Înainte de 1990, subiectele despre Comunitatea Europeană erau abordate, cu precădere, în lucrări consacrate relaţiilor internaţionale, însă, după extinderea organizaţiei către Europa Centrală şi de Est s-a constituit un domeniu distinct al studiilor despre europenizare. Europenizarea a fost examinată în secolul al XX-lea, dar după căderea comunismului ea capătă sensuri noi, deoarece, una dintre cele mai importante probleme în noul context european este adecvarea cadrului instituţional intern din fiecare ţară membră a Uniunii Europene, la normele comunitare.
În analiza conceptului de europenizare voi porni de la definiţia lui Robert Ladrech, care afirma că reprezintă: „Un proces lent care reorientează direcţia şi modelează politicile la nivelul în care dinamica politică şi economică a Comunităţii Europene devine parte a logicii organizaţionale a politicii şi deciziei naţionale".[1] În cadrul acestei perspective este important de observant distincţia între conceptul de integrare şi de cel de europenizare. În timp ce integrarea europeană reprezintă procesul de cedare a suveranităţii de la nivel naţional la nivel european, europenizarea provoacă o schimbare internă prin deciziile adoptate la nivelul Uniunii Europene.
Într-un alt sens, transformarea structurilor sociale şi instituţionale din statele membre ale Uniunii Europene se produce prin presiunea instituţiilor comunităţii europene asupra politicilor şi deciziilor interne ale actorilor principali, iar europenizarea se derulează concomitent cu adâncirea interdependenţelor dintre statele europene. Cele două procese - constrângerile comunitare şi dependenţa reciprocă -fiind strâns asociate. În acest sens, integrarea europeană este actul de întărire a influenţei şi puterii decizionale a comunităţii europene, suveranitatea fiind transmisă de la nivel naţional la nivel european, iar europenizarea înseamnă schimbarea produsă în contextul intern al fiecărei ţări prin impunerea de modele, norme şi politici comunitare care implică modificări de substanţă în politicile naţionale şi în cadrul instituţional de adoptare şi aplicare a acestora.
În definirea acestui concept, relevant este şi perspectiva lui Radaelli care concepe europenizarea ca proces de „construcţie, difuziune şi institutionalizare" a regulilor Uniunii Europene, care modelează „discursul intern, identităţile, structurile politice şi politicile publice".[2]
În literatura de specialitate, se discută despre europenizare ca proces derulat sub egida Uniunii Europene, necesar pentru orice stat interesat de aderare la Uniunea Europeană. [3]
Într-o altă opine, se consideră că europenizarea în cadrul statelor membre din centrul şi estul Europei apare mai mult ca act de adoptare formală, legislativă şi instituţională a directivelor Uniunii Europene decât în aplicarea lor, în identificarea sau corespondenţa societăţii cu valorile europene.[4]Risse concepe europenizarea ca acţiune de lărgire a spaţiului Uniunii Europene şi ca implicare a cetăţenilor europeni în dezbaterea problemelor de interes comun[5].
Europenizarea este, de asemenea, un proces continuu prin care se realizează adaptarea instituţională, adoptarea politicilor comune şi difuziunea culturală transnaţională, un proces de schimbare instituţională, care constă în adoptarea acquis-ului şi în compatibilizarea instituţiilor şi un act de construire a culturii europene comune şi a identităţii europene.[6]
Se constată că acest concept de europenizare nu se poate bucura de o definire uniformă, ci din contră, este un termen ce a dat şi poate va mai da naştere la numeroase controverse, existând o varietate de sensuri conferite acestui concept. De exemplu, Radaelli indică trei tipuri de europenizare: negativă (integrare economică prin care noilor state membre li se impun reguli prohibitorii pentru a atinge criteriile de convegenţă economică), pozitivă (integrare instituţională) şi de cadru (modificarea credinţelor şi aşteptărilor actorilor naţionali).[7]
Un alt autor examinând, însă cinci posibile procese ale europenizării[8]:
Europenizarea ca act de modificare în graniţele teritoriale externe.- Continentul Europa devine un singur spaţiu politic, iar europenizarea înseamnă extinderea graniţelor sale;
Europenizarea ca dezvoltare a instituţiilor de guvernare la nivel european- aceasta semnifică un centru cu capacitate de acţiune colectivă, care presupune un anumit nivel de coordonare politică şi coerenţă;
Europenizarea ca penetrare centrală a sistemelor naţionale şi subnaţionale de guvernare- europenizarea implică diviziunea responsabilităţilor şi a puterilor între diferitele nivele ale guvernării. Toate sistemele multilevel de guvernare trebuie să realizeze balanţa între unitate şi diversitate, coordonare centrală şi autonomie locală. Europenizarea implică adaptarea sistemelor de guvernare naţionale şi sub-naţionale la deciziile centrului politic european şi la normele europene;
Europenizarea ca export de forme de organizare politică şi de guvernan- care sunt tipice şi distincte pentru Europa dincolo de teritoriul european. Europenizarea se referă la relaţia cu actori şi instituţii non-europenene şi la modul cum Europa îşi găseşte locul într-o lume mai largă. Europenizarea semnifică o balanţă pozitivă export-import, adică ţările non-europene import mai mult din Europa decât viceversa, iar soluţiile europene exercită o influenţă mai mare în forurile internaţionale;
Europenizarea ca proiect politic ajută la constituirea unei Europe unificate şi mai puternice - nivelul la care Europa devine o entitate politică mai importantă este legat de spaţiul teritorial, edificarea centrului său politic, adaptarea internă, şi de modul cum dezvoltările europene au impact şi sunt influenţate de sisteme de guvernare şi de evenimente din afara Europei.
O altă clasificare face diferenţa între europenizarea directă - impactul intenţionat al unei iniţiative a Uniunii Europene - şi europenizarea indirectă - un impact neintenţionat al unei iniţiative a Uniunii Europene.[9] Există o europenizare voluntară şi o europenizare coercitivă. Prima se referă la adoptarea promptă a deciziilor Uniunii Europene dintr-un anumit domeniu, iar a doua are în vedere adoptarea practicilor şi/sau politicilor din alt domeniu.
Deşi, la o primă vedere am putea afirma că s-a reuşit o clarificare a acestui concept, o aliniere a definiţiilor date lui, acestea nu se opresc chiar aici, exemplificând cele afirmate prin faptul că termenului de europenizare i s-au mai adus încă alte două modele: modelul europenizării prin inovaţie şi modelul europenizării prin imitaţie.
Primul derivă din intima asociere între decizia guvernamentală internă şi politica de dezvoltare europeană a societăţii naţionale. Cel de al doilea reflectă procesul transguvernamental de imitaţie dincolo de decizia ministerială asupra europenizării.[10] Din analiza definiţiilor, conceptelor, teoriilor date europenizării, aş putea afirma faptul că ideea care domină aceste studii este cea potrivit căreia afirmarea europenizării a avut loc odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Astfel, din acest punct de vedere se declanşează procesul de europenizare care se exercită asupra întregii societăţi, avându- se în vedere că Uniunea Europeană este o structură diferită de cea a statelor component. Din acest punct de vedere, trebuie să recunoaştem faptul că europenizarea cunoaşte noi dimensiuni odată cu fiecare ţară nou intrată
în Uniunea Europeană, cu toate că ţările candidate sau recent integrate în Uniunea Europeană „sunt preocupate în primul rând de implementarea noilor reglementări", aşa cum afirmă un alt autor preocupat de clarificarea acestui concept.[11] De asemenea, aş putea afirma cu certitudine faptul că toate ţările din Uniunea Europeană cunosc europenizarea, fiindcă acest proces nu este doar o simplă transmitere a valorilor, normelor şi practicilor ţărilor fondatoare în cadrul naţional al ţărilor care au aderat, ci şi transpunerea lor în practică.
Uniunea Europeană este înţeleasă ca un complex de societăţi multiculturale, o comunitate bazată pe valori şi drepturi a cărei formă de guvernare este federaţia multiculturală şi democratic, un spaţiu de flux în care circulaţia bunurilor, oamenilor, semnelor şi informaţiilor duce la apariţia unor noi practici sociale , un imperiu neo-medieval în care autoritatea şi suveranitatea specifice în contexte instituţionale diverse facilitează existenţa identităţilor multiple, un complex social care este construit pe reţele, un spaţiu comun şi o civilizaţie comună, alcătuită din cel puţin trei grupuri de ţări sau lumi ale adecvării statului naţional la cerinţele Uniunii Europene: 1. lumea respectării legii (world of low observance); 2. lumea politicii domestice (world of domestic politics); 3. lumea neglijării (world of neglect)}[12]
Statele naţionale, printre care şi România, au făcut din integrarea europeană în Uniunea Europeană o componentă a producerii propriei lor democraţii. Integrarea ţărilor candidate în Uniunea Europeană constituie un element fundamental al discursului public, care poate produce un anumit tip de democraţie. În acest sens, aş putea aduce în discuţie întrebarea dacă există o asociere organică între democraţie şi economia de piaţă în statele ex-comuniste devenite membre ale Uniunii Europene? Bineînţeles că acest răspuns merită o analiză în detaliu, însă pentru subiectul de faţă se accentuează ideea unei anumite desincronizări între democraţia în curs de consolidare şi evoluţia societăţii după criterii ale economiei de piaţă.
Ca o concluzie referitoare la acest prim subcapitol, aş putea spune că procesul de europenizare este, într-o oarecare măsură, asociat cu modernitatea tendenţială, politicile de europenizare având în vedere proceduri de implementare de sus în jos a unor măsuri legislative şi administrative, fără a ţine cont de modelele culturale interne din fiecare societate însă europenizarea nu poate fi confundată cu convergenţa pentru că aceasta poate fi o consecinţă a integrării europene, nu sinonim al europenizarea, fiind o diferenţă între procesul de europenizare şi consecinţele procesului de integrare[13].
[1] Ladrech Robert- Europeanization of Domestic Politics and Institutions: The Case of France'", Journal of Common Market Studies, 1994, p. 69
[2] Radaelli Claudio, The Politics of Europeanisation: Theory and Analysis, Oxford University Press, Oxford, 2003, p.30
[3] Grabbe Heather- "Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process", Oxford University Press, Oxford, 2003, p.305. În finalizarea lui, s-a acţionat în virtutea principiului condiţionalităţii, intrinsecă programului Uniunii Europene de extindere către Europa Centrală şi de Est. Condiţionalitatea este strategia de negociere a stimulentelor acordate de Uniunea Europeană unui stat pentru ca guvernul acestuia să realizeze condiţiile de aderare la Uniunea Europeană.Concret, ţările candidate trebuie să respecte criteriile decise la summit-ul de la Copenhaga şi să adopte acquis-ul comunitar,
[4] Schimmelfennig Frank., Sedelmeier Ulrich-The Europeanization ofCentral and Eastern Europe.,Cornell University Press, Ithaca, p.224
[5] Risse Thomas- "Neofunctionalism, European identity, and the puzzles of European integration", Journal of European Public Policy 12, 2, April, 2005, p. 293
[6] Pană Aandra-Dina- Europenizarea în media transnaţionale, teză de doctorat, SNSPA, Bucureşti, 2011, p.37. În sens contrar Downey, Koenig afirmă că integrarea instituţională s-a înfăptuit într-un ritm mult mai rapid decât integrarea socială existând astfel un decalaj între europenizarea instituţională şi europenizarea societăţii, aceasta din urmă fiind influenţată în mică măsură de deciziile luate de instituţii europene.
[7] Radaelli Claudio.- "Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change", European Integration online Papers, 4 (8), http://ssrn.com/abstract=302761 accesat la 20 octombrie 2011
[8] Olsen Johan- "Many Facets of Europeanization", Journal of Common Market Studies, 2002, p. 929
[9] Bache Ion, Marshall Adam -"Europeanisation and Domestic Change: A Governance Approach to Institutional Adaptation in Britain", Queen's Papers on Europeanisation, p. 5, disponibil la http://www.qub.ac.uk/ schools/SchoolofPoliticsInternationalStudiesandPhilosophy/FileStore/EuropeanisationFiles/Filetoupload,38447,en.p df.. În acest sens autorul afirmă că există o europenizare voluntară şi o europenizare coercitivă. Prima se referă la adoptarea promptă a deciziilor Uniunii Europene dintr-un anumit domeniu, iar a doua are în vedere adoptarea practicilor şi/sau politicilor din alt domeniu.
[10] Trondal Jarle- "Two Worlds of Europeanisation - Unpacking Models of Government Innovation and TransgovernmentalImitation", European Integration online Papers (EIoP), Vol. 9, N° 1,2005; http://eiop.or.at/eiop/ texte/2005-001a.htm.. În acest sens, varietatea înţelesurilor termenului de europenizare a fost redusă la trei modele: 1. „modelul nepotrivit" ( "Goodness of Fit Model"), în care procesele politice şi instituţiile se schimbă în legătură cu impulsurile venite de la nivelul Uniunii Europene; 2. Modelul macroproces (Macro-process Model), în care Uniunea Europeană este văzută ca structură integrată în procesele politice interne şi transnaţionale şi în instituţiile interne şi externe; 3. modelul mixt: Uniunea Europeană este concepută ca o organizaţie care îmbină primele două modele.
[11] Beciu Camelia- "Europa ca format mediatic. Construcţia problemelor publice în discursul presei din România" în Beciu, C. şi Perpelea, N.- Europa şi spaţiul public. Practici comunicaţionale. Reprezentări. Climat emoţional, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, p.58
[12] Eriksen Erik Oddvar, Fossum John Erik.- "Europe in Search of Legitimacy: Strategies of Legitimation Assessed" International Political Science Review, 2004, p. 435
[13] În acest sens regimul European poate fi convergent, în ceea ce priveşte politica cetăţeniei, văzută nu numai ca rezultat al iniţiativelor de la Bruxelles, dar şi ca răspuns la anumite consideraţii naţionale.