Administrație publică

Administraţia publică centrală în Moldova istorică.

Principatele române s-au format în aceeaşi perioadă istorică, mijlocul secolului al XlVlea, pe substratul şi pe bogata moştenire daco-romană, în contextul evoluţiei economice şi organizării sociale a voievodatelor ca formaţiuni teritoriale de tip feudal, dar şi transformărilor în modul de producţie şi în felul convieţuirii socioculturale a comunităţilor umane respective. Deşi cercetătorii indică şi la unele particularităţi în procesul de instituţionalizare statală în Ţara Moldovei şi Ţara Românească, este recunoscut şi argumentat faptul că în acest proces se regăsesc, în majoritatea lor, lucruri convergente, comune, atât privind geneza, organizarea, cât şi funcţionarea instituţiilor politico - administrative.

In ceea ce priveşte sistemul naţional de organizare a administraţiei publice centrale, vom considera drept perioadă de referinţă Moldova istorică, înfiinţată convenţional în 1359 în bazinul râului Moldova, cu capitala la Baia, apoi la Siret, în care a fost constituit un sistem propriu de organizare a administraţiei publice centrale şi locale. Este evident că evoluţia administraţiei publice centrale în această perioadă a fost influenţată de parcursul istorico-politic al Principatelor, elementul central de influenţă, fiind reprezentat de către Imperiul Otoman.

Referitor la nivelul central al administraţiei publice, autorul Alexandru Roman evidenţiază 3 structuri administrative centrale: 1) Instituţia domniei, 2) Sfatul Domnesc şi 3) Marea Adunare a Ţării.

Instituţia domniei în Ţara Moldovei.

Domnia ca instituţie centrală a statului a folosit modelul bizantin în multe din elementele structurii sale.

1. Domnii păstrează titlul de voievod care amintea de originea militară a puterii, adoptând titlul de domn (de la dominus - stăpân) care presupune stăpânirea absolută a ţării.
2. Domnul exercită o putere care se pretinde că vine de la Dumnezeu.
3. Puterea domnului era absolută dar nu despotică, ea este limitată de dreptul tradiţional, iar din secolul 16 - de suzeranitatea otomană.
4. Succesiunea tronului se făcea conform unui principiu mixt electiv ereditar. Domnii sunt aleşi pe viaţă de boieri dintre fii sau fraţii domnului (dinastia Muşatinilor): Petru Rareş, Ioan Vodă cel Viteaz. Condiţia este să fie os din domnu. ¹⁴
5. Integritatea fizică este o condiţie de bază pentru a ocupa scaunul domnesc (fără defecte trupeşti înnăscute sau mentale)
6. Femeile nu puteau să ocupe scaunul domnesc. Prerogativele domnului cuprindeau toate sectoarele vieţii de stat:
   1. prerogativa militară - domnul este comandantul suprem al armatei
   2. politica externă - domnul reprezintă ţara în relaţiile externe cu dreptul de a încheia tratate a declara război şi a încheia pace, a trimite şi a primi solii.
   3. prerogativa legislativă - drept de a emite legi aparţine numai domnului (prin hrisoave, aşezăminte).
   4. prerogativa judecătorească - judecător suprem
   5. prerogativa executivă - asigură ordinea internă acordă privilegii şi controlează executarea hotărârilor.

Există câteva forme ale domniei:

• Domnia tradiţională, expusă mai sus,
• Asocierea la domnie - în sec. XV, fraţii Iliaş şi Ştefan al III-lea s-au asociat la domnie, unul domnind în Ţara de Sus, altul - în Ţara de Jos.
• Domnia sub tutelă - este cazul nepotului lui Alexandru cel Bun, Alexăndrel, care a domnit sub tutela marelui boier Mihu. Fiul lui Alexandru Lăpuşneanu este un alt caz, tutela fiind exercitată de mama sa Ruxanda.

In conducerea ţării domnul este ajutat de Sfatul Domnesc care ia naştere odată cu constituirea statului din 1400 e.n. Boierii ofereau domnului „slujbă şi sfat". În sec. 16 odată cu accentuarea dominaţiei otomane termenul divan vine să înlocuiască noţiunea de sfat domnesc, motivul fiind faptul că sultanul turcesc îşi trimite propriul reprezentant în Sfatul Domnesc, reprezentant numit divan-efendi. Compoziţia sfatului a evoluat de la boier fără funcţii sec-le 14,15 la o majoritate de dregători înalţi în sec 16,17.

Numărul membrilor sfatului a variat: sec. 15 - 20 persoane, sec 18 - 53 . În sec.16 - 18 în componenţa sfatului intră: 1. marele logofăt

• marele vornic al ţării de sus
• marel e vorni c al ţării de jos
  2. hatmanul
  3. marele spătar
  4. marele postelnic
  5. marele vistiernic
  6. ierarhii bisericii (mitropolit şi episcopii)

Doctrina politică a epocii fixată în învăţăturile lui Neagoe Basarab a propagat ideea că domnitorul nu poate conduce singur ţara şi în toate problemele cârmuirii trebuie să consulte boierii. De aici atribuţiile sfatului coincid cu atribuţiile domnului.

După 1558 se comportă câteva elemente definitorii. Înalţii dregători civili:

1. Marele vornic - are atribuţii militare administrative şi judecătoreşti. La mijlocul secolului
   • dregătoria se dublează, adică există vornic al ţării de jos (Bîrlad) şi vornic al ţării de sus (reşedinţa la Dorohoi)
2. Marele logofăt - şeful cancelariei domneşti care păstra şi marele sigiliu al ţării.
3. Marele vistier - contabiliza veniturile şi cheltuielile ţării, păstra banii , judeca cauzele relative la dări, în subordinea lui se aflau birarii, globnicii, vistiernicii ş.a.
4. Marele postelnic - iniţial este paznicul - iatacul lăcaşului domnesc, cu timpul devine traducător de limbi străine şi mareşal al curţii domneşti (avea drept să judece toată curtea domnească)
5. Marele portar - primea şi găzduia turcii la curtea domnească, obligatoriu ştia limba turcească.
6. Vătav de aprozi - este şeful cetelor de aprozi adică de slujitori domneşti la început recrutaţi printre tineri boieri, aveau atribuţii de curieri şi agenţi judecătoreşti.
7. Vornic de poartă - judecător în cadrul justiţiei domneşti adună impozite, face expertize ş.a. Dregătorii cu atribuţii militare:

1. Marele spătar - purta sabia domnului la solemnităţi.
2. Hatmanul - conduce oştirea având şi atribuţii judecătoreşti uneori administrative.
3. Pârcălabii - sunt comandanţi ale cetăţilor şi conducători ai ţinuturilor în cetăţi.
4. Marele armaş - prindea şi cerceta vinovaţii de crime, tot el executa sentinţa capitală.
5. Marele agă - este comandantul pedestrimii, iar din secolul 17 capătă atribuţii de poliţie şi judecată.
6. Marele serdar - avea în grija paza hotarului de răsărit a ţării. Instituţia apare la mijlocul sec.
   • sub comanda serdarului fiind plasaţi călăraşii şi mazilii din Soroca, Orhei şi Lăpuşna.
7. Marele şetrar - are în grijă corturile şi taberele domneşti tot el comandă artileria. Deservirea curţii domneşti:
8. Marele paharnic - care se ocupă de pivniţele şi viile domneşti (el gusta băutura şi mâncarea)
9. Marele stolnic - aprovizionarea cu alimente
10. Marele comis - ducea evidenţa cailor, răspundea de procurarea furajului.
11. Marele jitnicer - strângerea grânelor cuvenite domniei şi depozitarea în magazii
12. Marele pitar - avea grij ă de pâinea necesară curţii
13. Marele cămăraş - controlul instrumentelor de măsură a negustorilor, achiziţionarea şi păstrarea lucrurilor de preţ a domnului (blănuri, bijuterii, aur, etc.)
14. Marele vameş - centraliza şi contabiliza toate veniturile vămilor.

Marea Adunare a Ţării - potrivit autorului Alexandru Roman, este organ central de specialitate cu atribuţii speciale, şi anume:

• Alegerea domnului,
• Aprobarea măsurilor fiscale şi sociale,

3) Ratificarea tratatelor de pace sau de vasalitate. ¹⁵

Se întrunea în situaţii excepţionale pentru adoptarea unor decizii de maximă importanţă pentru stat. Includea boierimea, clerul şi ţărănimea din satele privilegiate (răzăşeşti). Prima oară este atestată documentar în 1441, ultima oară - pe timpul domnitorului Constantin Mavrocordat, luând decizia de lichidare a şerbiei.

Organizarea sistemului administrativ din Basarabia 1812-1918

Evenimentele s-au succedat în aşa fel, încât am avut parte şi de dezmembrări teritoriale, aşa cum s-a întâmplat şi în rezultatul războiului ruso-turc din 1806 -1812, când teritoriul Moldovei de la Est de Prut, numit în continuare Basarabia, a fost anexat la Imperiul Rus. În consecinţă, Principatul Moldovei şi poporul său, care pe parcursul secolelor a luptat pentru integritatea teritoriului şi organizarea politico-statală proprie a fost scizionat, fapt care a condus la urmări nefaste pentru organizarea statală ulterioară. În timpul administraţiei ţariste a Basarabiei nu putem vorbi despre un sistem propriu de administraţie publică centrală. Teritoriul anexat constituia peste 45 mii km pătraţi sau cu 7400 km pătraţi mai mare decât teritoriul din dreapta Prutului al Principatului Moldova, având o populaţie de 491 500 locuitori. [1] Rusia purcede imediat la reorganizarea sistemului administrativ al Basarabiei, proces care trece prin câteva etape. [9]

1. Etapa administraţiei provizorii (1812-1818), pe parcursul căreia, în temei, în organizarea administrativă a Basarabiei s-a ţinut seama de tradiţiile sistemului anterior de administraţie, fiind menţinută vechea organizare administrativ-teritorială şi păstrate, de regulă, fostele instituţii administrative de nivel local. La nivel provincial însă a fost instituită funcţia de Guvernator civil al Basarabiei, funcţie de sorginte rusească, iar din 1816 se instituie şi funcţia de namesnic, ca reprezentant al Ţarului în teritoriul anexat, fapt care diminua substanţial rolul Guvernatorului civil în exercitarea administraţiei.
2. Etapa autonomiei administrative (1818-1828), iniţiată la 29 aprilie 1818 la Chişinău de către ţarul Rusiei, Alexandru I, prin promulgarea unui nou Regulament privind organizarea administrativă a Basarabiei. Declarativ se instituia o formă specială de administrare cu recunoaşterea unor particularităţi naţionale, iar în realitate, de fapt, se implementa pe toate dimensiunile sistemul rusesc de administrare, prin favorizarea aplicării normelor de drept rusesc în detrimentul dreptului autohton, numirea funcţionarilor veniţi din Rusia.
3. Etapa consolidării sistemului rusesc de administrare (1828 -1917). La această etapă, Basarabia a fost inclusă în componenţa Guvernământului general al Novorosiei cu centrul de reşedinţă la Odessa. Se instituie funcţia de Guvernator general al Basarabiei ca reprezentant al Ţarului abilitat cu împuterniciri foarte mari. În anii 60-70 ai secolului al XIX-lea, în Rusia se înfăptuiesc reformele liberale: a zemstvelor, orăşenească şi judecătorească, acestea fiind extinse şi asupra Basarabiei, consolidând, astfel, sistemul rusesc de administraţie. In anul 1873 prin Hotărârea Consiliului de Stat al Rusiei, Basarabia a fost transformată oficial în gubernie, ceea ce semnifica implementarea definitivă în Basarabia a sistemului rusesc de administraţie, sistem, care a funcţionat până în 1917

Administraţia publică centrală în Republica Democratică Moldovenească.

Către anul 1917 situaţia din Imperiul ţarist, al cărei parte componentă era şi Basarabia, devine extrem de complicată, mai ales în contextul revoluţiilor din februarie şi octombrie, care au mobilizat toate popoarele Rusiei. În acest context, s-a produs şi creşterea conştiinţei naţionale a basarabenilor, trezită încă de prima revoluţie rusă din 1905-1907, când ţarismul, fiind silit să cedeze, a permis editarea de ziare în limba maternă, crearea unor societăţi cultural-iluministe, precum şi formarea partidelor politice. Astfel, în aprilie 1917 intelectualitatea basarabeană întemeiază Partidul Naţional Moldovenesc, în programul căruia se regăseau astfel de revendicări ca: „autonomie pentru Basarabia; alegerea puterii supreme în ţinut - Sfatul Ţării; introducerea limbii materne ca limbă oficială în administraţie şi justiţie, limbă de predare în şcoală şi în serviciul religios". [1, p.180] Aceste idei erau susţinute de către populaţie, fapt care a favorizat desfăşurarea în continuare a unor activităţi, care constituie traseul parcurs spre actul unirii şi, respectiv, spre reorganizarea sistemului administrativ prin revenirea la sistemul tradiţional de administraţie. Cele mai importante acţiuni, în acest sens, au fost: - convocarea la 20 octombrie 1917 la Chişinău a Congresului militarilor moldoveni, care proclamă autonomia teritorială şi politică a Basarabiei în componenţa Republicii Federative Ruse, în baza dreptului naţiunilor la autodeterminare proclamat de bolşevici; - adoptarea la 29 noiembrie 1917 de către Sfatul Ţării a Legii cu privire la administrarea Basarabiei, conform căreia puterea supremă aparţinea Sfatului Ţării, iar organ executiv a fost desemnat Consiliul Directorilor Generali; - proclamarea de către Sfatul Ţării la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti în componenţa Republicii Federative Ruse, care consemna iniţierea unui nou sistem administrativ în Basarabia;

Organul suprem executiv în această perioadă devine Consiliul Directorilor Generali, compus din Prim-director General, Preşedinte, şi Directorate:

• de interne;
• de instrucţiune publică - a elaborat ulterior un program integrat de organizare a învăţământului, în situaţia în care 81% din locuitori erau analfabeţi;
• de agricultură;
• de finanţe;
• de război şi marină;
• de justiţie şi culte - a tradus serviciul divin în limba română;
• de căi ferate, poşte, telegraf şi telefon;
• de comerţ, muncă şi industrie;
• de afaceri naţionale;
• de control general. ¹⁶

Suportul logistic era oferit de Cancelaria Consiliului Directorilor Generali, condusă de Secretarul General. Preşedintele Consiliului Directorilor Generali era confirmat de Sfatul Ţării. Fiecare din Directorate avea şi un propriu Consiliu Administrativ.

Procesul de democratizare este consolidat prin proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, iar la 24 ianuarie 1918 - independenţei. Pentru a asigura apărarea independenţei, este constituit un nou organ central de specialitate, şi anume Comisariatul Militar din Basarabia.

Administraţia publică centrală în Basarabia în cadrul României Mari.

Proclamarea de către Sfatul Ţării la 24 ianuarie 1918 a Independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti, semnifica revenirea, după o perioadă de 106 ani de administraţie rusească, la normele tradiţionale autohtone administrative, judecătoreşti, şcolare, bisericeşti. În acelaşi timp, era evident că proclamarea Independenţei nu însemna încă soluţionarea definitivă a problemei basarabene. Ea necesita soluţionarea în contextul aspiraţiilor populaţiei basarabene de a uni acest teritoriu, ca o veche parte a statului moldovenesc, cu Regatul României, lucru înfăptuit prin hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918, eveniment epocal în istoria noastră. Ca rezultat se iniţiază ajustarea administraţiei din Basarabia la modelul tradiţional românesc care a cuprins atât organizarea teritoriului, precum şi modificările instituţionale care se întrevedeau de făcut. Procesul unificării administrative la scară naţională s-a produs luându-se în consideraţie atât Basarabia şi Bucovina reîntregite în componenţa Regatului României, respectiv, la 27 martie şi 28 noiembrie 1918, cât şi celelalte provincii reîntregite prin Actul Unirii de la Alba Iulia din 01 decembrie 1918, şi anume: Transilvania, Maramureşul, Crişana şi Banatul, care a desăvârşit procesul de constituire a statului naţional unitar român în hotarele sale fireşti. [11]

După decizia Unirii Condiţionate cu România, la 27 martie 1918, la 6 aprilie s-a decis transferul unor probleme de specialitate (militare, afaceri externe) la balanţa Guvernului de la Bucureşti, iar Consiliul Directorilor Generali a fost subordonat MAI al României. Prin decretul regal din 13 iunie 1918 a fost instituită funcţia de Comisar General pentru Basarabia, cu rol de ministru de stat. Funcţia a fost exercitată de Generalul Artur Voinoveanu.

După decizia Unirii Necondiţionate cu România, la 27 noiembrie 2018, s-a trecut la unificarea structurilor administrative. A fost creată Comisia Regională de Unificare şi Descărcare, cu sediul la Chişinău, care a avea drept scop unificarea serviciilor publice. În aprilie 1920 au fost lichidate Directoratele din Basarabia, fiind înlocuite cu Departamente din Guvernul României.

Noile realităţi au condiţionat adoptarea în 1923 a unei noi Constituţii a României. Inovaţiile constituţionale, prin consacrarea unui sistem mai avansat de drepturi şi libertăţi, au influenţat benefic asupra funcţionării ulterioare a sistemului administrativ românesc reîntregit, inclusiv în Basarabia, care a beneficiat de acest sistem doar 22 de ani, fiind întrerupt la 28 iunie 1940, drept rezultat al anexării forţate, prin ultimatum a acestui teritoriu de către Uniunea Sovietică.

În 1929 apare Legea privind organizarea ministerelor. Serviciile statului erau grupate în Ministere, conduse de miniştri, numiţi şi revocaţi de rege. Tot el desemna şi candidatul la preşedinţia Consiliului de Miniştri. Ministerele erau standard pentru perioada respectivă - justiţie, instruire publică şi culte, armată, agricultură, industrie, comerţ, etc. Miniştrii se supuneau Legii Responsabilităţii Ministeriale.

În 1938, în conformitate cu prevederile noii Constituţii a României, apar elemente ale administraţiei de stat teritoriale. Astfel, Basarabia a intrat în componenţa a trei ţinuturi: 1) Dunărea de Jos, 2) Nistru, 3) Prut. A fost creată instituţia rezidentului regal, care era reprezentantul regelui în ţinut, şeful administraţiei ţinutului şi preşedintele consiliului ţinutului.

Raptul teritorial al Basarabiei din 1940 şi sovietizarea sistemului administrativ

La 28 iunie 1940, prin ultimatum, acest teritoriu a fost anexat de către Uniunea Sovietică. Raptul teritorial al Basarabiei din 1940 a condus la sovietizarea şi comunizarea sistemului administrativ din acest teritoriu, luându-se în considerare existenţa în raioanele din stânga Nistrului, cu începere din 1924, a RASS Moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene. La 2 august 1940 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a adoptat Legea cu privire la formarea RSS Moldoveneşti în componenţa Uniunii Sovietice. Prin această decizie Sovietul Suprem şi-a depăşit prerogativele constituţionale, el dispunând doar de dreptul de a admite noi republici în componenţa Uniunii Sovietice, dar nu şi de a le crea. Totodată, proclamarea RSS Moldoveneşti a constituit şi un act de dezmembrare teritorială a Basarabiei, ignorându-se unitatea teritorială, social-economică şi culturală de secole a ei. Astfel, în componenţa RSS Moldoveneşti au intrat, numai şase din cele nouă judeţe ale Basarabiei. Celelalte trei judeţe: Cetatea Albă, Ismail şi Hotin au fost rupte din teritoriul Basarabiei şi trecute în componenţa RSS Ucrainene. A fost dezmembrat şi teritoriul din stânga Nistrului, or în componenţa RSS Moldoveneşti unionale au intrat numai şase din cele paisprezece raioane existente la acel moment. [8] Această ,,reconfigurare" în organizarea teritoriului a fost urmată de un proces intens de sovietizare a sistemului administrativ

Între 1941-1944, generalul Antonescu a instituit un organ suprem în Basarabia, numit Guvernământul Basarabiei. Basarabia avea un Cabinet civilo-militar, cu 2 secţii: 1) Militară - responsabilă de paza frontierei cu URSS, poliţie, jandarmerie, şi 2) civilă - responsabilă de educaţie, economie, românizare, etc. Basarabia avea în această perioadă: 1) Guvernator, numit de şeful statului, 2) Directorate, în număr de 10, şi anume - afaceri administrative, economie naţională, învăţământ şi culte, sănătate, etc. şi 3) Consiliu provincial, ca organ de coordonare, alcătuit din şefii Directoratelor.

Administraţia publică centrală în RSSM

Potrivit Constituţiei RSSM din 1941, organ central executiv era Sovietul Comisarilor Poporului (SovNarKom). După instaurarea definitivă a regimului sovietic de administrare în 1944, prerogativa acestui organ a fost păstrată, iar în 1946 SovNarKom-ul a fost redenumit în Sovietul Miniştrilor.

In scopul implementării politicii de stat pe domenii au fost create Ministerele ca organe centrale de specialitate - de ex., Ministerele Agriculturii, Gospodăriei Forestiere, Industriei Alimentare, Controlului de Stat. Au fost create de asemenea şi autorităţi centrale de specialitate, altele decât ministerele - de ex., Comisariatul pentru Culturile Tehnice ale RSSM.

Vom menţiona un lucru important, în acest sens, că regimul politic şi sistemul administrativ existent în Uniunea Sovietică, inclusiv în RSSM, reprezenta un sistem rigid de totalitarism, exprimat prin utilizarea pârghiilor de comandă pe întreaga verticală a puterii de stat, inclusiv prin substituirea activităţii organelor sovietice (de stat) de către organele de partid de toate nivelurile, nerecunoaşterea principiului separaţiei puterilor în stat, precum şi al pluralismului politic. Toate acestea au avut un impact negativ asupra funcţionării sistemului administrativ sovietic, ceea ce a condus în ultimă instanţă, la intersecţia anilor optzeci-nouăzeci ai secolului trecut, la prăbuşirea lui, sub defecţiunile propriei construcţii şi la deschiderea căii spre dobândirea Independenţei Republicii Moldova.

La sfârşitul anilor 80, atunci când a luat amploare mişcarea de eliberare naţională, au apărut şi primele modificări la nivelul administraţiei publice centrale. Astfel, la 31 mai 1990 a fost adoptată Legea cu Privire la Guvern, precum şi Decretul cu privire la puterea de stat. Organ suprem al administraţiei de stat era Guvernul, supus principiilor democraţiei, legalităţii şi utilităţii. La trei septembrie 1990 apare Legea cu privire la instituirea funcţiei de preşedinte al RSSM. La 27 august 1991, odată cu declararea independenţei Republicii Moldova, organizarea administraţiei publice centrale a intrat într-o nouă etapă de evoluţie.

Independenţa Republicii Moldova şi edificarea sistemului actual de administraţie publică

Evoluţia de mai departe a reformei politice, inclusiv a schimbărilor din administraţia publică, a condus la adoptarea la 29 iulie 1994 a Constituţiei Republicii Moldova. Pe această temelie juridică şi într-un spaţiu politic creat de Constituţie a început procesul de edificare a instituţiilor noi, specifice unei administraţii publice moderne. Demararea şi evoluţia reformei administraţiei publice au condus la preluarea şi implementarea unor noi principii de administrare, crearea cadrului normativ privind organizarea şi funcţionarea sistemului administrativ central şi local, instituirea serviciului public, implementarea unei noi politici de personal, alte acţiuni reformatoare în domeniul administrativ. In acelaşi timp, vom menţiona că practica celor aproape douăzeci şi opt de ani de Independenţă ne demonstrează că procesul de modernizare a administraţiei publice în Republica Moldova, în pofida elaborării şi încercarea implementării mai multor strategii de reformă a administraţiei publice, poartă un caracter tergiversat, întâmpinând un şir de impedimente, unele din ele îşi au originea în sistemele administrative anterioare, generate de erorile istorice menţionate mai sus. Procesul de reformare a administraţiei publice este însoţit de mai multe controverse, condiţionate de diferiţi factori, cum ar fi: evoluţia flotantă a gradului de democratizare a societăţii; nivelul scăzut al coeziunii forţelor reformatoare în administraţia publică; lipsa unor viziuni strategice asupra dezvoltării ţării, în general, şi administraţiei publice, în particular; indeterminismul valoric şi identitar; reminiscenţele unei mentalităţi perimate a unei părţi a clasei politice şi a aparatului administrativ, precum şi a unei părţi a populaţiei. Depăşirea acestor obstacole, la etapa actuală, se întrevede, în primul rând, prin realizarea obiectivelor care derivă din Acordul de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană semnat la 27 iunie 2014 şi care reprezintă, actualmente, linia de subiect şi acţiune în activitatea autorităţilor statului, chemate să asigure evoluţia democratică şi ireversibilă a sistemului politic, asigurarea integrităţii teritoriale a ţării şi modernizarea administraţiei publice. [10] Generalizând cele expuse vom menţiona că administraţia publică din spaţiul actual al Republicii Moldova a fost, la timpul său, parte componentă a sistemului tradiţional de administraţie, caracteristic pentru întreg spaţiul românesc, dar a cunoscut, în condiţiile unor circumstanţe impuse de mersul istoriei, şi influenţa unor sisteme administrative străine. Aceste sisteme străine au influenţat substanţial modul de organizare şi funcţionare a administraţiei publice şi, cu regret, mai continuă să influenţeze derularea reformei administraţiei publice la etapa actuală, în primul rând, prin înrădăcinarea în mentalitatea celor ce administrează, dar şi a celor administraţi a unor concepţii paternaliste care cu greu cedează locul concepţiilor moderne de administrare bazate pe descentralizare, pluralism, diversitate şi democraţie participativă.