Pin It

Societatea românească, statul, administrația, justiția sunt în fața unor provocări esențiale ale lumii contemporane, cărora vor trebui să le răspundă. Dintre acestea, inevitabila globalizare a declanșat deja, o serie de procese în plan politic, economic, administrativ și juridic.

Integrarea, mai exact, necesitatea obiectivă a integrării, este pentru România, consecința imediată a fenomenului globalizării. În ce măsură este pregătită elita politică, administrativă sau juridică să facă față rigorilor integrării? Aceasta este întrebarea la care va trebui să răspundem și, în funcție de răspuns, să concepem soluțiile necesare.

Recunoașterea faptului că administrația publică sau sistemul judiciar nu au încă o suficientă capacitate care să permită gestionarea „saltului” ce ne va putea permite integrarea nu trebuie dramatizată, și după cum am afirmat în mai multe rânduri, nu trebuie să inducă o stare de spirit de superficialitate, de neîncredere care sunt extrem de periculoase și împiedică efortul de redresare.

Din respect pentru adevăr trebuie să semnalăm eforturile (mai degrabă decât rezultatele) ce s-au făcut, pentru a se schimba mai ales „imaginea” despre România. Și într- adevăr, această imagine s-a schimbat, însă mai putin starea de fapt din România reală, motiv pentru care trebuie să nu ne amăgim și să ne lăsăm pradă automulțumirii.

Așadar, să fim lucizi și să privim în jurul nostru fără prejudecăți și fără pasiuni ideologice și vom vedea că, de fapt, românii sunt în marea lor majoritate nemulțumiți acum, după aproape optsprezece ani de la revoluție.

Indiferent de categoria socială, de profesie sau vârstă, mulți, chiar foarte mulți, se plâng. Acest lucru rezultă indubitabil din sondaje, dar și din ceea ce reflectă zilnic mass-media.

În primul rând se manifestă nemulțumirea față de o fiscalitate multiplă, complicată, spoliatoare care reprezintă cu toate impozitele și taxele la un loc cca. jumătate din venitul global al cetățenilor.

O astfel de fiscalitate, un adevărat hățiș de taxe și impozite- afirmă majoritatea specialiștilor- frânează spiritul de întreprindere, descurajează inițiativa, inhibând mediul de afaceri, reduce locurile de muncă, limitează consensul, constituind până la urmă chiar o frână în calea libertătii.

Întrebarea ce se impune este de ce statul, administrația și justiția funcționează defectuos dacă cetățenii plătesc atât de scump?

Trebuie să recunoaștem că nemulțumirea este justificată față de o administrație pletorică și ruinătoare și o justiție în mare măsură discreditată în fața cetățenilor, care au crescut doar cantitativ mereu și au consumat din ce în ce mai mult din resursele, și așa modeste, ale unei societăți în plină transformare.

Încetineala, lentoarea, lipsa de calitate, de randament și mai ales lipsa de rigoare profesională constituie un prejudiciu pentru ansamblul corpului social ca și pentru situația țării în contextul necesității obiective de globalizare, de integrare europeană și euro-atlantică.

Este jenant atunci când cetățenii constată că înalți responsabili recunoșteau public că de fapt nu se cunoaște numărul exact al funcționarilor publici și că se pot face deocamdată doar evaluări generale.

Potrivit statisticilor, toate la un loc: administrația centrală, județeană, municipală, orășenească, comunală, diversele servicii publice, agenții, regii autonome etc. numără peste un milion de salariați în sectorul public, adică aproape 1/3 din totalul salariatilor.

De asemenea, sunt greu de acceptat grevele ce s-au petrecut în unele din aceste servicii publice, greve care de multe ori sunt de inspirație politică, organizate de minorități sindicale abuzive și a căror efect este deranjant pentru cetățeni, dar constituie și un prejudiciu pentru economia națională.

Nemulțumirea este cauzată și de mania guvernelor de a elabora legi sau a adopta ordonanțe pentru orice lucru și în orice moment, apoi Hotărâri de Guvern, iar apoi regulamente, instrucțiuni, circulare de aplicare, care toate la un loc formează un hățiș de norme juridice în care nici legiuitorul, nici funcționarii și nici judecătorii nu se mai descurcă, sufocați de multiplele aprobări, avize și o mulțime de hârtii care trebuie întocmite.

În România de astăzi există, potrivit unor statistici, 26.400 acte normative în vigoare, din care legi 4.386, O.G. 862, O.U.G. 1.226, H.G. 12.359, Ordine 7567. Baza de date a Consiliului Legislativ conține 41.394 acte normative de toate categoriile, emise în perioada 1990-2008. Dacă între 2001-2003 au fost emise 14.097 acte normative, între 2004-2008 au fost emise 21.367 asemenea acte.

Trebuie să spunem că procesul de integrare în U.E. a generat mii de pagini de norme. Numai legislația cuprinsă în acquis-ul comunitar, însuma 60.000 pagini, care potrivit autorităților au fost traduse pentru a fi apoi introduse în legislația românească sau pentru a fi consultate în vederea armonizării legislației autohtone cu aceste norme.

Cetățenii activi ai țării, cei care contribuie prin munca lor la constituirea resurselor țării, sunt nemulțumiți atunci când văd că resursele acumulate se topesc în măsuri, așa zise de reparație sau solidaritate, care au creat o populație de asistați, care trăiesc pe spinarea lor dar care menținute într-o situație de mediocritate, nu sunt niciodată satisfăcuti.

Nemulțumiri manifeste sunt și în legătură cu sistemul de pensionare, cu cel de educație și de sănătate nemaivorbind de insecuritatea cetățenilor din orașe și sate în care a crescut numărul furturilor, a violențelor și mai grav, a delicvenței juvenile.

Oamenii cinstiți nu mai au încredere în justiție, care traversată de curente politice își pierde puritatea. După cum s-a semnalat de nenumărate ori vorbim de o justiție care uneori sancționează prea ușor delicte sau infracțiuni minore, dar care dă drumul cu aceeași ușurință unor infractori periculoși. Alteori sunt dezvăluite cu mare tămbălău afaceri adevărate sau inventate, privind înțelegeri secrete și complicități între guvernanți și intriganți, între cei aleși și escroci, între edili necinstiți și oameni de rea credintă dovediti.

Românii sau cel puțin cei care sunt informați și care gândesc, sunt alarmați de o cheltuială publică care absoarbe peste 50% din PIB, cu un deficit de cont curent ce poate urca în acest an până la 16,6% din PIB, față de anul trecut când deficitul comercial s-a ridicat la 17,6 miliarde euro, în timp ce deficitul de cont curent a atins 16,9 miliarde euro, adică 13,8% din PIB. Datoria externă este de asemenea într-o creștere spectaculoasă.[1]

Cetățenii țării noastre sunt în cea mai mare parte dezamăgiți și indignați de activitatea multor persoane politice, de rolul discutabil al partidelor, de meschinăria și intoleranța manifestate de mulți lideri politici, de discursurile demagogice ce se repetă la nesfârșit și de neputința așa-zisei elite politice și administrative de a concepe un proiect clar, reformator și ambițios, care să facă apel la virtuțiile societății românești și care ar corespunde vremurilor pe care le trăim. Potrivit unui sondaj Gallup realizat în peste 30 de țări, românii, dintre europeni, sunt printre cei mai neîncrezători în Guvern, Parlament și justiție.

Românii sunt dezamăgiți de o stângă divizată, vădit inconsecventă care are drept obiectiv principal idealizarea propriei imagini și de o dreaptă care nu vine cu nici un proiect, fiindcă nu are nici o idee.

Toate acestea, la care se poate adăuga sărăcia unei mari părți a populației, semnifică nemulțumiri, iritări, decepții, frustrări, anxietăți, oboseli, amărăciuni, umilințe și revolte surde.

Oamenii sunt nemulțumiți nu numai de activitatea politicienilor sau a funcționarilor din administrația publică, ci și de judecători, de autoritățile statului în ansamblu. Sunt nemultumiti de criza de autoritate a statului.

Așadar, după cum am mai afirmat ne aflăm într-un impas și asta cam demult.10

Deși începând cu anul 2001 s-au făcut progrese notabile, au continuat să apară mereu dificultăți majore în plan economic, social, cultural și bineînțeles în plan politic și administrativ.

Administrația românească, care constituie unicul instrument de transformare a voinței politice în realitate obiectivă, continuă să traverseaze o criză majoră, iar gestionarea acesteia presupune descifrarea cauzelor și găsirea unor soluții de ameliorare sau eradicare a acestor cauze.

Pentru a putea face „saltul” care să ne permită reluarea locului ce ni se cuvine într-o Europă unită va trebui să ne asumăm răspunderi, să învățăm și să muncim din răsputeri.

„Salvarea României sunt virtuțile ei ascunse” afirma Emil Cioran pledând pentru „schimbarea la față a României”, iar aceste „virtuți ascunse” le găsim în „miturile unei națiuni care sunt adevărurile ei vitale”. Mituri ironizate uneori fără jenă de „înlocuitorii de elită”, care analizează și comentează orice, compromițând în ochii occidentului adevărata intelectualitate prin dilentatismul, superficialitatea și nivelul lamentabil al „expertizei” ce le dovedesc frecvent în domeniile ce le abordează.

E încă momentul să redescoperim esența acestor mituri, inteligența, curajul, cinstea, spiritul de sacrificiu, puterea de muncă și credința în Dumnezeu și în viitorul poporului român.

Recesiune, criză, tranziție sunt termeni cunoscuți de multă vreme semnificând o stare de fapt ce a existat și încă există și în alte părți ale lumii. Așa după cum deja am mai spus, dramatizarea situației și inducerea unei stări de spirit de superficialitate și de neîncredere constituie o piedică formidabilă în efortul de redresare.

Iată deci, că este util să ne amintim unele lucruri simple și să înțelegem că reforma societății românești, reforma administrației sau a justiției nu se pot realiza doar prin așa-zisa “voință politică”. Nu este de ajuns să vrei, trebuie să și poți, iar ca să poți, adică să fii capabil de a face ceva, trebuie să știi să faci acel ceva, aptitudine pe care o dobândești prin învățătură și experiență.

După cum se știe, statul și-a dezvoltat birocratia pe măsură ce și-a asumat functii din ce în ce mai numeroase în sânul unei societăți pe care sfârșește prin a o domina, lipsind-o uneori de orice posibilitate de actiune autonomă.

Slăbirea puterii, a autorității și eficacității guvernelor se accentuează direct proporțional cu extinderea câmpului lor de aplicare și a hipertrofiei aparatului birocratic. Istoria ne arată că slăbirea puterii politice și transferarea către structurile birocratice a constituit un fenomen relativ frecvent. Astfel „în anumite cazuri, (monarhiile helenistice, Egiptul ptolomeic, China hanilor) suveranul se lovește de puterea crescândă a înalților săi funcționari, a șefilor militari și/sau a preoților, suveranul devenind jucăria anturajului său (rude, frați etc.); rebeliunile militare, revoluțiile de palat și loviturile de stat întrețin o instabilitate politică cronică (agravată la Roma și în Bizanț de absența unei legi a succesiunii care să regleze clar regulile de transmitere a tronului).”

În zilele noastre, puterea politică a statului democratic este și ea limitată din mai multe cauze. Mai întâi guvernele, ca expresie a puterii politice, sunt ținute să respecte și să țină seama de birocrația diferitelor administrații și, de asemenea, de autoritatea judecătorească care au avantajul că durează mai mult decât guvernele și cunosc mai bine dosarele. Apoi, guvernele trebuie să se înțeleagă cu liderii sindicali și să încheie fel de fel de „pacte sociale”. În caz contrar, atât birocrația cât și justiția sau sindicatele pot obstrucționa reformele pe care nu le agreează (ceea ce se și întâmplă frecvent). Mai mult, în unele cazuri trebuie să se înțeleagă și cu aleșii locali (baronii locali al căror rol este uneori asemănător cu al vechilor feudali) precum și cu diversele și multiplele grupuri de presiune (formalizate sau informale) și în fine - în statul democratic - trebuie să se înțeleagă și cu opoziția care, în funcție de poziția și ponderea din parlament, este capabilă să paralizeze inițiativele executivului.

Pe de altă parte, atât în interiorul țării cât și în relațiile externe, guvernele sunt ținute să respecte legislația comunităților cărora le aparțin (este cazul membrilor U.E.), precum și normele cuprinse în tratatele și convențiile de drept internațional.

În sfârșit, uneori, guvernele sunt confruntate cu puterea mafiilor, care își întind rețeaua în toată lumea și care, dispunând de o capacitate fmanciară uriașă, obțin un sprijin important și reușesc să exercite o influență ocultă asupra vieții politice, economice, precum și asupra administrației sau justiției.

Toate aceste cauze reduc capacitatea de acțiune a guvernelor și generează o stare de automulțumire a acestora și limitarea la măsuri, posibil a fi concretizate în condițiile presiunilor amintite astfel că, în final, în limita de timp pe care o au și sub spectrul pierderii unui nou mandat, de foarte multe ori se renunță la reformele structurale ce se pot realiza doar pe termen lung și se rezumă la gestionarea treburilor curente.

Această stare de lucruri a generat o falsă impresie și anume că rolul statului în lume a scăzut și că multe din funcțiile acestuia au fost înstrăinate. În mare parte ideea necesității diminuării rolului statului folosește celor care profită de pe urma slăbirii puterii și defavorizează în mare măsură majoritatea. Cel puțin în acest moment.

Realitatea este alta și anume: statul, administrația în special, dar și justiția, s-au dezvoltat și se dezvoltă permanent în cea mai mare parte dintre țările lumii.

Birocrația triumfă în multe țări și se pare că se instalează și în unele structuri administrative ale Uniunii Europene sau O.N.U. După cum declara Bodo Hombach, fostul coordonator al Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est, cu ocazia unui interviu acordat revistei germane „Stern”, „Dacă Dumnezeu ar fi președintele C.E., facerea lumii nu ar dura 6 zile, ci 8”, reproșând, astfel, forurilor europene procedurile administrative mult prea complicate, lipsa unui mecanism de control adecvat și indolența functionarilor.

Se caută permanent soluții pentru a degaja statul din strânsoarea birocratiei și pentru a-i reda rolul său inițial pur politic. Într-o asemenea concepție (aparținând personalismului-federalist[2]) puterea trebuie transferată din vârful piramidei statului birocratic hipertrofiat și neputincios, la baza societății, prin aplicarea (reală) a principiilor statului de drept (real): descentralizare, autonomie, cooperare, astfel încât administrației să- i revină doar funcțiunile reziduale și să se producă reducerea, dacă nu dispariția birocrației și reamplasarea atribuțiilor și competențelor în favoarea autorităților intermediare aflate la diferite niveluri ale societății.[3]

Totodată, trebuie să subliniem necesitatea de a supune puterea politică și birocrația, care de fapt derivă din ea, controlului justiției (cum se întâmplă în SUA), astfel încât cetățenii să nu mai poată fi supuși arbitrariului birocrației și dându-le astfel posibilitatea să- și asume cu adevărat rolul lor de stăpâni ai societății.

Acest lucru este de dorit să-l facem și în țara noastră prin democratizarea efectivă a funcției publice și prin modificarea concepției cu privire la relația dintre funcționarii publici și cetățeni. Reforma administrației și a justiției privește tocmai amenajarea unei administrații și a unei justiții real democratice și eficiente, iar acest lucru trebuie să înceapă prin creșterea drepturilor cetățeanului în raporturile cu administrația și justiția.

Românii sunt prost informați, sunt nemulțumiți de deciziile administrației și justiției, se orientează greu în circuitul administrativ și judiciar, se tem pe bună dreptate de arbitrariul și anonimatul birourilor, unde, practic, nu știi pe cine să tragi la răspundere deoarece nu știi cine a produs răul sau abuzul.

Nu putem încheia această prezentare fără a schița un program minimal de protecție a cetățenilor în raporturile cu politicul, administratia și justiția, prin luarea unor măsuri cum ar fi: clarificarea urgentă printr-un cod administrativ și de procedură administrativă a drepturilor cetățenilor în raporturile cu aparatul de stat și a procedurilor de urmat în aceste cazuri; informarea corectă și promptă a cetățenilor cu privire la activitatea administrației și justiției prin instituirea unei transparențe totale; obligarea autorităților politice, administrative și judecătorești de a-și motiva public actele și faptele; simplificarea procedurilor de dezdăunare a cetățenilor care au suferit pagube prin activitatea eronată sau ilicită a statului; accesul democratic la înaltele funcții publice, nu cu restricțiile prevăzute în legislația recent adoptată, cu respectarea unor proporții corecte, corelate cu structura geografică, socio-profesională, etnică și pe sexe a societății românești, astfel încât să se excludă confiscarea acestor funcții de către diferite grupuri de presiune și pe alte criterii decât cele de competență profesională.

În ceea ce privește reforma justiției, aceasta ar trebui să se desfășoare având la bază criterii calitative și nu cantitative, urmărindu-se cu precădere, creșterea eficienței actului de justiție, celeritatea proceselor și calitatea soluțiilor.

Toate aceste ținte ale reformei justiției nu pot fi realizate decât prin creșterea competenței profesionale și asigurarea pregătirii continue a magistraților.

Este necesară, de asemenea, redistribuirea competențelor. Competențele materiale și teritoriale trebuie să aibă drept rezultat mai buna distribuire a încărcăturii pe diferite trepte de jurisdicție, ceea ce presupune modificarea legislației în ce privește procedura civilă și penală, dar nu în felul în care s-a făcut și care a generat o absurdă încărcare a instanței de vârf (aspect asupra căruia vom reveni).

Necesitatea armonizării practicii judiciare ar fi una din soluțiile care ar contribui la reabilitarea încrederii în justiție, puternic zdruncinată de nenumăratele soluții contradictorii.

Această armonizare trebuie realizată atât în interior, prin eliminarea divergențelor (vezi modificarea art.329 Cod Procedură Civilă privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a pronunța Hotărâri Judecătorești în interesul legii cu caracter obligatoriu), cât și în exterior cu practica Curților Europene de la Luxemburg și Strasbourg, pentru a evita în viitor obligarea statului la despăgubiri față de cei care în țară au pierdut procesele.

În sfârșit, în condițiile regândirii competențelor Ministerului Justiției ca autoritate administrativă în raport cu autoritățile judiciare- Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și sistemul instanțelor judecătorești este necesar să se înțeleagă corect rolul Consiliului Superior al Magistraturii care nu trebuie și nu poate deveni autoritatea administrativă prin care să se asigure realizarea politicii guvernului în domeniul judiciar, așa cum se pare că s- a înțeles uneori. Acest organism nu înlocuiește Ministerul Justiției, care continuă să aibă un rol extrem de important în elaborarea și înfăptuirea politicilor publice în domeniul înfăptuirii justiției.

Realizând un asemenea program minimal poate vom reuși să redresăm statul român, funcțiile autorităților publice și să evităm ca birocrația să se subroge statului de drept pe care dorim să-l formăm în speranța revenirii reale în marea familie a democrațiilor europene.

În acest sens dorim să subliniem faptul că, atunci când se pun în discuție poziția și funcțiile unei autorități publice, aproape întotdeauna dezbaterea este de natură politică. Din păcate, datorită acestui lucru, încărcătura ideologică poate vicia observațiile și concluziile științifice și poate conduce la soluții care contrazic logica lucrurilor, iar uneori chiar la soluții retrograde. Acest pericol pare a fi prezent și acum când reașezarea structurilor statului face obiectul reformelor. Pe bună dreptate Andrei Pleșu arăta că „Uneori rigoarea analitică nu este decât o teorie a chibriturilor stinse”, iar „Virtutea pe care cel angajat politic o pierde foarte repede este sfiala. Obligat fără încetare să se manifeste public, să suporte indiscreția gazetelor și agresivitatea adversarilor, el capătă un aplomb suspect de vedetă ieftină...”

De aceea sunt de părere că o analiză serioasă și observații sau propuneri pertinente nu pot fi făcute decât în cunoștință de cauză și nu doar cu argumente de genul „asta este părerea mea” sau „așa consider eu că e mai bine”.

A fi în cunoștință de cauză înseamnă în primul rând să stăpânești domeniul de activitate asupra căruia vrei să te pronunți.

Vrei să te pronunți, să inovezi și să perfecționezi organizarea și funcționarea unei autorități publice? Va trebui să-ți însușești cunoștințele necesare privind principiile și regulile științifice ce guvernează activitatea statului, iar pe această temelie a cunoașterii să procedezi apoi la o analiză diacronică a instituției respective, adică a cauzelor și condițiilor în care a apărut și a evoluat instituția, autoritatea respectivă.

A fi în cunoștință de cauză, mai înseamnă a cunoaște evoluția acelei autorități, nu numai la noi, ci printr-o analiză comparativă, cum a evoluat și în alte părți ale lumii. Înseamnă, de asemenea, să cunoști stadiul actual de evoluție a acestei autorități, astfel cum este reflectat în legislația specifică la această oră, și nu în ultimul rând, înseamnă să cunoști tendințele în evoluția acestei instituții sau autorități, astfel cum aceste tendințe sunt reflectate în doctrina de specialitate și cu prilejul diferitelor reuniuni internationale dedicate unei asemenea teme.

Încerc prin această lucrare să transmit celor interesati, dar în primul rând celor tentati să se pronunțe și să contribuie la mai buna organizare a autorităților statului, unele informații privind teoria și practica în această materie precum și unele opinii personale.

 

[1] Joan Hoey, senior analist pentru România și Europa de Est în cadrul Economist Intelligence Unit (EIS), în ziarul ”Bursa”, 19 martie 2008

[2]   Ferdinand Kinsky, L'Union europeenne, est-elle federaliste ?, Presses d’Europe, Nice 2001.

[3]  Despre idealul statului-holding în I.Alexandru, Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IlI-a revăzută și adăugită, Editura Lumina-Lex, București, 2002, p. 229-231.