Administrație publică

Fiind constituită într-un agregat cu o autonomie relativă, politica socială este puternic marcată de caracteristicile şi evoluţiile mediului economic, după cum volumul şi modul de utilizare a resurselor economiei naţionale sunt ordonate de configuraţia politicii sociale.

Descifrarea raporturilor dintre politica socială şi economie presupune, între altele, clarificări legate de implicarea puterii publice prin:

- reglementări şi responsabilităţi financiare şi organizatorice în legătură cu accesul la însuşirea de prestaţii sociale;

• dimensiunea şi structura producţiei de servicii sociale publice care influenţează oferta;
• transferurile monetare şi flexurile acestora prin intermediul prestaţiilor băneşti, al sistemului de contribuţii, impozite şi taxe, care determină cererea.

Aşadar, politica socială nu constituie o entitate izolată de mecanismele, de piaţă, ale cererii şi ofertei. Pe un alt plan, politica socială absoarbe resurse (capital fix, capital uman, cheltuieli curente) şi dă rezultate în sfera social-umană, la rândul lor, cu impact asupra economiei.

Alocarea de resurse politicii sociale înseamnă, totodată, implicarea agenţilor economici (persoane, firme, stat) în formarea veniturilor bugetare sau a altor fonduri cu vocaţie socială. Antrenarea agenţilor economici în acest proces are un impact direct asupra costurilor şi preţurilor de producţie şi, implicit, asupra mişcării preţurilor bunurilor şi serviciilor obţinute în economie, asupra evoluţiei puterii de cumpărare a veniturilor populaţiei.

În consecinţă, modul şi măsura implicării diferiţilor agenţi economici în finanţarea cheltuielilor sociale constituie un factor important al funcţionalităţii pieţei, al echilibrului bugetar, al puterii de cumpărare a veniturilor. În acest fel, cheltuielile sociale şi finanţarea acestora devin dimensiuni economice fundamentale ale politicii sociale.

Cunoaşterea contextului economic este însă indispensabilă pentru aprecieri cât mai corecte legate de formarea şi alocarea resurselor necesare promovării politicii sociale, de nevoile şi direcţiile de schimbare în politica socială, precum şi de racordarea instrumentelor politicii sociale la mecanismele specifice sistemului economic.

Principalele caracteristici ale mediului economic cu impact deosebit asupra stării sociale şi politice sunt:

• dificultăţile bugetare - constituie unul din principalii factori care au condus şi impus "inovări" şi adaptări în politica socială, mai ales în legătură cu finanţarea, cu implicarea agenţilor economici şi a indivizilor, precum şi în legătură cu organizarea sistemului instituţional responsabil;
• şomaj - se traduce, pe de o parte, în mai puţină forţă de muncă şi, pe de altă parte, în nevoi mai mari de protecţie socială, deci extinderea sferei politicii sociale, ceea ce înseamnă nu numai costuri tot mai mari cu prestaţiile, ci şi pierderi substanţiale în veniturile bugetare sau ale unor fonduri cu vocaţie socială în condiţiile scăderii numărului contribuabililor;
• creşterea puternică a costului vieţii - necesită luarea unor măsuri de indexare şi de corelare a nivelului veniturilor, inclusiv a celor care provin din redistribuire.

Toate acestea sunt elemente care conduc la creşterea puternică a costurilor şi, respectiv, a cheltuielilor pe care le presupune promovarea politicii sociale.

În consecinţă, una din problemele critice ale politicii sociale devine finanţarea, modificarea mecanismelor acesteia, astfel încât acestea să contribuie eficient la satisfacerea nevoilor sociale şi să joace un rol stimulativ în procesul creşterii economice.

Finanţarea

Finanţarea cheltuielilor sociale poate sugera corelaţii ce se impun a fi urmărite în contextul reformei economice şi sociale.

Această finanţare a cheltuielilor sociale se realizează din:

• veniturile bugetului public (ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale);
• fonduri create pe principii de asigurări sociale (de ex.: cele care susţin financiar sistemul asigurărilor sociale de stat, asigurarea pentru şomaj);
• fonduri speciale extrabugetare (de ex.: fondul de risc şi accident) ale căror venituri se formează într-un sistem mixt de participare a unor contribuabili, a firmelor şi eventual a statului;
• împrumuturi sau surse externe în restituirea cărora este implicat statul, respectiv bugetul;
• veniturile proprii ale unor instituţii cu caracter socio-cultural şi fonduri proprii ale agenţilor economici (întreprinderi, organizaţii).

De asemenea, un loc aparte în finanţarea cheltuielilor sociale îl ocupă fondurile create în cadrul unor sisteme de asigurare socială, de tip clasic.

Cel mai important este fondul asigurărilor sociale de stat din care se plătesc pensii (toate tipurile), indemnizaţii pentru incapacitate de muncă şi îngrijirea copilului, alte ajutoare în bani şi în natură. Acest fond îşi colectează veniturile din contribuţii plătite de întreprinderi şi instituţii, reprezentând un procent aplicat la câştigul brut realizat de salariaţi. Aceste cote cuprind şi un procent din care se formează veniturile fondului special pentru sănătate, creat pentru acoperirea diferenţelor de preţ în cazul unor medicamente necesare în tratament ambulatoriu.

În cadrul asigurărilor sociale de stat se constituie 3 tipuri de fonduri:

- un fond separat pentru pensia suplimentară format dintr-o contribuţie                obligatorie
plătită de salariaţi;

• un alt fond este cel pentru asigurarea de şomaj, din care se plătesc: ajutorul de şomaj, alocaţia de sprijin (care are un caracter de prestaţie de asistenţă socială) şi se efectuează cheltuieli pentru pregătirea profesională a şomerilor. Veniturile acestui fond se formează din contribuţii obligatorii aplicate la fondul de salarii, plătite de întreprinderi şi instituţii (5%) şi de salariaţi (1%);
• o a treia categorie ar putea cuprinde unele fonduri speciale extrabugetare ale căror venituri provin din diverse surse (de ex.: fondul de risc şi accident creat pentru protecţia specială a persoanelor cu handicap; fondul de asigurări sociale pentru agricultori; fondul special pentru sănătate; etc.).

Aşadar, începând cu 1990, politica socială s-a derulat într-un climat economic ostil. Au fost înregistrate evoluţii nefavorabile în economie care au restricţionat alocarea de resurse pentru politica socială, în condiţiile în care volumul de protecţie socială a populaţiei a crescut deosebit de mult sub influenţa unor factori obiectivi şi subiectivi.

În legătură cu aceasta se fac următoarele precizări:

• criza economică de care economia românească era deja marcată şi până în 1989 s-a accentuat;
• efortul investiţional a scăzut permanent;
• în primii ani de reformă, evoluţiile în plan social n-au fost concordante cu cele din domeniul economic. Astfel, în timp ce rezultatele din economie au fost în scădere permanentă, în plan social fie s-au promovat unele măsuri sociale populiste, fie din cauza presiunilor nevoilor sociale nesatisfăcute, a rezultat o scădere mai lentă a cheltuielilor sociale;
• procesul de destructurare-restructurare din economie, alăturat lipsei de preocupare pentru investiţii şi liberalizării principalelor pârghii economice (preţuri la bunuri şi servicii, dobânda, eliminarea subvenţiilor, trecerea la convertibilitatea limitată a monedei naţionale, etc.), neînsoţită de măsuri preventive pentru degradarea vieţii sociale, au condus la creşterea, începând cu 1991, a inflaţiei şi şomajului;
• în scopul susţinerii unor măsuri absolut necesare de protecţie socială (ajutor de şomaj, compensare-indexare), în condiţiile scăderii resurselor la nivel naţional, soluţia la care s-a apelat a fost aceea de creştere a gradului de fiscalitate a salariilor. Această afirmaţie este susţinută de ridicarea în această perioadă a mărimii cotelor procentuale aplicate la salarii, cote ce reprezintă contribuţiile plătite de întreprinderi şi instituţii şi

d salariaţi pentru asigurări sociale, pentru şomaj, pentru formarea altor fonduri,

precum şi impozitul pe salarii. Toate cele de mai sus relevă faptul că măsurile din domeniul social în ultima perioadă au fost luate sub imperiul necesităţii. Pe de o parte, din cauza resurselor în scădere, datorate disfuncţionalităţilor grave din economie şi, pe de altă parte, presiunii nevoilor sociale crescânde. De aici, importanţa ce revine managementului şi utilizării eficiente a resurselor economiei naţionale, inclusiv a celor alocate domeniilor sociale, însemnătatea preocupării pentru o mai bună integrare a dimensiunilor economice ale politicii sociale în mecanismele de ansamblu ale sistemului economic.