Pin It

Cea mai spectaculoasă dezvoltare a tematicii calităţii vieţii s-a produs în sfera indicatorilor de calitatea vieţii. Se disting două direcţii de cercetare : prima, se concentrează asupra analizei indicatorilor social-economici existenţi, cu scopul descoperirii semnificaţiei acestora şi, deci, a gradului de utilizare a lor pentru analiza calităţii vieţii. A doua direcţie se dezvoltă prin construirea de indicatori specifici ai calităţii vieţii.

În „Calitatea vieţii - teorie şi practică socială" - C.Zamfir defineşte indicatorul de calitatea vieţii ca „rezultat al combinării unui indicator de stare (starea mediului ambiant, a relaţiilor interpersonale, a tipurilor de muncă oferite etc.) şi unui indicator al criteriului de evaluare (al necesităţilor, aspiraţiilor umane)". (1991, 21-27) În plus, calitatea vieţii implică o teorie asupra naturii umane, a sistemului de necesităţi umane, a factorilor ce guvernează dinamica acestora.

În practica cercetării sociale sunt utilizate frecvent şase tipuri de indicatori ai calităţii

vieţii :

1)- indicatori ai stării diferitelor componente ale vieţii umane (indicatori ai mediului natural, ai condiţiilor de muncă, de educaţie etc.) ;

2)- indicatori ai necesităţilor / aspiraţiilor (ce tipuri de muncă doresc oamenii, ce tipuri de locuinţă etc.) ;

3)- indicatori complecşi rezultaţi din raportarea stării la necesităţi ;

4)- indicatori ai calităţii percepute a vieţii - determinarea modului în care membrii unei colectivităţi evaluează ei înşişi calitatea diferitelor componente ale vieţii lor ;

5)- indicatori de satisfacţie cu viaţa - gradul estimat de satisfacţie cu viaţa, ca indice sintetic al efectului subiectiv al calităţii vieţii ;

6)- indicatori ai unor simptome critice ale calităţii vieţii (indicatori de sinucidere, boli mentale, optimism sau pesimism, alienare).

În ceea ce priveşte căile prin care se poate realiza creşterea calităţii vieţii, sociologii contemporani disting două posibilităţi : pe de o parte perfecţionarea condiţiilor obiective de viaţă în perspectiva necesităţilor umane, şi, pe de altă parte, perfecţionarea stilurilor şi modurilor de viaţă, fapt de natură a maximiza calitatea vieţii în condiţiile existente la un moment dat.

Omul, prin construcţia sa internă şi prin întregul său sistem de necesităţi format de-a lungul a milenii de existenţă, este o fiinţă socială. El a creat societatea, iar societatea îl modelează pe el. Şi pentru ca societatea să poată exista, ea trebuie să asigure individului o dezvoltare, o evoluţie optimă. Înţelegem prin dezvoltare umană „procesul de lărgire a evantaiului de posibilităţi oferite indivizilor : să trăiască mult şi în sănătate, să fie instruiţi şi să dispună de resursele necesare unei vieţi convenabile". (B.Iatan în „Calitatea vieţii - teorie şi practică socială", 1991, 60) Acestor exigenţe fundamentale li se adaugă libertatea politică, respectarea drepturilor omului, respectul de sine şi faţă de ceilalţi.

Aristotel însuşi spunea, că structurile sociale nu trebuie judecate prin prisma banilor şi a bogăţiei, ci în funcţie de măsura în care acestea mulţumesc oamenii. Simpla existenţă a veniturilor nu oferă garanţia că sunt utilizate în scopuri pozitive. Bunăstarea unei societăţi depinde într-o mai mare măsură de gradul de cuprindere a veniturilor, de destinaţia lor, decât de

nivelul acestora. În multe cazuri, un nivel modest al veniturilor poate fi însoţit de un sensibil progres în domeniul dezvoltării umane sau invers. Determinarea unui anumit nivel al calităţii vieţii permite stabilirea gradului de dezvoltare umană, acesta fiind atât o componentă a calităţii vieţii, cât şi o consecinţă a creşterii ei.

Pentru a-şi diminua insatisfacţia de viaţă, indivizii îşi schimbă fie condiţiile de viaţă, fie nivelul exigenţelor. În plus, reprezentările oamenilor despre fericirea de fiecare zi se deosebesc de perspectiva teoretică referitoare la satisfacerea a absolut tuturor dorinţelor umane. Fericirea depinde de experienţe şi criterii personale şi poate surveni în situaţii de viaţă dificile. Mai mult, nivelul de fericire se modifică cu timpul şi diferă de la un individ la altul. Stabilitatea fericirii este mai fragilă decât cea a satisfacţiei de viaţă. Această teză poate fi uşor demonstrată prin introducerea, şi la începutul şi la sfârşitul chestionarului de interviu, a întrebărilor : „Cât de mulţumit sunteţi de viaţă?" şi „Cât de fericiţi sunteţi?"

Calitatea percepută a vieţii este marcată de contradicţii : gradul înalt de satisfacţie de viaţă şi de fericire al unei populaţii, nu exclude larga răspândire a simptomelor de nelinişte (grad mare de revendicabilitate, anxietate, nervozitate, etc.) şi de anomie (sentimente de neputinţă, apatie, singurătate). Caracterul contradictoriu al imaginii generale se explică prin faptul că la mulţi indivizi bunăstarea este ambivalentă, sentimentele pozitive coexistând cu cele negative.

Satisfacţia din diferitele domenii ale vieţii are o influenţă majoră asupra satisfacţiei generale de viaţă. Numeroase cercetări au demonstrat că profesiunea nu este nu numai o scară de satisfacţie sau insatisfacţie, ci modifică şi ponderea satisfacţiilor în celelalte domenii ale vieţii sociale. Citând studiul realizat de W.Glatzer şi W.Zapf în 1984 în fosta R.F.G., M.Neder ajunge la concluzia că cel mai mare interes pentru individ îl prezintă domeniile sănătate, căsnicie, venit, domenii ce înregistrează cele mai mari niveluri de satisfacţie. Datorită faptului că individul se preocupă mai mult de satisfacerea trebuinţelor sale în domenii pe care le consideră ca cele mai importante, satisfacţia este mai mare în domeniile private, decât în cele publice ale vieţii. De aceea, influenţarea calităţii vieţii individuale prin măsuri sociale este mai eficace dacă se face nu direct, prin prestaţii sociale, ci indirect, prin măsuri asupra standardului de viaţă, şi asupra sănătăţii, care au un impact mai puternic asupra satisfacţiei generale de viaţă. (op.cit., 50)

În afara condiţiilor da viaţă obiective, gradul de satisfacţie a vieţii este determinat şi de caracteristicile socio-demografice şi socio-economice. El creşte odată cu nivelul veniturilor şi variază în funcţie de gen, vârstă, stare civilă, prestigiu şi independenţă profesională. Cercetările efectuate în Europa Occidentală şi în America de Nord au demonstrat că, odată cu înaintarea în vârstă, scade nivelul fericirii şi creşte cel al satisfacţiei de viaţă. Anomia, anxietatea maximă se constată la întrunirea caracteristicilor : vârstă înaintată, sex feminin, venit scăzut, nivel redus de instruire. Teza crizei vârstei mijlocii este confirmată de gradul redus de satisfacţie înregistrat de această grupă de vârstă, mai ales în ceea ce priveşte standardul de viaţă, venitul, timpul liber şi profesiunea. Săracii sunt mai nemulţumiţi decât bogaţii în circa jumătate din domeniile vieţii, domenii influenţate de fapt, de nivelul venitului şi de puterea de cumpărare. Satisfacţia de viaţă este influenţată şi de apartenenţa de clasă (pătura socială). Mai mult, indivizii care exercită profesii cu prestigiu social inferior celor ale părinţilor tind să fie mai nemulţumiţi de viaţă decât cei cu profesiuni mai prestigioase decât cele ale părinţilor.

P.Atteslander (1981) evidenţiază un aspect mai puţin perceput : „munca salariată este, în general, considerată o nefericire şi orice reducere a timpului de muncă, un progres". (apud M.Neder, op.cit., 51) De aici, pe de o parte, săptămâna redusă de muncă, concedii din ce în ce mai mari, protecţia femeilor şi a tinerilor sub o anumită vârstă şi alte avantaje pentru oamenii muncii salariaţi, iar pe de altă parte, excluderea liber-profesioniştilor şi a cadrelor de conducere de la reglementările generale privind timpul de muncă.

Nivelul de instruire influenţează pozitiv satisfacţia de viaţă, dar numai în domeniile : educaţie, profesiune, venit, standard de viaţă. În acest context se resimte însă tot influenţa venitului mai ridicat, corespunzător nivelului superior de instruire, căci satisfacţia scade de îndată ce nivelul de instruire nu mai constituie un mijloc de obţinere de posturi bine plătite. Femeile sunt de obicei mai nemulţumite decât bărbaţii, de toate domeniile vieţii, cu excepţia bisericii, cea mai mare diferenţă de satisfacţie înregistrându-se în ceea ce priveşte educaţia, urmată de profesiune, participare social-politică, căsnicie. Diferenţa de satisfacţie dintre sexe se estompează, în multe domenii ale vieţii, la vârsta senectuţii. (ibidem)

Nivelul mai redus al aşteptărilor la vârsta senectuţii se poate explica pe de o parte, prin faptul că vârstnicii au suportat, în tinereţe, perioade de penurie, menţinându-şi aşteptările reduse de odinioară. Pe de altă parte însă, el poate fi şi un efect al vârstei : cu creşterea experienţei de viaţă, individul ajunge la bătrâneţe, să-şi adapteze aşteptările la orice situaţie. Deficitele de satisfacţie constituie potenţiale surse de tensiune socială şi pot fi percepute de indivizi drept conflicte sociale, de tipul conflictelor de clasă, ale celor dintre generaţii, ale celor dintre genuri (care stau la baza mişcărilor de emancipare a femeilor) etc.

Cercetările efectuate de Glatzer în Germania au confirmat că cele mai intens percepute conflicte se înregistrează în viaţa politică, în special între partidele de dreapta şi cele de stânga. Ele sunt urmate de conflictele de clasă, dintre muncă şi capital (respectiv dintre bogaţi şi săraci), de conflictele dintre tineri şi bătrâni şi cele dintre muncitorii autohtoni şi cei imigraţi. Conflictele religioase şi cele dintre sat şi oraş şi-au pierdut mult din importanţa de altă dată.

Sociologul finlandez E.Allardt 81975) a demonstrat că percepţia conflictelor sociale influenţează numai într-o mică măsură bunăstarea individuală (calitatea vieţii), o reducere nesemnificativă a satisfacţiei de viaţă înregistrându-se numai la indivizii ce percep foarte multe conflicte sociale. O influenţă mult mai puternică asupra calităţii vieţii o au conflictele personale ce afectează, practic, peste două treimi din populaţia globului. Principalul focar de conflicte personale este familia. Cercetările efectuate de Glatzer în Germania au relevat că o cincime din indivizii căsătoriţi sunt afectaţi de conflictele cu partenerii de viaţă, aproape o treime din indivizii cu copii de conflictele cu copiii, dar numai 13% din încadraţii în muncă, de conflictele cu colegii. Certurile şi discuţiile care afectează cel mai mult calitatea percepută a vieţii sunt cele dintre soţi, iar cele care o afectează cel mai puţin, cele dintre vecini. (apud M.Neder, op.cit., 52) Societatea satisfăcută este o utopie, subliniază M.Neder, şi argumentează astfel :

1)- chiar dacă s-ar putea realiza o împărţire perfect echitabilă a bunurilor, serviciilor şi şanselor între toţi membrii societăţii, inegalitatea ar continua să existe, ca urmare a capacităţii diferite de sesizare şi de valorificare a posibilităţilor oferite ;

2)- nivelul maxim al satisfacţiei de viaţă este dificil de realizat pentru toţi membrii societăţii, întrucât principalul său determinant este posibilitatea de comparare favorabilă cu alte grupuri ale populaţiei. Aceasta presupune însă ca în permanenţă să existe indivizi cu o calitate a vieţii relativ inferioară şi probabil şi percepută ca atare. Satisfacţia maximă a celor mai bine situaţi presupune o satisfacţie mai mică a celor mai puţin bine situaţi, căci nu toţi îşi pot maximiza concomitent satisfacţia ;

3)- satisfacţia creşte numai atunci când condiţiile de viaţă se îmbunătăţesc pentru individ mai mult ca media. Îmbunătăţirea situaţiei sale presupune o înrăutăţire, fie chiar numai percepută, a situaţiei altora, ceea ce duce la scăderea satisfacţiei acestora, făcând imposibilă maximizarea creşterii satisfacţiei pentru toţi membrii societăţii ;

4)- dinamica aşteptărilor proprii exclude existenţa continuă a unui înalt nivel de satisfacţie, căci aşteptările se schimbă necontenit, în funcţie de condiţiile de viaţă atinse ;

5)- deosebirile dintre sistemele de valori precum şi conflictele permanente existente în interiorul diferitelor comunităţi sociale sporesc sursele de insatisfacţie ;

6)- contribuţia politicii sociale la creşterea gradului de satisfacţie este şi ea limitată. Doar ea poate determina un spor de satisfacţie mai mare atunci când nu urmăreşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru toţi, ci numai pentru anumiţi indivizi şi anumite grupuri sociale ;

7)- nivelarea diferenţelor nu trebuie să constituie nici principiul de bază şi nici obiectivul democraţiei, căci ele stau la baza conflictelor sociale, condiţie a pluralismului şi a tendinţei de creştere a bunăstării. Dacă toţi oamenii ar fi mulţumiţi de viaţă societatea n-ar mai evolua, căci n-armai exista nici o motivaţie pentru schimbare. (ibidem, 53-54)

În concluzie, calitatea vieţii depinde nu numai de situaţia în care se află indivizii, ci şi de modul în care ei percep această situaţie. Folosirea indicatorilor de percepţie, subiectivi este mai puţin problematică în cazul investigării unor coordonate obiective ale vieţii, cum ar fi veniturile, locuinţa, situaţia profesională etc. Când este vorba însă despre percepţia stării psihice, a gradului de fericire, de exemplu, indicatorii subiectivi devin mai operanţi numai în conjuncţie cu indicatorii obiectivi.

În prezent, cercetările privind calitatea vieţii reprezintă un domeniul preferenţial de activitate care îi reuneşte pe sociologi şi pe alţi specialişti din sfera ştiinţelor sociale într-un justificat efort interdiscipinar. Explicaţia acestei poziţii trebuie căutată „nu numai în interesul practic-politic al acestei poziţii, ci şi în statutul ontologic şi epistemologic sui-generis al calităţii vieţii şi al conceptului corespunzător în cadrul realităţii sociale şi al ştiinţelor acesteia, pentru că „rostul întregii activităţi sociale, al societăţii însăşi este de a asigura existenţa oamenilor". (G.Socol, „Calitatea vieţii - teorie şi practică socială", 1991, 28)

În România, studierea calităţii vieţii „are un caracter urgent". Este imperativ fundamentarea unei politici sociale de anvergură care „stopeze procesul de degradare biologică şi spirituală la care a fost supus poporul nostru de către regimul totalitar (din perioada 1945­1986), iar apoi să grăbească alinierea calităţii vieţii din România la standardele vieţii civilizate".

(ibidem, 29)

În ultimă instanţă, cheia politicii de ridicare a calităţii vieţii la cota optimă este restructurarea economiei pe bazele principiile pieţei libere, iar cheia succesului acestei reforme este renaşterea omului ca homo economicus şi homo moralis. Numai restructurând astfel economia şi numai redându-i omului adevărata sa condiţie putem reveni în lumea civilizată. Economia de comandă nu poate duce decât la sărăcie. Avortonul numit „om nou" ne întoarce în mod inevitabil spre barbarie.