Variatele forme de sprijin a persoanelor în nevoie prin acte de caritate, şi care se regăsesc în toate comunităţile umane, pot fi considerate forme primare în practica asistenţei sociale.
Societăţile moderne au făcut însă un pas decisiv spre dezvoltarea şi instituţionalizarea asistenţei sociale. La începutul secolului XVII, în Anglia se instituie o lege sugestiv intitulată Elisabethan Poor Law, care impune o taxă pentru sărăcie şi care ar putea fi considerată ca debut instituţional al asistenţei sociale. Din taxa plătită de cei care deţineau pământ, se obţineau fonduri pentru ajutorul celor săraci şi dezavantajaţi: bătrâni, bolnavi, handicapaţi, copii abandonaţii, orfani etc. Mai târziu, în secolul XIX, în Anglia, Franta, Germania. SUA apar primele sisteme de protecţie socială în sfera asigurărilor sociale (in special cele centrate pe sănătate, pe bătrâneţe, orfani, accidente de muncă).
De o dezvoltare însă a profesiei ca atare se poate vorbi la începutul acestui secol când, în contextul sporirii serviciilor publice şi sociale, se produce o largă diversificare a activităţilor de asistenţă socială a celor în dificultate. Asistenţa socială se transformă într-o activitate tot mai profesionalistă. Ea îşi conturează treptat o arie problematică proprie, relativ autonomă, un profil profesional distinct, sprijinită pe metode şi tehnici specifice de diagnoză, de terapie şi sprijin pentru cei vulnerabili. Asistenţa socială, privită ca sistem, implică alături de profilul profesional şi aspectul instituţional propriu-zis.
În ţările care au depăşit un grad anumit de modernizare, serviciile de asistenţă socială reprezintă o parte importantă a sistemului general de protecţie socială.
Asistenţa socială în România: avansul spectaculos dintre cele două războaie mondiale.
În ceea ce priveşte serviciile moderne de asistenţă socială, România are o tradiţie de excepţie, plasându-se în anumite perioade de timp la nivelul celor mai avansate ţări. Una dintre caracteristicile ei definitorii este strânsa legătură a ei cu sociologia. Asistenţa socială modernă a fost iniţiată şi sprijinită continuu de şcoala sociologică de la Bucureşti. După război, o perioadă destul de îndelungată a rezistat şi chiar a început să se consolideze prin activitatea eroică şi dedicată a câtorva supravieţuitori ai şcolii sociologice gustiene. În 1990, după revoluţie, ea a fost reînviată prin acţiunea energică a comunităţii sociologice şi a unora dintre asistenţii sociali formaţi până în 1969.
Primele începuturi ale asistenţei sociale în România sunt semnalate, ca de altfel în toate celelalte ţări ale lumii, sub forma unor acţiuni caritabile, filantropice cu un pronunţat caracter religios. Aceste activităţi, cel mai adesea coordonate de biserică, aveau drept scop ajutorarea ocazională a celor care se plasau la marginea societăţii: bătrâni şi bolnavi săraci şi lipsiţi de ajutorul familiei, orfani ajunşi cerşetori, săraci aflaţi în situaţii de mizerie severă. Aceste acţiuni au ajutat la formarea unui spirit de solidaritate umană atât de necesar dezvoltării serviciilor moderne de asistenţă socială.
Treptat, activităţile de ocrotire socială cu caracter civic-religios s-au structurat sub forma unor măsuri reglementate prin acte juridice-normative, finanţate din bugetul public, în cadrul unor instituţii specializate. Pentru România actul de naştere al asistenţei sociale moderne poate fi plasat încă din 1775, odată cu apariţia primei legi de protecţie pentru copil şi a înfiinţării unor instituţii specializate de ocrotire pentru persoane în dificultate: fete-mame, săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără sprijin, persoane handicapate fizic şi psihic. Cu toate acestea, despre un sistem de asistenţă socială cât de cât structurat sprijinit de măsuri legislative, susţinut şi de instituţii corespunzătoare, se poate vorbi de abia în 1831 odată cu apariţia Regulamentului Organic. După Unirea Principatelor Române din 1859 apar acte normative care fixează chiar atribuţii concrete pentru serviciile de asistenţă socială la nivelul comunelor şi judeţelor, încurajând spiritul de întrajutorare şi solidaritate la nivel comunitar. România a fost una dintre primele ţări europene care a elaborat un sistem de securitate socială atât în domeniul asigurărilor sociale (prima lege a pensiilor datează din 1912), cât şi în cel al asistenţei sociale prin acordarea de ajutoare orfanilor, văduvelor de război etc. Tot atunci se creează primele instituţii publice şi private cu caracter de ocrotire socială specializate. Legea sanitară şi de ocrotire socială din 14 iulie 1930 rămâne un moment de referinţă pentru asistenţa socială modernă din ţara noastră.
În România, intervenţia sistematică a statului în activitatea de asistenţă socială începe odată cu crearea Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1920. În cadrul acestui minister functiona Direcţia Asistenţei. La nivel local s-a constituit o infrastructură diversificată: organele locale care aveau funcţia de a oferi efectiv asistenţă socială erau Birourile judeţene şi comunale, iar ca organ local consultativ, de aviz şi coordonare, era Comitetul judeţean. În 1930 este adoptată Legea sanitară şi de ocrotire socială care oferă un cadru legal, foarte modern pentru perioada respectivă, de funcţionare a întregului sistem de asistenţă socială şi de coordonare a sa la nivel naţional. În municipii şi oraşele reşedinţă de judeţ sunt înfiinţate Oficii de ocrotire. În mediul rural sunt înfiinţate Casele de ocrotire.
Sarcina de coordonare naţională, metodologică şi profesională a întregii activităţi de asistenţă socială revenea Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale: toate serviciile de ocrotire depinzând de alte ministere, de regii, precum şi instituţiile şi organizaţiile private de ocrotire, funcţionau conform îndrumărilor de ordin tehnic ale Ministerului Muncii. Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale şi sunt supuse controlului de acelaşi ordin al acestui minister.
O caracteristică distinctivă a asistenţei sociale româneşti moderne este faptul că ea reprezintă un produs direct al preocupărilor şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti. Apariţia şi dezvoltarea şcolii române de asistenţă socială a fost iniţiată şi susţinută de un puternic grup de sociologi, precum: Dimitire Gusti. H.H. Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru (care a fost un timp şi directoarea şcolii), dr. luliu Moldovan. Asimilând experienţa de vârf a SUA şi Europei, ei au imprimat o orientare puternic originală posibilă datorită efortului uriaş de cercetare sociologică dezvoltat în România. Opţiunea forte de principiu a asistenţei sociale dezvoltate în România acelei perioade a fost, pe de o parte, sprijinirea ei masivă pe cercetarea sociologică a problemelor sociale care urmau a fi abordate, iar pe de altă parte, implicarea activă în activitatea unităţilor de ocrotire socială (creşe, cămine de zi, orfelinate, azile de bătrâni, colonii de reeducare etc.).
Cercetările de sociologie urbană ale şcolii sociologice de la Bucureşti au fost realizate in cadrul Institutului Social Român, care a jucat un rol însemnat pentru dezvoltarea asistenţei sociale în România. Acest institut, transformat mai târziu în Institutul de Cercetări Sociale al României, şi-a constituit filiale în diferite regiuni având astfel posibilitatea unor cercetări comparative pe întreg teritoriul ţării, fapt care a condus atât la o mai bună cunoaştere a problemelor specifice comunităţilor ţării (sate şi oraşe), cât şi la acţiuni de soluţionare a lor bazate pe o cunoaştere amănunţită a realităţii sociale. Rapid, echipele institutului s-au mobilizat pentru anchete sociale in acele cartiere cu probleme majore de integrare socială. având ca obiectiv identificarea de soluţii specifice fiecărui caz în parte. Ceea ce este cu totul remarcabil in această abordare este depăşirea înţelegerii asistenţei sociale ca "filantropie", sau milă creştină, act caritabil. Asistenţa socială a fost de la început orientată spre acţiuni sistematice bazate pe tehnici de intervenţie socială eficientă, susţinute in plan legislativ, capabile să readucă la o stare socială normală nu numai indivizi, dar şi grupuri şi comunităţi aflate în dificultate: familii dezorganizate, persoane ce trăiau din prostituţie, cerşetori, vagabonzi, infractori, bande de minori delincvenţi, săraci etc. Prin Legea serviciului social din 1930 s-au pus bazele unei reţele teritoriale de servicii sociale comunitare. capabile să ofere un răspuns prompt problemelor generale, dar şi celor specifice pentru cei in nevoie. Au fost create multiple centre de demonstraţie practică pentru diferite tipuri de intervenţie socială.
În 1929, mulţi dintre sociologii şcolii monografice de la Bucureşti, sub directa conducere a lui D. Gusti, şocaţi de efectele distructive ale urbanizării asupra indivizilor şi comunităţilor încep să acorde o atenţie sporită oraşului. Deşi mulţi analişti consideră că şcoala monografică a lui D. Gusti a fost cantonată aproape exclusiv in cercetări rurale, D. Gusti este cel care prin teoria sa sociologică a realizat o deschidere majoră către problematica atât de complexă a procesului urbanizării cu toate consecinţele lui sociale şi umane negative (vagabondaj, prostituţie, alcoolism, delincvenţă, sărăcie, marginalizare, inadaptare socială etc.), accentul fiind pus pe problemele speciale ale familiilor dezorganizate - concubinaj şi divorţuri - ale copiilor abandonaţi, neglijaţi sau abuzaţi. Sociologia urbană a reprezentat astfel debutul asistenţei sociale ca profesie, îmbinând cercetarea sociologică concretă cu acţiunea de terapie şi protecţie socială pentru indivizii şi grupurile in dificultate.
Aşa cum afirma Xenia Costa-Foru Andreescu, "in conceptia profesorului D, Gusti era necesară crearea unor tehnicieni şi a unei asistenţe sociale ştiinţifice, având două misiuni: a) cunoaşterea tuturor situaţiilor ingrijorătoare ale vieţii sociale, prin folosirea metodelor şi tehnicilor investigaţiei sociologice, adică prin cercetări de monografie interdisciplinară (pe cadre şi manifestări), cercetarea fiind necesară nu numai pentru cunoaşterea satelor şi oraşelor, ci şi pentru depistarea şi înţelegerea tuturor fenomenelor individuale anomice; b) elaborarea unor tehnici de intervenţie directă, prin mijloace de asistenţă socială inchisă (prin unităţi şi instituţii specializate), dar mai ales prin asistenţă socială deschisă (adică individualizată)".
Necesitatea formării unor specialişti în asistenţă socială a condus la înfiinţarea în toamna anului 1929 a şcolii Superioare de Asistenţă Socială din Bucureşti - Principesa Ileana sub egida şi îndrumarea directă a Institutului Social Român cu aprobarea Ministerului Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale. Institutul Social Român îndruma şi organiza programul de studii, precum şi practica de specialitate. Profesorul D. Gusti, in colaborare cu Dr. luliu Moldovan, ministrul Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale, Sabin Manuilă, directorul Institutului de Statistică şi Veturia
Manuilă, directoarea şcolii, a elaborat programa analitică şi planul de învăţământ. Obiectivele majore ale programei analitice erau:
- "Cunoaşterea marilor probleme ale vieţii sociale urbane, atât teoretic, prin infăţişarea critică a literaturii de specialitate, cât şi prin analiza situaţiilor specifice ţării noastre. Cuprindea cursuri de biosociologia familiei (normale, dezorganizate, concubine, divorţate), de sociologia colectivităţilor şi a grupurilor sociale dependente social, a delincvenţei, de inadaptare socială, probleme ale femeilor şi ale copiilor.
- Informaţii generale necesare oricărui activist social, privind legislaţia ţării, economia politică, sociologia, psihologia generală şi diferenţială, igiena şi sănătatea publică etc.
- Metodologia şi tehnica investigaţiilor sociale, generale şi de cazuistică; statistica vitală şi socială, contabilitatea.
- Tehnicile de acţiune socială pe colectivităţi şi grupe sau privind cazuistica socială individuală; organizarea unităţilor şi instituţiilor de ocrotire socială.
Corespunzător acestor cursuri era organizată practica de specialitate in centre experimentale structurate astfel:
- Pentru asistenţa familiei - Centrul de demonstraţie din cartierul Tei, în care s-a încercat alcătuirea unei monografii de cartier, începută iniţial în 1930 prin preluarea sarcinii de a organiza aici recensământul de stat.
- Pentru serviciile sociale de spital - Centrul de demonstraţie de pe lângă Spitalul Colţea.
- Pentru practica în asistenţa industrială - organizaţia A.C.F.R.
- Apoi centrele de practică au fost multiplicate adăugându-se instituţii de stat ca Tribunalul de minori din Bucureşti şi închisoarea Văcăreşti. Spitalul Colentina -secţia de boli nervoase şi altul la secţia de boli venerice pentru asistenţa individualizată a prostituatelor şi la Spitalul Central de boli mintale şi nervoase, pentru asistenta psihiatrică; la Spitalul Filantropia, pentru boli de cord şi maternitate. Secţii specializate au fost de asemenea organizate Ia spitalele Pantelimon, Brâncovenesc, dr. Cantacuzino etc.
- Pentru asistenţa copiilor- centre la Societatea Leagănul Sf. Ecaterina, Societatea Principele Mircea şi la Spitalul de copii. Activităţile au fost extinse în ţări; creându-se secţii de asistenţă socială la oficiile de ocrotire de pe lângă municipiile Braşov, Cluj, Sibiu, Craiova, Ploieşti, Timişoara."
Pentru a promova şi difuza abordarea teoretică a asistenţei sociale dezvoltate în cadrul şcolii sociologice de la Bucureşti, cât şi modalitatea de desfăşurare a practicii, şcoala Superioară de Asistenţă Socială a publicat revista Asistenţa socială, sub forma unui buletin periodic care a apărut din 1929 până în 1936. Din acest an se înfiinţează sub conducerea lui D. Gusti, Asociaţia pentru Progresul Asistenţei Sociale care preia revista de specialitate şi o coordonează până în 1944. Revista publica pe lângă informaţiile generale privind activitatea şcolii de asistenţă socială, recenzii, studii de sociologie bazate pe cercetări de teren, materiale cu valoare documentară şi ştiinţifică.
Tot în 1936 este înfiinţată din iniţiativa lui D. Gusti o secţie de statistică socialâ la Institutul de Statistică, secţie care a efectuat un recensământ general al unităţilor şi acţiunilor de asistenţă şi ocrotire socială. Rezultatele acestuia fiind publicate în volumul Institutiile de asistenţă socială şi de ocrotire. Tot D. Gusti este cel care a organizat in 1938 primul Congres al asistenţelor sociale din România.
Sub coordonarea directă a şcolii sociologice de la Bucureşti, înainte de război România se număra printre puţinele ţări din lume care iniţiase dezvoltarea rapidă şi înalt calificată a unui sistem profesionist de asistenţă socială. Sistemul de formare a specialiştilor era bine pus la punct. O reţea de asistenţă socială comunitară se dezvoltase în mediul urban, urmând să fie generalizată.
Asistenţa socială după 1989
Revoluţia din decembrie 1989 a generat înalte aşteptări în ceea ce priveşte reluarea tradiţiei bogate a asistenţei sociale pe care ţara noastră o avea. Estimarea problemelor sociale şi economice dificile ale tranziţiei care urmau să apară a accentuat urgenţa dezvoltării sistemului de asistenţă socială.
Moştenirea regimului socialist era deosebit de precară. În majoritatea ţărilor foste socialiste sistemul serviciilor de asistenţă socială a fost în mod dramatic subdezvoltat. Singurele elemente ale sistemului de asistenţă socială erau instituţiile de asistenţă socială (pentru persoane cu handicap sever, pentru copii orfani, abandonaţi, pentru bătrânii singuri şi neajutoraţi) care, la limita decenţei şi uneori chiar cu mult sub aceasta, ofereau persoanelor în dificultate servicii de calitate slabă, neprofesioniste. Imediat după revoluţie, imaginea televizată a acestor instituţii, mai ales a celor pentru persoane cu handicap, a fost de natură a îngrozi deopotrivă pe străini şi pe români. Unele instituţii (multe chiar pentru copii), aşezate în locuri izolate, greu accesibile, cu un personal necalificat, apăreau ca insule de mizerie şi degradare umană, oferind imagini de coşmar. Serviciile comunitare de asistenţă socială chiar într-o ţară cu importante tradiţii in domeniu cum este România, fuseseră complet eliminate, iar asistenţii sociali profesionişti, lipsiţi chiar de recunoaşterea formală a profesiei lor, erau ţinuţi în posturi administrative marginale.
Un rol extrem de activ în relansarea asistenţei sociale l-a avut din nou comunitatea sociologilor. Încă din primele luni ale anului 1990 s-a cristalizat un larg consens in comunitatea sociologilor asupra necesităţii reconstrucţiei profesiei de asistent social şi a refacerii sistemului de servicii în asistenţa socială. Un asemenea gest părea să reprezinte un omagiu adus şcolii sociologice a lui D. Gusti a contribuţiei însemnate aduse de sociologi cu prestigiu, cum era H.H. Stahl şi Ion Matei pentru dezvoltarea asistenţei sociale româneşti. În plus, alături de asistenţii sociali, sociologii au trăit şi ei experienţa tristă a desfiinţării invăţământului sociologic începând cu anul 1978. La această acţiune s-au alăturat şi o parte din asistenţii sociali formaţi până în 1969 şi care au reuşit să păstreze vocaţia profesiei lor. Acest grup de specialişti veneau din regimul socialist însă cu un imens handicap: studiile lor de tip post-liceal, într-un sistem de administraţie publică suprasaturat de diplomaţi universitari, nu le permitea să reocupe poziţii cât de cât semnificative. În consecinţă, ei au fost forţaţi să ocupe poziţii marginale în sistemul administraţiei publice, cu o putere de influenţă redusă.
In 1990 s-a reînfiinţat învăţământul de asistenţă socială, intenţia fiind ca, paralel cu apariţia noilor generaţii de asistenţi sociali, să se dezvolte rapid şi reţeaua de asistenţă socială.
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a luat în vara lui 1990 iniţiativa energică a reînfiinţării invăţământului de asistenţă socială. Acesta a debutat încă din anul universitar 1990-'91, iniţial sub forma de colegiu în cadrul celor mai importante trei universităţi (Bucureşti, Iaşi şi Cluj), transformat în 1992 în secţie universitară, oferind absolvenţilor diplomă universitară. În 1994 apare prima promoţie de asistenţi sociali cu diplomă universitară. Între timp, învăţământul de asistenţă socială se extinde. Alte universităţi (Timişoara, Oradea, Alba lulia, Piteşti, Târgovişte) introduc secţii de asistenţă socială. Totodată, secţiile de teologie (ortodoxă, catolică, baptistă) din toate universităţile, introduc asistenţa socială ca o dublă specializare. Din 1994, în fiecare an, sistemul universitar produce în jur de 300 de asistenţi sociali.
La refacerea învăţământului de asistenţă socială şi-au adus contribuţii importante şi unele organizaţii internaţionale şi specialişti din câteva universităţi din Europa şi SUA. Un rol cu totul aparte în susţinerea dezvoltării asistenţei sociale în ţara noastră l-a avut Reprezentanţa UNICEF în România care s-a implicat activ încă din anul 1990 atât in susţinerea dezvoltării învăţământului, cât şi în crearea şi difuzarea unor servicii moderne pentru copiii în dificultate din România, asigurând baze de practică model, centre pilot de asistenţă socială. În semn de recunoaştere a acestei contribuţii, directorii Reprezentanţei UNICEF in România între 1990 şi
1997, RoseMary MacCriery şi Maie Ayoub von Kohl, au primit titlul de profesori de onoare ai Universităţii Bucureşti.
Astfel şcoala românească de asistenţă socială a beneficiat de la început de avantajele regândirii profesiei în condiţiile unui mediu universitar total nou fără balastul unor discipline demodate. Planul de învătământ a fost gândit în contextul modern al necesităţii noii profesii, al ancorării lui puternice în realitatea socială practică, a păstrării unui echilibru între formarea teoretică de specialitate şi deprinderile practice. Totodată, învăţământul universitar de asistenţă socială a jucat un rol important chiar în constituirea unor servicii de asistenţă socială înalt profesionalizate.
În momentul de faţă există deja un contingent apreciabil de tineri specialişti. În ceea ce priveşte însă sistemul de asistenţă socială, dezvoltarea sa este enorm de întârziată. Avansul pe care l-a avut România prin introducerea rapidă a învăţămăntului de asistenţă socială în 1990 nu a fost fructificat pe deplin datorită lipsei unei strategii naţionale în dezvoltarea reţelei de asistenţă socială. Nici până în prezent guvernul nu are o strategie coerentă de reconstrucţie a sistemului de asistenţă socială. Acesta s-a dezvoltat timid, puternic fragmentat, fără o concepţie unitară, mai degrabă la întâmplare, adeseori haotic.