Etimologic, cuvântul administraţie provine din latină: ad- la, către şi minister - servitor, supus. Pornind de la sensul etimologic, s-a ajuns la o primă semnificaţie a noţiunii de administraţie, adică serviciul celui supus, activitate subordonată, sub comandă. Această din urmă semnificaţie din latină a pătruns şi s-a răspândit în toate limbile de circulaţie internaţională.[1]
În acelaşi context, literatura de specialitate mai precizează etimologia acestui termen ca fiind din minister - servitor, are legătură cu magister ce îl desemnează pe stăpân căruia i se subordonează servitorul şi pe care trebuie să-l slujească; aceasta este o administraţie particulară, distinctă de administraţia publică, ambele reprezentând genuri ale administraţiei, fiecare, la rândul lor, având mai multe specii.[2]
Potrivit autorului Aurel Sîmboteanu, administraţia publică centrală este compusă în afară de autorităţile publice cu competenţă generală şi de administraţiile ministeriale şi neministeriale de specialitate. Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate spre deosebire de cele cu competenţe generale sunt în putere să exercite atribuţii numai într-un anumit domeniu sau ramură de activitate. Din acestea fac parte ministerele, alte organe centrale de specialitate, precum şi ramificările teritoriale ale acestora.[3]
Potrivit autorului Ion Creangă, ministerele şi celelalte autorităţi centrale ale administraţiei publice constituie o categorie distinctă de organe în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice, având rolul de organizare a executării şi de executare în concret a legilor, fiind, astfel, organe de specialitate, de resort. Mai precizăm faptul că ele realizează această activitate pe întreg teritoriul ţării, fiind autorităţi centrale ale administraţiei publice.[4]
Procesul de constituire al acestor autorităţi este legat de cel al apariţiei Consiliului de Miniştri sau, după caz, a Guvernului. În unele ţări întâi au apărut miniştrii şi ministerele şi apoi Guvernul; în altele procesul a fost invers, dar cert este că a existat acelaşi punct de plecare, corpul de sfetnici - curia regis - cu care s-au înconjurat monarhii absoluţi.[5]
Tradiţional, organul specializat prin care se rezolvă într-un anume domeniu sau altul sarcinile guvernării poartă denumirea de minister, iar titularul acestuia este ministrul.[6] Potrivit autorului Aurel Sâmboteanu, ministerul este un organ central de specialitate ai statului, înfiinţat şi organizat în condiţiile legii, pentru a traduce în viaţă politica Guvernului, hotărârile şi dispoziţiile lui într-un anumit domeniu de activitate. În această calitate ministerul este o autoritate a administraţiei publice centrale de specialitate, condus de Guvern.
Mai mult decât atât, de-a lungul timpului, necesităţile societăţii, în speţă ale guvernării, au impus crearea pe lângă ministere a unor organe de specialitate (departamente, agenţii, comitete, secretariate etc.) care să ajute guvernul în îndeplinirea actului de administrare. Aceste autorităţi au fost incluse la rândul lor în administraţia ministerială, rezultând astfel stricta legătură a acestora cu Guvernul, mai precis subordonarea lor.[7]
Aspecte generale privind geneza şi constituirea autorităţilor administraţiei publice centrale
În aspect istoric, procesul de formare a administraţiei publice centrale de specialitate a fost unul complex, care a evoluat diferit în diferitele sisteme de administrare. Totuşi, ca o normă generală putem menţiona următoarele: „în sistemul monarhiei absolute, de regulă, monarhul deţinea toate funcţiile supreme în stat. Pentru a executa dispoziţiile sale, monarhul avea agenţi; aceştia acţionau în numele monarhului, de regulă pe întreg teritoriul ţării, fiind consideraţi funcţionarii coroanei sau servitorii monarhului, dregătorii domnului în ţările române.[8]
Încet, încet monarhii se înconjoară de un corp de „consilieri" care, în cea mai mare parte, a devenit un corp specializat, formând „casta" marilor dregători, a marilor funcţionari, a miniştrilor, în sensul modern al termenului.[9]
Cert este faptul că procesul istoric de conturare a Consiliului de Miniştri este intim legat de procesul apariţiei departamentelor, în sensul larg al termenului, ca organe centrale ale administraţiei de stat (puterii executive). Fără a intra în amănunte, precizăm doar că în unele sisteme naţionale apariţia ministerelor precede apariţia Consiliului de Miniştri, iar în altele, raportul este invers.[10]
Referindu-ne la acest fenomen, în general, mai sunt necesare câteva precizări. Prima, nu trebuie înţeles că numai în feudalism au existat dregători, sfetnici, în sensul larg al termenului, ai monarhilor, regilor sau împăraţilor diferitelor state sau imperii. Asemenea „funcţionari", cum s-a arătat în partea introductivă a temei, au apărut o dată cu apariţia statului, ei purtând chiar din
Antichitate şi denumirea de miniştri. A doua, miniştrii împăraţilor din Antichitate, inclusiv ai împăraţilor romani, nu trebuie confundaţi cu miniştrii vremurilor moderne. Aceştia din urmă sunt titulari de departamente centrale, de organe cu o anumită competenţă materială şi cu o competenţă teritorială generală, pe întreg teritoriul statului, organe necunoscute organizării statelor din Antichitate şi din feudalism, în general. Astfel, sensul utilizării în cronicile şi documentele antichităţii a termenului de ministru este sensul etimologic, acela de supus, servitor, chiar dacă, în fapt, uneori ei s-au comportat ca adevăraţi stăpâni, împăratul devenind o marionetă a realizării intereselor acestora. In celebrul tratat francez de ştiinţa administraţiei, din 1966, se afirmă pur şi simplu că „ministrul este, în primul rând, un servitor".
[1] Iorgovan A., Drept administrativ. - Bucureşti, Ed. ALL Beck, 1993, p. 5
[2] Negoiţă A., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. - Bucureşti: Ed. AtlasLex, 1993, p.11
[3] Sîmboteanu A. Administraţia publică centrală. - Chişinău, Ed. Academiei de Administrare Publică, 1998, 122 p.
[4] Creangă I. Curs de drept administrativ. Volumul I- Chişinău, Ed. Epigraf, 2003, p. 160
[5] Alexandru I., Cărăuşan M. Drept administrativ. - Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2005, p.205
[6] Alexandru I., Cărăuşan M. Drept administrativ. - Bucureşti, Ed. Lumina Lex, p. 204
[7] Alexandru I., Cărăuşan M. Drept administrativ. - Bucureşti, Ed. Lumina Lex, p. 205
[8] Iorgovan A, op .cit., p. 337
[9] Iorgovan A, op .cit., p. 338
[10] Iorgovan A, op .cit., p. 339
[11] Iorgovan A, op .cit., p. 340