cât mai deplină a acțiunii variabilei independente.
Ernest Greenwood, după ce trece în revistă sensurile în care este folosită metoda experimentală în sociologie și psihologie, ajunge la concluzia că: „Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în relație cauzală prin cercetarea situațiilor contrastante, în care sunt controlați toți factorii în afara celui ce interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic”. Două sunt caracteristicile asupra cărora Ernest Greenwood insistă: capacitatea experimentului de a verifica ipotezele cauzale și controlul situației experimentale. Astfel, el arata ca experimentul tinde către controlul maxim al factorilor si precizează esența metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin înțelegerea unor situații contrastante controlate“ (Greenwood, 1945, apud Chelcea). Controlul este, așadar, elementul esențial în structura metodei experimentale.
Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al științei, de care cunoașterea științifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai experimentul. Definitiile date de o serie de autori (inclusiv cea a lui Ernest Greenwood) sunt limitate tocmai prin faptul că insistă asupra legăturii cauzale doar dintre două fenomene. Totodata, Arnold M. Rose apreciază că „Un experiment constă în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând neschimbați alți stimuli sau condiții posibile care pot să afecteze obiectul în același timp, și notând schimbările care se produc în obiect, probabil datorită aplicării stimulului“ (Rose, 1954, apud Chelcea).
Astazi este un fapt binecunoscut si larg acceptat acela ca în domeniul socialului funcționează relații de multicauzalitate, ceea ce impune luarea în considerare în ipoteză, și deci în experiment, nu doar a două, ci a mai multor elemente.
O definiție riguroasă a experimentului psihosociologic trebuie să reflecte stadiul prezent de dezvoltare a cunoașterii, dar și posibilitățile de azi ale tehnicii experimentale si de aceea o definitie care corespunde într-o mai mare măsură acestor exigențe este cea a lui Leon Festinger: “experimentul constă în „observarea și măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situație în care acțiunea altor factori (prezenți efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum" (Festinger și Katz, 1963, apud Chelcea). Aceasta definiție subliniază în primul rând faptul că experimentul este o observație provocată si ca, în al doilea rând, situația este controlată. Aceste două caracteristici sunt reținute și de alți psihosociologi. Astfel, John W. Kinch consideră că poate fi vorba de experiment când „cercetătorul introduce deliberat anumiți factori în situația observată sau controlează comportamentul subiecților pe care îi observă“, iar Marc Richelle apreciază că: „A experimenta înseamnă a așeza un fenomen sub un control riguros cu scopul de a-i determina condițiile de apariție (1995, apud Chelcea). Chelcea reuseste o definitie cuprinzatoare data experimentului: în științele socioumane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situație controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale.
Conceptele de bază ale experimentului
Leslie Kish considera ca variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în patru categorii:
- Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferențiază în variabile independente și dependente.
Variabilele independente sunt date de factorii introduși în experiment de cercetător sau de alte instanțe (natură, societate) și al căror parametri: valoare, intensitate, durată, frecvență etc. se modifică în timp.
Variabilele dependente iau valori diferite în urma influenței asupra lor a variabilelor independente. Atât variabilele independente, cât și cele dependente se supun legii conexiunii universale a fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar raportate la planul experimental.
Variabilele explanatorii pot fi cantitative, cât și calitative: sunt cantitative acele variabile ale căror valori, discrete sau continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu, cooperarea, conflictul etc.), iar variabilele calitative sunt neordonabile unidimensional (de exemplu, profesiunile, apartenența politică etc.).
- Variabilele exterioare controlate
Într-un experiment, în afara factorilor care își modifică parametrii, există o serie de alți factori, exteriori relației presupuse între variabilele explanatorii, care sunt menținuți constanți, sunt controlați: variabilele exterioare controlate. Numărul variabilelor exterioare care trebuie controlate este totdeauna mare. Dacă am încerca să vedem cum influențează coeziunea grupului (variabilă independentă) starea de sănătate mintală a indivizilor (variabilă dependentă), o serie de factori legați de condițiile de viață și de muncă ale indivizilor cuprinși în experiment ar trebui să rămână constanți: programul zilnic, regimul alimentar și de odihnă, programul de muncă etc.
- Variabilele exterioare necontrolate
Dată fiind multitudinea factorilor exteriori, cercetătorul lasă cu bună știință necontrolate unele variabile mai greu de menținut la același nivel datorită complexității lor, a mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, din considerente materiale sau deontologice etc. În unele cazuri, cercetătorul nu face nici un fel de legătură între problema studiată și factorii aparent îndepărtați. Într-adevăr, ce legătură poate fi între greutatea corporală și sănătatea mintală?! La prima vedere, nici una. Variabila rămâne necontrolată. Și totuși, dacă privim lucrurile mai atent, nu putem să nu remarcăm, măcar ipotetic, o anumită legătură. Ne îndreptățesc la aceasta considerentele de ordin endocrin, dar și social. Variabilele exterioare necontrolate, care dau erori randomizante, nu ar trebui să-i preocupe prea mult pe cercetători, datorită faptului că influența lor în experiment se anulează reciproc.
Într-un experiment riguros științific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui să producă erori randomizante, ca să nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate variabilele externe sunt controlate.
- Grupul experimental
Este constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora acționează variabila independentă introdusă de cercetător. În metodologia experimentului, termenul de „grup“, cu rare excepții, are altă semnificație decât cea psihosociologică. Foarte adesea, subiecții din grupul de control rezolvă sarcinile experimentului individual, nu interacționează. Pentru termenul de grup experimental (și de control), mai apropiat decât sensul psihosociologic este înțelesul statistic, de grupare după anumite caracteristici a populației. Grupul de control servește pentru compararea efectelor introducerii variabilei independente la grupul experimental; este un grup martor, asupra căruia nu acționează variabila independentă.
- Momentul experimental
Este un alt concept de bază în sistemul explicativ al metodei experimentale.
De obicei, sunt luate în considerație momentele t1 și t2 ale experimentului, adică momentele în care se măsoară variabilele dependente, înainte și după introducerea variabilei independente.
- Situația experimentală
Cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecți de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacțiilor etc.), precum și condițiile concrete în care se desfășoară experimentul. Situațiile experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de cercetător. Și într-un caz și în celălalt, trebuie avut în vedere că elementele constituente ale situației experimentale interacționează, facilitând sau, dimpotrivă, îngreunând acțiunea variabilei independente. Astfel de factori, prezenți la începutul experimentului și acționând asupra variabilei dependente (în fond, variabile externe necontrolate) sunt numiți de către W. Siebel (1965, apud Chelcea) „factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factori acționează numai în momentul introducerii variabilei independente: sunt „factori catalitici“. De-a lungul desfășurării experimentului, situația experimentală se schimbă. W. Siebel (1965) distinge trei faze în dinamica situației experimentale: situația inițială, situația de după introducerea variabilei independente și situația finală, în care se manifestă efectul. De cele mai multe ori, cercetătorul este atent la fazele inițială și finală, neglijând situația intermediară. Întrucât situația experimentală, în dinamica ei reprezintă un singur tot, este firească recomandarea de a se urmări interacțiunea factorilor și a elementelor pe toată perioada desfășurării experimentului. De asemenea, în prezentarea experimentului este recomandabil să se arate, prin schițe sau fotografii, situația experimentală în diferitele ei faze.
- Schemele experimentale
Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din științele socioumane, schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercetării experimentale stabilite de John Stuart Mill (1806 - 1873) în A System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu metoda experimentuluicontrolat, care este unul din procedeele indispensabile ale științei moderne“ (Kneller, 1973, apud Chelcea).
Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimentală a ipotezelor cauzale în științele socioumane a fost impusă de necesitatea adecvării metodei la obiectul investigat, având în vedere complexitatea cauzalității, natura factorilor experimentali și influența situației experimentale.
- Complexitatea cauzalității
La nivelul existentei psihosociale este imposibil de imaginat un fenomen care să epuizeze cauzalitatea producerii altui fenomen, care să fie necesar și în același timp suficient pentru producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite condiții, în prezența altor factori, care măresc probabilitatea producerii fenomenului. Totdeauna cauzalitatea socială este exprimată printr-un „nex complex de fenomene“ (Mihu, 1973, apud Chelcea), în care condițiile contributorii, în prezența celor contingente și alternative, determină probabilistic apariția unui fenomen.
Prin canoanele stabilite de către John Stuart Mill nu pot fi descoperite legăturile cauzale, ci pot fi doar testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observația prealabilă a condițiilor de producere a fenomenelor.
- Natura factorilor experimentali
Realizarea experimentelor în sociologie, psihologie, pedagogie are în vedere nu numai multicauzalitatea specifică fenomenelor sociale, ci și natura factorilor experimentali, a condițiilor contributorii și circumstanțiale, cu un cuvânt, a variabilelor independente. Variabilele independente în experimentele psihosociale au foarte rar doar două valori (absență și prezență). Același lucru se poate spune și în legătură cu variabilele dependente. Acest fapt l-a determinat pe Emile Durkheim să considere, în Regulile metodei sociologice, canonul variației concomitente car spune ca „orice fenomen care variază într-un fel sau altul ori de câte ori un alt fenomen variază într-un același fel particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al doilea fenomen, fie că este legat de acesta printr-un fapt de cauzație“.
- Influența situației experimentale
Situația experimentală poate, ea însăși, interveni ca variabilă independentă în experiment, datorită faptului că, spre deosebire de științele naturii, în științele sociale subiectul experimentului este un participant activ, conștient, care intră într-o formă specială de interacțiune socială cu experimentatorul.
Tipuri de experimente
Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihosociologie sunt foarte variate: gradul și specificul intervenției cercetătorului în manipularea variabilelor, nivelul controlului variabilelor, natura variabilelor modificate, locul și funcția experimentului în cadrul cercetării etc.
John Stuart Mill, care aprecia că valoarea situațiilor experimentale depinde de ceea ce este în ele, iar nu de modul cum au fost obținute aceste situații, făcea distincție totuși între experimentul natural, în care situația experimentală este oferită de natură, și experimentul artificial, în care situația este creată de cercetător. În același sens, Claude Bernard, afirmând că „nu se poate admite că mâna experimentatorului trebuie să intervină totdeauna activ pentru a provoca apariția fenomenelor, făcea distincție între experimentele active și experimentele pasive. Primele sunt experimente provocate, cele din urmă, invocate, mintale.
S. Chapin tinand cont de gradul de intervenție a cercetătorului în manipularea variabilelor constituie elementul esențial vorbeste de experiment proiectat și experiment ex post facto. Dacă în experimentul proiectat cercetătorul creează situația, în experimentul ex post facto situația furnizată de natură servește cercetătorului ca material de analiză rațională a legăturii cauzale dintre variabilele pe care nu el le-a introdus în experiment, dar pe care le „reconstruiește“ mintal. Dar experimentul mintal nu se desfășoară exclusiv în planul abstracțiilor și nici nu se contrapune experimentului proiectat. Ștefan Lanțoș remarca fapul că experimentul mintal continuă reflexia pronind de la observație, „o prelungește prin forța imaginației și fanteziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei observații“
Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane și succesive, după cum rezultatul este obținut printr-o secțiune transversală, comparând grupul experimental cu cel de control, sau printr-o secțiune longitudinală, comparând grupul experimental cu sine însuși, la diferite intervale de timp.
După Ernest Greenwood experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat succesional, ex post facto cauză-efect și ex post facto efect-cauză. tare. Primele doua sunt relativ simple si nu necesita explicatii complexe, ele sunt experimente active. L arandul lor, xperimentele ex post facto (invocate) au fost divizate în două categorii, pornind de la observația că uneori cercetătorul cunoaște numărul și situația celor care au suferit acțiunea unui factor (ex post facto cauză- efect), iar alteori nu se cunoaște acest număr, dar se știu numărul și situația celor care prezintă efectul acțiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauză).
Prin experimentele ex post facto se precizează că se cercetează fie consecințele unei variabile cunoscute asupra situațiilor în care ea este prezentă sau absentă, fie factorii care au influențat o situație cunoscută. Trebuie subliniat faptul că, în experimentele ex post facto, cercetătorul nu manipulează efectiv variabilele și nici nu este prezent în momentul acțiunii lor, procesele sociale desfășurându-se în mod natural, fapt care conferă acestui tip de experiment un plus de valoare cognitivă.
Allem L. Edward tinand cont de funcția pe care o indeplineste experimentul în procesul de cunoaștere științifică face urmatoarea clasificare a experimentului:
- Experimentul explorativ, cu funcție de sondare a situațiilor psihosociale mai puțin cunoscute, fără a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce urmează a fi clarificate în cercetările științifice ulterioare. În procesul cunoașterii, experimentul explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un moment de inițiere.
- Experimentul metodic - funcție pregătitoare mai avansată în procesul de cunoaștere proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale.
- Experimentul propriu-zis științific este cel cu ajutorul căruia se măsoară influența variabilei independente asupra variabilei dependente.
Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintă tipul superior de experiment, cu valoare de cunoaștere ridicată.