În general, elementele componente ale corpului politicilor sociale pot fi văzute ca răspunsuri sectoriale la probleme economice şi sociale care apar într-o oarecare măsură în orice societate modernă. Însă abordările de tip sectorial nu reuşesc întotdeauna să facă faţă unor aspecte cum ar fi concentrarea anumitor tipuri de probleme în diverse zone sau arii geografice şi nici să dea răspunsuri la problema discrepanţelor regionale exprimate în termeni de dezvoltare economică şi socială. Politicile de dezvoltare regională apar tocmai din necesitatea de a corecta aceste decalaje teritoriale, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare. Ca definiţie general acceptată, cel puţin la nivelul organismelor europene, politica de dezvoltare regională reprezintă "ansamblul de măsuri pe care autorităţile guvernamentale centrale le iau în favoarea dezvoltării socio-economice a regiunilor defavorizate" (CEMAT, Strasbourg, 1991).
Din punct de vedere istoric, politicile regionale au fost introduse în majoritatea ţărilor vest-europene în perioada 1948-'60, după perioada de reconstrucţie postbelică, cunoscând mai apoi, în anii '70, o perioadă de vârf în care bugetele, nivelurile subvenţiilor, extinderea zonelor cărora li se acordă asistenţă, numărul şi diversitatea instrumentelor de politică au atins apogeul. Declinul ratelor de creştere economică de la sfârşitul anilor '70 şi criza finanţelor statelor au determinat o reevaluare atât a eficienţei instrumentelor tradiţionale de politică regională (de tipul stimulentelor pentru localizarea capitalului), cât şi a costurilor politicilor regionale în general. În consecinţă, începând cu jumătatea anilor '80 s-a făcut simţită o reorientare în ce priveşte obiectivele acestora de la reducerea dezechilibrelor regionale şi redistribuirea veniturilor şi forţei de muncă, obiective tradiţionale ale politicilor regionale, înspre promovarea restructurării (încurajarea măsurilor de schimbare structurală ca. urmare a declinului resimţit în unele zone industriale), stimularea competitivităţii şi mărirea contribuţiei regiunilor la creşterea economiilor naţionale. De asemenea, importanţa unor instrumente de politică regională cum ar fi stimulentele negative faţă de localizarea firmelor în zone prospere şi "relocalizarea activităţii economice în teritoriul naţional" s-au diminuat, accentul punându-se pe instrumente de tipul asistenţei pe scară largă pentru dezvoltarea mediului general de afaceri în regiunile problemă (construirea infrastructurii fizice, dezvoltarea sistemelor informaţionale, de consultanţă, de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, de educaţie şi formare profesională etc.) (Carta Verde, 1997). În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se observă, de asemenea, tendinţa de reducere a importanţei măsurilor fiscale (de tipul reducerilor şi scutirilor de impozite sau al subvenţiilor pentru firmele care se localizează sau investesc în regiunile-problemă) în favoarea asistenţei financiare de tipul granturilor, care prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi în administrare şi sunt mai simplu de controlat (Carta Verde, 1997). În ceea ce priveşte structurile instituţionale implicate în politica de dezvoltare regională, este important de subliniat tendinţa din ce în ce mai puternică spre aplicarea principiului subsidiarităţii (i.e. transferul deciziei la un nivel cât mai apropiat de cel al colectivităţii asupra căreia se răsfrânge efectul deciziei respective) întâlnită în multe ţări ale Europei Occidentale, deodată cu intensificarea cooperării între sectorul privat, sectorul public şi sectorul nonprofit.
Problemele regionale cunosc o varietate de forme de manifestare de la ţară la ţară, ele fiind produsul unor condiţii şi factori specifici fiecărui stat. În consecinţă, la nivelul politicilor de dezvoltare regională apar diferenţe de conţinut atât în ce priveşte obiectivele urmărite şi instrumentele utilizate, cât şi zonarea sau regionalizarea teritoriului naţional. Metodologiile folosite în delimitarea regiunilor sunt multiple, datorită marii varietăţi de criterii utilizate (administrative, economice, culturale, geografice, sociale etc.), iar alegerea depinde în mare măsură de obiectivele urmărite. În general se poate vorbi de următoarele sisteme de diviziune teritorială:
1.regiuni normative (graniţe trasate pe criterii administrative); 2.regiuni analitice:
a)funcţionale (agregări ale unor zone complementare ca resurse activităţi economice etc.); b)omogene (agregări ale unor zone cu caracteristici similare).
În plus, pe lângă noţiunea de "regiune", politicile regionale se referă şi la noţiunile de "arie" şi "zonă", definite din nou în funcţie de politica specifică fiecărui stat şi care reprezintă în principiu decupaje teritoriale în vederea aplicării de măsuri cu adresabilitate directă la problemele specifice respectivelor arii sau zone.
Tendinţele de integrare şi globalizare care afectează din ce în ce mai mult aspectele de dezvoltare regională au condus către necesitatea găsirii unor clasificări relativ omogene în ce priveşte structurarea regiunilor aparţinând diferitelor ţări. Un exemplu în acest sens este "Nomenclatoru unităţilor teritoriale pentru statistică" (NUTS) elaborat de Oficiul de statistică al Uniunii Europene, care utilizează o structură ierarhică pe trei niveluri (regiuni NUTSl, NUTS2 şi, respectiv, NUTS3) facilitând astfel armonizarea statisticilor regionale ale ţărilor membre şi elaborarea politicilor regionale comunitare. Pentru raţiuni practice care ţin de disponibilitatea datelor statistice şi de implementarea politicilor regionale, clasificarea NUTS are la bază diviziunile instituţionale existente în statele membre ale Uniunii.