Dacă Administrația este legată de Puterea Politică printr-un „cordon ombilical”, nu același lucru îl putem spune despre justiție.
„Justiția este anonimatul lui Dumnezeu”. Această formulă a lui Proudhom relevă misterul înțelepciunii divine, care se exprimă chiar și în cazul oamenilor care nu sunt de acord cu ea.
Traditional vorbind, justiția se face în numele lui Dumnezeu. Ea apare deci, într-un univers de verticalitate; de la stăpânul suprem ea coboară către rege, care o exercită printr-o delegare divină, iar cei ce împart justiția sunt răspunzători în fața lui Dumnezeu.[1] Chiar când statul devine laic, aparatul justiției își păstrează caracterul ierarhic.
Instaurarea regimului de democrație face ca justiția să fie administrată în numele poporului. Ea nu mai derivă dintr-o transcendență sacră, ci provine dintr-un fel de imanență difuză a voinței generale, care înseamnă de fapt, că nu este mai puțin sacră atâta vreme cât este legată de infaibilitatea voinței populare.
Defmită de către monarh sau concepută ca o justiție mutuală, emanând de la poporul suveran, justiția îmbracă o semnificație politică esențială. Conform autorilor teoriei contractului social, ca să obțină justiția, oamenii s-au grupat în ceea ce se numește societate. Istoric vorbind, judecătorii au apărut înaintea legiuitorului ceea ce înseamnă că justiția a fost primul element al vieții sociale. Ea exprimă etica socială a unui anumit moment, ea presupune un minim de credibilitate. Palatul, ca și templul, sunt edificii fiduciare; Alexis de Tocqueville, teoreticianul democrației ca formă de guvernământ, și-a dat seama de acest lucru. În opinia sa, guvernările nu au, în genere, decât două mijloace de a învinge rezistența celor guvernați: forța materială de care dispun și forța morală susținută prin religie și conferită de sentințele justiției: “Domnia libertății nu poate fi instaurată fără domnia moravurilor, și nici moravurile nu pot fi fondate în lipsa credinței”[2] O guvernare care nu ar avea la îndemână decât forța materială, represiunea, războiul, ca să facă să-i fie ascultate legile, ar fi aproape de autodistrugere. E de mirare- spune el- cât este de mare puterea opiniei pe care o au oamenii despre rezolvarea problemelor prin intervenția tribunalelor.
Organizarea judiciară moștenește ca demnitate și eficacitate valoarea primordială care este acordată principiilor ce garantează coeziunea socială. Într-o astfel de logică este evident că orice justiție este legată de factorul politic. Instaurarea oricărui regim politic nou, aduce cu sine crearea unor norme juridice și a unor jurisdicții, pe de o parte, pentru a epura ceea ce nu-i convine din vechiul regim, iar pe de altă parte pentru a impune noua morală politică.
În termeni generali, însă, putem spune că autoritatea judecătorească trebuie să fie cât se poate de independentă față de guvern sau față de majoritatea politică, fie sub forma unei veritabile puteri judiciare creatoare a unui drept pretorian, suprem, controlor al respectării constituției (modelul american), fie că autonomia sa funcțională o limitează în esența sa, așa cum a fost soluția franceză în perioada liberalismului, în privința aplicării legilor. Putere judiciară, după modelul american sau autoritate judiciară mai strâns delimitată la un anumit domeniu tehnic, conform tradiției franceze, cele două sisteme țin de o anumită viziune în privința organizării politice.15
“Justiția nu e niciodată dreaptă atunci când judecă factorul politic, indiferent de secol, indiferent de stat.”[3] [4] Iată o referire directă la ceea ce se poate numi o “justiție politică” și care reflectă raporturile dintre justiție și puterea politică. Opinia publică la fel și o parte a cercetătorilor, consideră totuși că nu poate exista o justiție politică deoarece “opoziția dintre justiție și politică este flagrantă”[5]
Noțiunea de politică, fără a putea fi defmită exact, a căpătat în lumea contemporană un conținut peiorativ în ochii opiniei publice.
Noțiunea de justiție, dimpotrivă, este asimilată de cele mai multe ori cu ideea de pedeapsă în funcție de o anumită echitate, conform unui drept material superior.
Faptul de a caracteriza drept “politică” o anumită justiție tinde s-o reducă pe aceasta la a fi un simplu instrument servil al Puterii.
Unii autori văd în justiție, ansamblul instanțelor judecătorești, ceea ce presupune o organizare fixă și permanentă, precum și ansamblul de decizii pronunțate de magistrați, care trebuie să țină cont de o procedură și de o jurisprudență, pentru a aplica legi care reprezintă concepțiile fundamentale ale societății în care operează.[6] Cuvântul “ansamblul” constituie o noțiune ce semnifică o stabilitate ordonată. “Justiția, scria Pascal în “Pensees” este ceea ce e stabil”[7] Dimpotrivă, noțiunea de “politică”, este dinamică, instabilă, fără frontiere precise; este domeniul a ceea ce putem numi oportun și relativ. “E o realitate care se mișcă, în însăși contextura sa, și care trebuie căutată la un nivel mai înalt decât ordinea stabilită” scria M. Bastid.[8] Deci, așa zisa “justiție politică” (termen lansat în doctrină pentru a sesiza de fapt interdependența dintre politică și justiție) ar fi locul geometric al unei tensiuni între un element stabil, dreptul, considerat ca normă provenind dintr-o idee de justiție transcedentală, și un element dinamic, politica, strict limitată și legată de “ceea ce are legătură cu guvernarea statului”. “Dreptul și politica ar fi deci, eterogene: politica nu este dreptul ea se depărtează de acesta, mai mult sau mai puțin, dar rămâne întotdeauna distinctă față de el”.
În realitate, se pare totuși, că această contradicție este mai mult aparentă. Se poate spune în acest sens, mai întâi că dreptul este mai mult o relație decât o normă, adică este expresia unor raporturi sociale și astfel el este departe de a fi un fenomen permanent, dreptul este mișcare, dezvoltare continuă.[9] Astfel, sintagma justiție politică alătură două noțiuni care ambele sunt relative și dinamice.
Pe de altă parte, orice act omenesc sau fenomen social semnifică, în ultimă analiză, un aspect politic. Atât dreptul cât și politica privesc într-adevăr, direct sau indirect, organizarea și funcționarea comunității.
Până la urmă, deci, totul fiind politică într-un anumit sens, nu poate exista tensiune între două elemente care nu se situează pe același plan, adică între ceea ce include totul (politica) și un element component al acestui tot (dreptul).
Justiția de drept comun este ea însăși din punct de vedere obiectiv politică, în sensul că este organizată și se pronunță conform unor norme adoptate potrivit unor concepte politice bine determinate. Dacă există tensiune, ea nu se situează în chiar miezul noțiunii de justiție politică, ci între diferitele concepții și organizări ale instituțiilor justiției politice, în spațiu și timp. “Justiția politică”, sintagmă lansată inițial pentru a exprima interdependența dintre politică și justiție, a devenit o noțiune autonomă provenind dintr-o perioadă de liberalism în timpul căreia Statul nu era decât un jandarm. Esențialmente nu există nici o diferență între justiția “obișnuită, ordinară” și așa zisa “justiție politică”, mai ales într-un regim democratic în care prin definiție “politica” este o problemă care privește pe toată lumea. Există o justiție politică tot așa cum există o justiție civilă, penală, comercială etc. Diferitele “justiții” sunt fondate pe un concept unic, caracteristic unei anumite comunități, într-o anumită perioadă. Principiile fundamentale care stau la baza lor sunt aceleași. Datorită acestui fapt pare a fi arbitrar să se limiteze justiția politică având în vedere un criteriu material. Ea nu se poate defini doar prin rangul persoanelor judecate(demnitari sau înalți funcționari publici) sau prin natura politică a infracțiunii, calificare făcută prin opoziție cu infracțiunile de drept comun.
Criteriul formal și organic este, prin el însuși la fel de insuficient; justiția politică nu poate fi asimilată doar justiției administrate de jurisdicțiile speciale constituționale sau extraconstituționale. Aceste două criterii sunt complementare și se adaugă unui element funcțional: justiția politică are drept misiune, fie să frâneze puterea (punând în joc răspunderea penală a celor care o exercită), fie s-o întărească (reprimând actele de opoziție față de putere). În acest fel am putea descrie justiția politică drept justiția administrată, fie față de acte sau de intenții care prejudiciază grav structura socio-economică, fie față de regimul politic sau personalul politic al comunității, prin intermediul oricărei jurisdicții, cei incriminați fiind oamenii politici la putere sau cetățenii care se ridică împotriva puterii.
Un alt aspect ce merită subliniat se referă la evoluția raportului dintre justiție și puterea politică. Sunt autori care apreciază că tendința este normalizarea progresivă a acestui raport, discutând despre “direcționarea politicului prin drept”[10] Alții consideră că asistăm la “absorbția politicului de către justiție”[11]
Tendința generală este, însă, integrarea justiției politice în justiția ordinară, obișnuită, întrucât specificitatea a ceea ce se numește justiția politică tinde să dispară.
[1] Rene-Jean Dupuy, în prefața la Robert Chervin, Justice et Politique, Ed. L’Hermes, Paris, 2003, p. VII
[2] Tocqueville, Despre democrație în America, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 51, citat în N. Popa, I.
Dogaru, op. cit., p. 517
[3] J. Dupuy, op. cit.
[4] Jsorni, O liberte, que de crime, Janus nr. 6, avril-mai 1965, p. 115, citat în R. Charvin, op. cit., p. 3
[5]Bastid, Les grands proces politiques de Ihistoire, Paris, 1962, p. 10
[6] Gavril lon Chiuzbaian, Sistemul puterii judecătorești, Ed. Continent XXI, București, 2002 și loan Leș, Sisteme judiciare comparate, Ed. ALLBECK, București, 2002
[7]citat în Vues sur la justice de P. W. Thorp, P. 57
[8] M. Bastid, La justice politique(cours de droit constitutionnel compare), D.E.S. de droit public, 1956, p. 57, citat în R. Charvin, op. cit., p. 3
[9] A se vedea și Anita M. Naschitz, Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei R.S.R., București, 1969
[10] M. Bastid, La Justice Politique (cours de droit constitutionnel compare) D.E.S. de droit public (1956-57iuris)
[11] M. le Recteur Fabre, Justice politique liberale et justice poltique marxiste dans “La Justice”(Centre de Sciences Politiquues de l’ I.E.J. de Nice, 1961), p- 157, citat în R. Charvin, op.cit., p. 3