Stiinta este un ansamblu coerent de cunostinte relative la anumite categorii de fenomene sau obiecte produs cu ajutorul unei metode specifice si a unui demers special adica prin cercetare. Stiinta este o activitate care produce cunoastere cu ajutorul metodei stiintifice.
O disciplina stiintifica nu atinge statutul de stiinta autonoma decit respectind urmatoarele criterii:
- un obiect de studiu propriu;
- stiintificitatea demersului - teorii si paradigme, metode de analiza;
- un ansmabu de autori de referinta;
- o infrastructura academica – o comunitate stiintifica dar si locuri specifice de invatamint si de publicare -lucrari, reviste specialitate -, adica este o activitatea institutionalizata.
Cercetarea stiintifica este tipul de activitate care consta in procesul de colectare si analiza a datelor in scopul rezolvarii unei anumite probleme de cercetare
Cunoasterea stiintifica se caracterizeaza prin dezvoltarea ei. Fie ca se prezinta ca o acumulare infinita de cunostinte sau ca o succesiune de revolutii stiintifice (Kuhn), cunoasterea stiintifica progreseaza neintrerupt. De altfel, nici un cercetator nu reincepe de la zero, ca si cum nimic nu a fost facut pina la el.
El cunoaste teoriile si descoperirile precedente, le utilizeaza fie pentru a le a dezvolta, fie pentru a le contesta. Intr-un fel sau altul, traditia stiintifica nu este niciodata ignorata si noi interpretari sint propuse in mod constant. Stiinta, incepind cu dezvoltarea sa in secolul al XIX lea, se imbogateste continuu cu cunostinte produse de comunitatile stiintifice. Aceasta dezvoltare nu este niciodata incheiata, intrucit realitatea pare inepuizabila.
In concluzie, stiinta este un tip de cunoastere axata pe analiza faptelor. Intreprindere in continua evolutie, stiinta este o activitate si nu un simplu ansamblu, o suma de cunostinte. Activitatea stiintifica, orientata catre producerea de cunoastere, se caracterizeaza deci printr-un mod de organizare specific si un mare dinamism.
A desfasura o activitate stiintifica inseamna in primul rind, si in mare masura, invatarea limbajului stiintific. Unul din scopurile acestei lucrari este de prezenta o parte din vocabularul propriu procesuui de cercetare. Stiinta nu se distinge printr-un limbaj ermetic, ci prin utilizarea termenilor care multi apartin limbajului curent. Ea da acestor notiuni un caracter formal special pentru ca ea cauta univocitatea.
Altfel spus, fiecare termen utilizat nu trebuie sa aiba decit un singur sens si trebuie interpretat de toti in acelasi fel. In acelasi fel, raporturile dintre termenii utilizati trebuie sa fie stabilite intr-o logica simpla si clara. Daca vorbim, de exemplu, de relatie de cauzalitate, trebuie ca toti sa intelegem ca exista cel putin doua fenomene si ca unul il produce pe celalalt primul fiind cauza si al doilea efectul. Folosim termenul de cauzalizate numai pentru acest tip de relatie intre fenomene. Limbajul stiintific stabileste astfel o coerenta, adica un raport logic intre termenii utilizati.
In plus, in cercetarea stiintifica, nu utilizam concepte fara sa le definim cit mai exact posibil si in mod explicit pentru a evita ca ele sa fie confundate cu acceptiunea lui curenta.
Precizia este astfel o alta calitate a limbajului stiintific. Aceasta definire a termenilor reprezinta o parte esentiala a muncii de elaborare stiintifica.
Toate aceste operatii (univocitate, coerenta, precizie) vizeaza sa dea claritate limbajului utilizat pentru ca el sa fie inteles si interpretat in acelasi fel. Plecind de la definitia termenilor si a relatiilor dintre ei, cercetatorul poate construi o serie de enunturi referitoare la un fenomen sau un obiect de studiu.
Acest ansamblu de propozitii care surprind esenta realitatii constituie o teorie, adica un ansamblu de concepte, de definitii si propozitii, in relatie unele cu altele, si care propune o viziune sistematica a unui fenomen, in scopul descrierii sau expicarii manifestarilor sale. Teoria joaca un rol major in stiinta deoarece, prin totalitatea enunturilor ei, permite unificarea si intelegerea a ceea ce afirmam despre realitatea studiata. Mai mult, ea da coerenta unui domeniu de cunoastere propunind una sau mai multe explicatii care sint supuse unei analize.
Anumite teorii permit formularea de legi si un astfel de ansamblu de legi este adesea prezentat ca fiind teoria unui anumit domeniu de studiu. O lege intr-o teorie este enuntul uner relatii constante intre fenomene. De exempu, in economie legea cererii si a ofertei.
Teoria este ghidul indispensabil in alegerea de catre cercetator al cailor de urmat, ea permite ordonarea observatiior, ea justifica tehnicile de analiza, pe scurt ea orienteaza cercetarea.
O teorie, odata verificata, devine sursa de informatii, permitind noi formulari, explicatii noi si mai profunde.
Calitatile spiritului stiintific sint: simtul observatiei, curiozitatea (interogatia stiintifica), rationamentul, metoda, deschiderea si obiectivitatea. Impreuna, ele definesc dispozitiile mentale pe care trebuie sa le demonstreze un cercetator care intreprinde o activitate stiintifica.
- a) Observatia
Observatia este activitatea de examinare a unui fenomen. Orice stiinta este orientata catre verificarea supozitiilor; observarea realitatii este in centrul demersului stiintific. A ne limita la speculatii, fara a tine cont de concordanta cu experienta concreta, este contrar spiritului stiintific. Acesta vizeaza cunoasterea si transformarea realitatii; el este deci preocupat continuu de necesitatea de a verifica, de a testa in realitate ceea ce a fost conceput mental. Observarea realului este astfel indispensabila oricarui demers care se vrea bazat pe principii stiintifice. Observatia este, pentru orice cercetator, o preocupare esentiala.
- b) Interogatia stiintifica
Interogatia este actiunea de a-si pune intrebari asupra unui fenomen. Chiar daca practicam o observatie atenta, este imposibil sa vedem totul in a celasi timp sau sa acordam importanta egala fiecarei situatii observate. Astfel, intrebarile pe care le punem inainte sau in timpul observatiei sint cele care orienteaza privirea. Altfel spus, intrebarile permit operarea unei selectii a diferitelor fenomene sau situatii si determina aspectul asupra caruia ne vom concentra.
Cunoasterea stiintifica decurge din interogatie, care constituie cheia indispensabila cunoasterii. Orice cunoastere este raspunsul la o intrebare. Daca nu exista intrebare, nu poate exista cunoastere stiintifica. Interogatia este punctul de plecare al cercetarii, pentru ca faptele nu vorbesc prin ele insele.
- c) Rationamentul
Rationamentul este actiunea de a concepe in mod mental. Gindirea, ratiunea, specific umane, sint instrumentele intelectuale necesare pentru a sonda, punind intrebari, natura finntelelor si lucrurilor. Capacitatea de abstractie este facultatea de a concepe ceea ce nu se impune imediat prin perceptie. A abstrage inseamna izolarea prin gindire anumite elemente ale unui fenomen. Rationam prin notiuni (concepte) cu care construim propozitii, adica enunturi care exprima, prin cuvinte si simboluri, relatii intre fenomene.
Rationamentul, conducind la abstractie, este un demers esential in stiinta. De fapt, nu putem avansa catre descoperirea stiintifica decit formulind propozitii pentru a interoga realitatea observata, aceste propozitii fiind abstractii in raport cu realul concret. Rationamentul permite astfel analiza si interpretarea realitatii.
- d) Metoda
Daca in cunoasterea stiintifica ne punem intrebari cu ajutorul rationamentului, observarea realitatii in vederea analizarii ei trebuie facuta mod riguros, adica metodic. Metoda este definita ca un ansamblu de proceduri, demersuri precise pentru a ajunge la un rezultat. In stiinta, metoda este primordiala, si procedeele utilizate intr-o cercetare determina rezultatele acesteia.
Astfel, orice cercetator trebuie sa respecte un demers, o maniera de a proceda, precisa si exacta, ordonata dupa o anumita logica. Attfel spus, pentru a produce rezultate fiabile, demersul stiintific cere rigoare, adica o metoda, anumite etape care trebuie urmate in mod sistematic.
- e) Obiectivitatea
Obiectivitatea, adesea sinonima cu impartialitatea, neutralitatea, este in primul rind o calitatea care reda fidel un obiect, un fenomen, adica ceea ce da o reprezentare conforma realitatii. Obiectivitatea este un ideal niciodata atins. Chiar daca vrem sa redam fidel ceea ce vedem sau auzim, o facem nu numai cu ratiunea, dar si cu sentimente, senzatii, experiente, prejudecati, cunoastere anterioara.
Subiectivitatea
Chiar si in stiinta, domeniu al obiectivitatii, elementul subiectiv intervine inca de la inceput: este interesul pentru un anumit fenomen sau anumite aspecte ale unei fenomen. Cercetarea stiintifica cere multa energie, este o provocare dificila daca nu sintem interesati. Interesul furnizeaza de asemenea motivatia pentru a duce la bun sfirsit un proiect de cercetare. Cu alte cuvinte, nu sintem niciodata neutri in fata realitatii, si a fi constienti de aceasta este un prim pas catre obiectivitate. In acest sens, cercetatorul tinde sa depaseasca propriile presupozitii si foloseste toate mijloacele pe care le are la dispozitie pentru a evita ca rezultatele sa nu fie influentate de o manipulare indoielnica a datelor.
A fi obiectiv nu inseamna negarea subiectivitatii. Spunem ca spiritul stiintific tinde catre obiectivitate. Aceasta preocupare constanta face parte din disciplina personala a cercetatorului, este indispensabila oricui se dedica muncii stiintifice.
In acelasi timp, chiar daca spiritul stiintific tinde catre obiectivitate, nimic nu garanteaza ca se vor respecta criteriile obiectivitatii. Impartialitatea, perspicacitatea sau luciditatea, necesare cunoasterii, nu sint date de la sine. Din aceasta cauza, cercetatorul, pentru a asigura obiectivitatea studiului, trebuie sa accepte critica celor exercita activitati in acelasi domeniu. In mediul stiintific este recunoscut ca schimbul de critici este esential mentinerii standardeor de obiectivitate. Criticile comunitatii stiintifice dau notorietate anumitor membrii ai acestei comunitati, adica acesti cercetatori au trecut testul recunoasterii stiintifice.
- f) Deschiderea de spirit
Deschiderea de spirit consta in a admite ca reaitatea nu coincide mereu cu ideile existente. Este atitudinea care permite acceptarea unor noi feluri de a gindi. Aceasta deschidere, primordiala in stiinta, catre tot ceea ce modifica primele impresii necesita o permanenta grija de a abandona prejudecatile, de a fi capabili de a accepta concluziile care contrazic prejudecatile si simtul comun.
Distantarea in raport cu credintele, felurile obisnuite de a gindi si a face, este necesara deoarece aparentele, ideile si conceptiile prestiintifice, certitudinile prealabile, risca sa ascunda dimensiuni noi ale fenomenului observat.
Deschiderea de spirit nu trebuie sa se manifeste doar inceputul cercetarii, ci pe tot parsursul ei, in sensul respingerii propozitiilor initiale. Aceasta respingere nu trebuie sa fie considerata un esec, intrucit cercetarea nu-si pierde din interes nici din valoare. Nu este vorba in acest sens de a respinge cunostintele stiintifice anterioare ci de a nu le admite in mod necritic.
Imaginatia este in mod natural legata de deschiderea de spirit. In fata unei probleme de ordin metodologic sau teoretic cu care ne confruntam in timpul cercetarii, omul de stiinta trebuie sa gaseasca solutii care adesea fac apel la imaginatia sa, adica la capacitatea de a concepe noi de investigatie si idei noi.
Munca stiintifica fiind o munca de creatie, imaginatia este indispensabila. Bine canalizata, ea intervine in orice moment al analizei. Descoperirile, inventia unor noi instrumente de masurare, cer imaginatie din partea cercetatorilor.
In concluzie, spiritul stiintific este o dispozitie mentala speciala care se dobindeste prin practica. Astfel, prin munca de cercetare, prin dezvoltarea calitatilor proprii spiritului stiintific, activitatile sint nu numai interesante dar si posibile.
Discursul stiintific – discurs construit
Discurul analitic este un discurs construit.
Analiza este o descompunere a realitatii observate, ea functioneza prin fragmentarea componentelor pentru a intelege o dimensiune a realitatii.
Sinteza este, dimpotriva, o recompunere pentru o vedere de ansamblu.
Obstacolele cunoasterii stiintifice sint sensul sau opinia comuna, adica ideile profane, aparentele, conceptiile prestiintifice. Acestea constituie o problema in special in stiintele sociale, relativ tinere, deoarece oricine are o idee despre societate, despre economie sau guvernare. Dar o analiza stiintifica a faptelor si fenomenelor sociale nu poate pleca de la aceste notiuni prestiintifice.
Cunoasterea stiintifica pune in prezenta doua componenete distincte: subiectul (observatorul, analistul) si obiectul (entitatea observata, concreta sau abstracta). Analiza pleaca de la subiect care construieste, decupeaza, realitatea pe care vrea sa o observe pentru a o explica (raspunzind la intrebarea „de ce”) sau a o intelege (intrebarea „cum”).
Cunoasterea stiintifica este interesata de aspectul universal al fenomenelor si de singularitatea lucrurilor. Analistul nu se poate limita la simpla descriere a realitatii, diversa in manifestarile ei. El vizeaza generalizarea plecind de la anumite trasaturi comune unei categorii de obiecte. De exemplu, economistii studiaza aspectul de schimb al raporturilor sociale, analiza lor retine doar o dimensiune, un fragment al realitatii raporturilor sociale.
Aceasta reducere este o constructie a sipiritului, o munca de abstractie. Pentru aceasta constructie abstracta economistii folosesc conceptul de piata cu care desemneaza o retea de schimb. De exemplu, piata automobilelor este o decupare a realitatii, fara sa fie concreta – nici nu o putem vedea nici simti, nici atinge, dar care permite sa sesizam, prin gindire, un fenomen – acela de schimb al unui produs.
Decuparea unui obiect este stadiul critic al unei analize, deoarece din acest „construit” deriva felul in care angajam demonstratia. Demersul este de la subiect catre obiect – prin ratiune – care determina felul in care vom face investigatia, ce intrebari ne vom pune referitor la realitatea observata.
Analiza stiintifica pune in relatie entitati concrete sau abstracte. Cunoasterea stiintifica vizeaza relatii si nu concepte considerate in singularitatea lor. Dar aceasta punere in relatie este abstracta – de exemplu, legea atractiei corpurilor in fizica mecanica nu exista decit in abstract: ea prevede, ca o constanta, ca corpurile se atrag dupa produsul dintre masa lor divizat la patratul distantei dintre ele. Conceptele de masa si distanta nu spun nimic in sine – ci doar relatia dintre ele.
Si Weber spunea ca baza delimitarii domeniilor muncii stiintifice este data de relatiile conceptuale dintre lucruri. Un concept desemneaza, prin pura conventie, o entitate concreta sau abstracta. O „vigilenta epistemologica” particulara cer termenii care, impusi intr-o disciplina, sint preluati de altele, deoarece tentatia este sa ne raportam la definitia initiala. Termenii trebuie redefiniti, precizati, in functie de domeniul de analiza. De exemplu, in economie lucram cu notiunile de oferta, cerere, utilitate. Dar, astazi, in stiinta politica, in studiul administratiei, utilizam acesti termeni, dar si altii - entreprenor, performanta, investitie - initial consacrati in economie.
Conceptele organizeaza perceptia, surprind anumite proprietati, particularitati constante ale fenomenelor. Dar ele nu sint realitea insasi, nu sint decit o constuctie mentala. Conceptele nu au sens analitic decit in raport unele cu altele, ele constituie o structura. Un concept nu este interesant in sine, nici fecund (stiintifc), ci relatia lui cu altele este interesanta. Acesta este obiectivul discursului stiintific, acela de a pune conceptele in relatie pentru a rapunde la o intrebare de cercetare.
Gindirea stiintifca este diferita de mistica, de gindirea filozofica (speculatie), de ideologie. Limbajul profetului, al inteleptului, al politicianului – asupra destinului umanitatii, al unei natiuni, nu tine de gindirea stiintifica. Stiinta nu are rolul de inflama multimile, ca un discurs politic, ea nu ofera decit o viziune fragmentata a lumii pe care incearca sa o inteleaga.
Ultime consideratii: Aceaste punere in evidenta a particularitatilor discursului stiintific nu este inocenta, ea corespunde unei anumite viziuni asupra stiintei in general, a stiintelor sociale in particular, a cunoasterii. Ea are la baza un parti-pris cit priveste aptitudinea ratiunii de a cunoaste realitatea care ne inconjoara. Altfel spus, postulam capacitatea subiectului de a gestiona raporturile cu realul (concret sau abstract) urmind regulile observatiei. Cunoasterea stiintifica nu este normativa, adica nu se raporteaza la judecati de valoare (bine, rau, corect, just, etc). Ea se raporteaza la fapte. Chiar daca vrem sa remediem o situatie judecata ca inacceptabila (ceea ce este obiectul stiintelor sociale aplicate), analiza conditiilor sociale pentru a intelege cauzele acelei situatii trebuie sa fie obiectiva si condusa dupa metoda stiintifica, fara consideratii normative