Administrație publică

Conceptul de politică socială se referă la „o sferă largă de activităţi ale statului care au ca obiectiv modificarea, într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte, politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi dezirabilă. Astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente în comunitate la un moment dat, se încearcă realizarea unei bunăstări colective.

Statul dezvoltă o serie de activităţi în variate sfere: economică, culturală, educaţională, de sănătate, a populaţiei şi familiei, a copilului, a persoanelor cu nevoi speciale, a minorităţilor naţionale, a sexelor, a mediului înconjurător etc. În acest mod se urmăreşte rezolvarea unor probleme sociale, creându-se condiţii de dezvoltare a indivizilor la nivelul unui mod decent de viaţă, acceptat de către comunitate la un moment dat. E. Zamfir (1995, p.22-23) evidenţiază următoarele tipuri de obiective ale politicii sociale.

1. Promovarea unor bunuri publice: apărarea, securitatea, infrastructură urbanistică, sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă.
2. Protecţia sau securitatea socială a segmentelor populaţiei, care dintr-un

motiv sau altul, sunt în dificultate. Aceasta are în vedere două componente relativ distincte: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale.

3. Dezvoltarea socială. La acest nivel, politica socială formulează obiective de
   asigurare a unor condiţii sociale care sunt considerate a fi importante global pentru colectivitate
   în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului de educaţie , de difuzare a culturii, de
   promovare a familiei şi a îngrijirii copilului, de creştere a solidarităţii sociale şi a spiritului de
   colaborare internaţional, a responsabilităţii umane.

În 1970, T.H.Marshal sublinia că „obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului al XX-lea este bunăstarea". Deşi, orice stat are o politică socială proprie - cu obiective specifice -, ceea ce apare comun în politica socială a societăţilor dezvoltate în ultimele 8 decenii este punerea bunăstării ca obiectiv central.

O nouă ideologie se lansează în perioada postbelică: WELFARE STATE (statul bunăstării). Acest concept presupune, în primul rând, o transformare radicală a funcţiilor statului care îşi asumă din acest moment responsabilitatea asigurării bunăstării colective. Acest ultim concept se defineşte, astfel, în complementaritate cu statul bunăstării. Fundată pe termenul de standard de viaţă normal, (decent la nivelul colectivităţii respective), conceptul de bunăstare colectivă se referă la asigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesare asigurării acestui standard.

Standardul de viaţă al unei colectivităţi se referă la „o stare a aspiraţiilor respectivei colectivităţi, modelate în mod special de disponibilităţi interne, dar şi de cele externe, de sistemul de valori al acesteia" (ibidem). Doi factori dihotomici acţionează asupra standardului de viaţă considerat dezirabil de o comunitate : pe de o parte noile bunuri şi servicii inventate, care, chiar dacă nu sunt disponibile la nivel de masă, generează aspiraţii; pe de altă parte inexistenţa resurselor acţionează invers, în sensul moderării aspiraţiilor, apropiindu-le de posibilităţile existente. Bunăstarea colectivă derivă astfel o valoare centrală, dezirabilă, care orientează întreaga activitate a colectivităţilor actuale. Ea implică un anumit tip de egalitate ce presupune ca toţi membrii colectivităţii să dispună de un stoc minim de bunuri sau servicii considerat a fi decent, normal, minimal (apud. E. Zamfirescu, ed.cit.24).

Am prezentat, deja, cele două modele distincte de producere a bunăstării colective: statul capitalist al bunăstării dezvoltat în Occident, pe baza unei economii de piaţă, şi statul socialist al bunăstării, fundat pe o economie de tip socialist. Ambele modele ale statului bunăstării au reprezentat o reacţie la limitele impuse de economia de piaţă, în realizarea unei bunăstări colective acceptabile.

În producerea bunăstării, economia de piaţă se caracterizează prin următoarele mecanisme:

1. Alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei: producătorii independenţi vor fi interesaţi spre obţinerea de profit prin vinderea produselor lor, iar consumatorii vor fi stimulaţi spre cumpărarea de pe piaţă a produselor. Apare pe piaţă jocul cererii şi ofertei ca mecanism eficace de reglare a producţiei. Piaţa devine reglatorul perfect: aici, cumpărătorul îşi exprimă preferinţele, iar producătorul îşi va orienta efortul său în scopul satisfacerii acestora.
2. Economia de piaţă este - prin competiţie şi prin câştigul individual - cel mai însemnat motivator al muncii şi al investirii. Competiţia stimulează performanţa întreprinderilor, reglând preţurile şi calitatea produselor. Competiţia acţionează bidirecţional : pe de o parte spre scăderea preţurilor şi la stabilirea lor la un nivel cât mai scăzut cu putinţă, şi pe de altă parte la creşterea calităţii spre nivelul maxim posibil în condiţiile tehnologice date.
3. Mobilizarea resurselor reprezintă un alt element definitoriu pentru economia de piaţă: nevoia de produse şi bunuri care pot fi cumpărate prin bani creează, la rândul ei, o nevoie de bani. „Această nevoie universală asigură mobilizare resurselor pentru producţie: oamenii caută locuri de muncă, cei care dispun de capital îl vor investi" (E. Zamfir, 1995, 25).
4. d) În sfârşit, un ultim element definitoriu al economiei de piaţă îl reprezintă distribuţia
   veniturilor şi a bunurilor. Salariile şi profiturile din capital sau proprietate asigură
   veniturile populaţiei. Produsele se distribuie în funcţie de veniturile de care dispune
   fiecare persoană. Accesul la bunuri se face numai prin intermediul pieţei, prin actul
   vânzării-cumpărării.

În societăţile capitaliste, bunăstarea colectivă este produsă printr-un complex de mecanisme dintre care două se disting: un mecanism primar prin intermediul economiei de piaţă şi un mecanism secundar prin mecanismele politicii sociale.

1. Distribuţia primară a bunăstării presupune obţinerea veniturilor prin eforturi personale în sfera activităţii economice. Veniturile primare sunt obţinute prin două mecanisme: venituri din muncă (cel mai important venit este salariul, dar există şi venituri nesalariale din muncă - veniturile din munca proprie) şi venituri din proprietate. În acest ultim caz ne referim la profituri (dobânda pentru capitalurile împrumutate reprezintă o parte a profitului) şi chiriile (venituri din închirierea unei locuinţe) sau arenda ( venitul din închirierea pământului în vederea utilizării sale agricole).
2. Redistribuirea secundară a bunăstării presupune ca acţiunile sociale corective să ia două forme: cea de politică socială propriu-zisă ( include mecanismele statale la nivel naţional sau local) şi forma activităţilor voluntare, non-guvernamentale ( ce pot fi organizate la nivel local, naţional sau internaţional).

Ceea ce caracterizează însă ambele forme este faptul că nu sunt activităţi de tip economic, orientate spre profit, ci se organizează în jurul unor obiective sociale. Pentru aceasta, ele utilizează resurse secundare, provenite din redistribuirea resurselor primare.

Redistribuirea bunăstării în „ welfare state" se realizează în mai multe forme:

1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice) a bunurilor

publice sau de interes public: cheltuieli urbanistice, de protecţie a naturii (de poluare), infrastructura vieţii urbane şi economice (şosele, sisteme de comunicaţii), ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie.

Se desprind trei modalităţi de sprijinire a consumului individual de bunuri de interes social( apud. E. Zamfir, 1995, 37).

1. Gratuitatea: sunt bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficia gratuit - educaţie,
   sănătate, mese pentru şcolari, tabere etc.
2. Subvenţia: statul sau alte instanţe acoperă o parte din costul respectivelor bunuri.
   Consumatorul va trebui să plătească în consecinţă doar o parte din preţ, fapt care duce la
   creşterea consumului.
3. Alte forme de încurajare a consumului : reducerea de taxe/impozite pentru consumul
   respectivului bun (este cazul reducerii de impozite în cazul construirii de locuinţe sau de
   cumpărarea de asigurări private de bătrâneţe).
4. Transferurile financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puţine (în nevoie). Veniturile secundare sunt rezultatul transferului : statul preia o parte din veniturile primare ale indivizilor şi le redistribuie celor care sunt în nevoie. Se disting două tipuri de transferuri şi trei mecanisme distincte de transfer financiar.
5. Transferuri financiare : indivizii primesc o sumă de bani pe care o pot utiliza aşa
   cum doresc: pensii, ajutor de şomaj, ajutor de boală, alocaţii familiale , asistenţă socială.
6. Transferuri în natură: bunuri şi servicii pe care le primesc în mod gratuit:

educaţie, îngrijire medicală, alimente (bonuri de alimente pentru cei săraci în S.U.A.), tabere etc. În această categorie intră sfera largă a asistenţei sociale : serviciile sociale oferite gratuit ( sau în mare măsură gratuit) persoanelor în situaţii de dificultate. Cele 3 mecanisme distincte de transfer financiar sunt:

1. asigurările sociale (transfer financiar contributoriu);
2. transferuri universale (categoriale, non-contribuitorii); şi
3. asistenţa socială financiară (transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare)

a)-Cea mai importantă formă de asigurare socială o reprezintă pensiile.

b)- Se adaugă alte transferuri universale (care nu sunt determinate, în general, de situaţia financiară a primitorului): alocaţiile familiale (alocaţii pentru copii, alocaţii pentru mamele cu mai mulţi copii etc.); alocaţii pentru persoanele handicapate, alocaţii pentru invalizii de război, bursele pentru elevi, studenţi, îngrijirea medicală. În plus, în multe ţări, o serie de servicii universale sunt gratuite: învăţământul, sănătatea, anumite forme de participare la cultură etc. c)- În ceea ce priveşte asistenţa socială financiară, prin acest mecanism se asigură celor în nevoie - în funcţie de dimensiunile nevoii existente şi pe baza testării resurselor financiare ale familiei de provenienţă -, resursele necesare. Sprijinul este în raport cu nevoia şi are drept sursă bugetul de stat. Asistenţă socială include, la rândul său, 3 mari tipuri de activităţi :

1. Ajutor în bani sau în natură. Un asemenea ajutor se acordă familiilor sărace, plasate sub un anumit nivel de viaţă; burse pentru copiii familiilor cu venituri scăzute, îngrijire sanitară gratuită (în ţările în care ea nu este gratuită) pentru persoanele cu venituri scăzute, alocaţii pentru copii, mese gratuite pentru cei săraci, mese gratuite pentru copiii săraci etc.
2. Finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoane care au nevoie de îngrijire specială permanentă : orfelinate pentru copii, instituţii pentru copiii maturi handicapaţi, instituţii pentru bătrâni etc.
3. Furnizarea de servicii specializate celor în nevoie : suport social şi psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adopţia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure în situaţii dificile, furnizarea de locuinţe pentru familiile sărace în nevoie, diferite tipuri de consultaţii educaţionale, maritale etc.).

"Orice sprijin social are semnificaţia unei redistribuţii a veniturilor, a unui transfer de venituri, realizate prin mecanismele statului . Cu alte cuvinte, statul produce un transfer de venituri de la persoanele active spre persoanele inactive, de la persoanele cu venituri primare mari, la persoanele cu venituri reduse, de la persoanele cu necesităţi mai restrânse, la persoanele cu necesităţi mai mari (în asistenţă medicală, îngrijire copii etc.)." (E.Zamfir, 1995, 39)

Eliminarea dictaturilor şi a regimurilor totalitare din ţările Europei de Est a deschis posibilitatea modificării istoriei, în vederea evoluţiei lor spre o societate social-democrată. Dar, trecerea de la economia etatizată la economia de piaţă este realizată, în cele mai multe cazuri, „Ca un proces de implementare forţată a economiei capitaliste, de proliferare a unor forme de acumulare primitivă a capitalului pe seama avuţiei publice. Privatizarea, politică ce desemnează atât restructurarea proprietăţii de stat în forme de organizare economică eficiente, dar şi constituirea proprietăţii capitaliste, legitimează, adesea, o adevărată înstrăinare ilicită a avuţiei publice". (Radu Florian, 1994, 27)

Este limpede că, în România, ca şi în celelalte ţări est-europene, reforma economică - a cărei necesitate nu poate fi pusă sub semnul întrebării - este terenul unei confruntări între două tendinţe : cea a restauraţiei într-o formă sau alta a unui capitalism vetust şi cea a reînnoirii economico-sociale, care s-ar înscrie într-o direcţie social-democrată. Prima tendinţă identifică economia de piaţă cu una funciarmente capitalistă, în care întreprinderile publice să aibă o pondere unică şi orice formă de intervenţie a statului să fie înlăturată. A doua cale, însă, îşi propune să construiască o economie mixtă de piaţă, care să implice o diversitate de pârghii de reglare economică şi, în final, care să conducă la instaurarea „Welfare State".

Ciocnirea acestor două tendinţe reprezintă principala contradicţie a procesului de reînnoire democratică a societăţilor din Sud-estul Europei, proces care se dezvăluie într-o mare varietate de acte şi evenimente politice şi economice. În 2002, „rezultatele acestei confruntări sunt încă incerte, «jocurile nu sunt încă făcute», deoarece raportul forţelor social-politice de care depinde evoluţia sa în plină mişcare, implică numeroase variabile ce ne pot oferi multe surprize". (ibidem, p.28)