Distincţia care se face între studiul (cercetarea) politicilor publice şi analiza politicilor publice este distincţia între un studiu al politicii publice şi un studiu pentru politica publică. Prima abordare tinde să fie mai degrabă descriptivă şi explicativă, în timp ce cea de-a doua tinde să aibă mai degrabă o orientare prescriptivă. Studiul politicilor publice este făcut mai degrabă de universitari şi are drept scop înţelegerea proceselor politicilor publice. Analizele politice sunt prin comparaţie făcute de oficiali guvernamentali sau de institute de cercetare şi vizează designul unei politici publice reale.
Este uşor de observat că această separare trebuie într-un fel observată, iar abordările diferite şi complicate trebuiesc armonizate şi simplificate deoarece nu putem înţelege ce trebuie să facă un guvern (sau după Dye, să nu facă) dacă nu ştim ceea ce poate el să facă. Una dintre cele mai simple modalităţi de a simplifica şi a armoniza analiza politicilor publice este fragmentarea procesului într-o serie de stagii şi subsatgii. Secvenţa de stagii care rezultă este denumită ciclul politicilor publice. Unul dintre pionierii fragmentării procesului de realizare a politicilor publice într-un număr de stawgii discrete a fost Harold Lasswell. El a divizat procesul politicilor publice în şapte stagii: informare, promovare, prescripţie, invocaţie, aplicaţie, terminare şi evaluare. Aceste stagii aveau avantajul că realizau combinarea între aspectele descriptive şi cele normative (cu alte cuvinte) precizau nu numai cum sunt făcute politicile publice ci şi cum ar trebui să fie ele făcute. Primul stadiu al procesului începea cu strângerea de informaţii, cu procesarea şi diseminarea acestora către actorii implicaţi în luarea deciziilor. Apoi se trecea la promovarea unor soluţii particulare de către cei ce luau deciziile. În cel de-al treilea stagiu se prescria un curs de acţiuni. În al patrulea stagiu se afirma planul de acţiuni prescris anterior ca şi sancţiunile pentru cei care nu respectau acest curs de acţiuni. Apoi politica era aplicată de către instituţiile abilitate până când se finaliza sau era oprită. În cea de-a şaptea etapă se evaluau rezultatele faţă de scopurile şi ţelurile faţă de care erau propuse.
Modelul lui Laswell de analiză a procesului de realizare a politicilor publice nu explica legătura existentă între mediul extern şi guvernământ. Într-o mare măsură guvernământul apărea izolat şi puţin influenţat de agenţi externi. În acest sens este de subliniat şi faptul că evaluarea politicilor publice se făcea doar la terminarea lor, în evidentă contradicţie cu ceea ce se întâmplă în lumea reală. Totuşi modelul simplifica înţelegerea fenomenelor şi şi-a păstrat şi astăzi actualitatea. Modelul a fost dezvoltat ulterior de către Brewer care distingea şase stadii ale procesului de realizare a unei politici publice: iniţierea, estimarea, selecţia, implementarea şi evaluarea. În stadiul de estimare era caracteristică evaluarea costurilor, beneficiilor şi riscurilor asociate politicii publice. În acest stadiu aveau loc atât evaluări tehnice, cât şi alegeri normative. De asemenea, opţiunile viabile erau clasificate în funcţie de oportunitate şi dezirabilitate. Faţă de modelul lui Laswell apare idea unui proces ciclic care desfăşoară continuu, recunoscând în acest fel că procesul politicii publice este un ciclu închis, politicile succedându-se una după cealaltă şi luând în considerare rezultatele obţinute anterior.
După Rod Hague, Martin Harrop, Shaun Breslin, în volumul Political Science. A Comparative Introduction, St.Martin's Press, New York, 1992, Analiza politicilor publice se bazează pe două modele de luare a deciziilor:
-modelul sinoptic sau raţional, asociat cu Simon (1983);
-modelul incremental, asociat cu Lindblom (1979).
Modelul sinoptic impune examinarea problemelor cu care se confruntă societatea într-un mod comprehensiv, astfel încât cei care fac politici publice trebuie să stabilească ordinea tuturor valorilor, să formuleze opţiuni clare, să calculeze toate rezultatele directe şi indirecte ale alegerii fiecărei decizii, să selecteze alternativele care duc la opţiunea celor mai multe valori.
Aşa cum se poate observa din această descriere, în viaţa reală este exclus să putem lua în considerare toate implicaţiile, să calculăm toate costurile, să analizăm toţi factorii care determină succesul sau eşecul unei politici publice. Din acest motiv, modelul sinoptic a fost reformulat ca modelul raţionalităţii limitate ce elimină comprehensivitatea cerută de modelul sinoptic. În acest model ameliorat, guvernul observă opţiunile atrăgătoare şi încearcă să obţină rezultate cât mai bune, mai degrabă decât să obţină cea mai bună soluţie.
Nici modelul raţionalităţii limitate nu poate explica suficient de bine realitatea politică. Din acest motiv Lindblom propune un model incremental de luare a deciziilor în politicile publice. Din perspectiva acestui model, guvernământul face mici modificări ale unor politici existente măsurând în permanenţă efectul acestora. Dacă se obţin rezultate favorabile, politica este aplicată în continuare cu o nouă mică modificare. Cu alte cuvinte este vorba despre o politică a paşilor mărunţi, o politică care nu este spectaculoasă dar care cârpeşte defectele existente, evitând greşelile mari. Termenul folosit pentru această abordare este cel de satisficent (o combinare a ceea ce este satisfăcător şi ceea ce este suficient), bazat pe ceea ce este destul de bun mai degrabă decât pe ceea ce este cel mai bun (vezi în acest sens Miroiu).
Modelul incremental se bazează pe rezolvarea programelor care există mai degrabă decât pe evitarea problemelor viitoare astfel încât politica publică este văzută mai degrabă ca remediul unor probleme existente decât ca o activitate inovativă care priveşte pe termen lung.
După Harrop, Hague şi Breslin, implementarea politicilor publice poate fi realizată de sus în jos, cum se pot implementa ţelurile pe care le avem şi respectiv de jos în sus, situaţie în care cei care aplică politicile publice le determină în mare măsură. De asemenea trebuie să distingem între output-ul politicilor publice şi outcome-ul politicilor publice. Dacă primul termen se referă la ce face guvernământul, cel de-al doilea are în vedere rezultatul sau consecinţa acţiunii guvernamentale. În viaţa de zi cu zi chiar şi cele mai bine gândite politici guvernamentale pot să producă efecte nedorite, uneori chiar contrare scopului şi obiectivului iniţial.