1. Contextul naţional în perspective europenizării
Consider că pentru o analiză a europenizării societăţii româneşti, mai ales, dacă ne referim strict la administraţia publică trebuie să pornim de la realităţile istorice parcurse de statul român în perioada de dinainte de 1989. Astfel, spre deosebire de alte state ex-comuniste, România s-a remarcat printr-o politică proprie faţă de Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună) mergând până la recunoaşterea oficială a acestei organizaţii internaţionale. Ca expresie a politicii externe independente, în 1 ianuarie 1974, România a fost prima ţară comunistă inclusă în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii Europene, fapt ce a permis exportul produselor agricole româneşti pe pieţele ţărilor din CEE. De asemenea, odată cu semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România - CEE, în 26 iulie 1980, România a fost singura ţară comunistă care a recunoscut de facto şi de jure Comunitatea Economică Europeană, ca entitate internaţională, mărturie în acest sens, fiind şi Acordul asupra Produselor Industriale. Datorită propriei experienţe cu Comunitatea Europeană, după 1990 România ar fi trebuit să aibă un alt traseu în relaţia cu Uniunea Europeană decât celelalte state ex-comuniste, fiindcă ea a fost singura ţară din spaţiul comunist care a avut relaţii comerciale şi diplomatice cu Piaţa Comună. Statul român dispunea în acel moment de un corp profesional calificat în problemele Comunităţii Europene, de diplomaţi şi specialişti din diverse sectoare conexe cu organizaţia europeană. Deşi oficializate, raporturile cu CCE au stagnat din cauza că regimul comunist a adoptat, în anii '80, poziţia de izolare şi a neglijat noile tendinţe în relaţiile economice şi politice internaţionale, a căror expresie a fost globalizarea ca proces de interconectare a tuturor dimensiunilor vieţii social-economice contemporane. Relaţia cu CCE se axa pe relaţii economice dar, în plan politic, regimul comunist din România era divergent cu sistemul politic din ţările membre ale CCE.
Astfel, România a cunoscut paradoxul pierderii câştigurilor din situaţia de partener privilegiat în raporturile cu Comunitatea Europeană, înainte de 1989. România a fost nevoită, imediat după 1989, să acceadă de la statutul de ţară europeană marginalizată la cel de membru al Uniunii Europene. Nu este fără semnificaţie faptul că regimul comunist a conferit României statutul de ţară în curs de dezvoltare din cauză că economia ei, la începutul anilor '60, era, în pofida planurilor de industrializare accelerată, predominant agrară, o moştenire preluată din societatea antebelică. Se recunoştea explicit decalajul de dezvoltare dintre România şi statele europene occidentale.
Schimbările produse după 1989 au creat cadrul pentru continuarea relaţiilor României cu Comunitatea Economică Europeană, dar într-un alt context politic şi geopolitic. S-au stabilit, încă din 1990, relaţiile diplomatice între noul regim de la Bucureşti şi CCE. A fost semnat Acordul de Comerţ şi Cooperare în 1991, dar intrarea lui în vigoare a avut loc abia în februarie 1995. Un eveniment cu consecinţe semnificative a fost semnarea, la 21 iunie 1995, de către liderii partidelor parlamentare din România, a Declaraţiei de la Snagov, document care a stabilit strategia naţională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. Cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană a României a fost înaintată la 22 iunie 1995, împreună cu Strategia Naţională de Pregătire a Aderarii României la Uniunea Europeană. În Declaraţia de la Snagov s-a afirmat necondiţionat: „Obiectivul strategic naţional al aderării României la Uniunea Europeană îl constituie un punct nodal al solidarităţilor şi convergenţelor forţelor politice şi sociale ale ţării, reprezentând o şansă istorică de a promova idealurile şi interesele fundamentale
ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale, într-o largă deschidere internaţională, posibilitatea ca prin eforturi proprii, susţinute de o amplă cooperare, să poată fi atenuate şi eliminate în timp decalajele faţă de ţările avansate, să se realizeze modernizarea României, în pas cu exigenţele tranziţiei la societatea informatică şi crearea, pe această bază, a condiţiilor pentru ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii tuturor cetăţenilor României."[1]
Deşi România a avut, după cum am spus, o experienţă de decenii în relaţiile cu Uniunea Europeană şi a fost printre primele ţări care a cerut aderarea la Uniunea Europeană, acceptarea ei ca membru al Uniunii Europene a fost amânată cu aproape trei ani faţă de cele 10 ţări primite în anul 2004[2]. În acest sens, remarcăm că discursul despre integrarea europeană cuprinde o retorică şi o terminologie al căror înţeles real este dificil de sesizat de către opinia publică românească. Cu toate acestea, sondajele, fie cele realizate de institute româneşti, fie Eurobarometrele indică existenţa unui mare număr de români favorabili accesului României la structurile Uniunii
Europene. Întregul interval de pregătire pentru aderare a avut loc într-un context dominat de presiunea din partea instituţiilor Uniunii Europene şi de aplicarea deciziilor luate la Bruxelles.
Fără a diminua rolul contextului intern, îndeosebi al celui politic, opinia publică românească a consonat la idea aderării la nivel declarativ şi mai puţin la nivel de conduită şi mentalitate europene fiindcă acestea erau şi sunt încă nestructurate. Consider, în acest sens utilă diferenţierea între opinia favorabilă pentru aderarea la Uniunea Europeană şi atitudinea reală faţă de integrarea europeană. Imaginea pozitivă asupra Uniunii Europene este în strânsă legătură cu ceea ce ea înseamnă în plan personal. În România nu a fost organizat un referendum de consultare a populaţiei asupra acceptării aderării la Uniunea Europeană, cum a fost de pildă în Estonia, unde 67 % dintre cetăţeni au exprimat acordul lor pentru intrarea ţării lor în Uniunea Europeană.[3] De asemenea, o particularitate a spaţiului public românesc rămâne lipsa euroscepticilor fiind aceeaşi situaţie ca şi în cazul modernităţii; cultura română nu a cunoscut o lucrare antimodernă şi antioccidentală ci doar lucrări ce exprimau disputa între tradiţionalişti şi modernişti.
2. Europenizarea administraţiei publice din România
Europenizarea administraţiei publice din România a cunoscut până în acest moment un traseu sinuos, efectele concrete fiind relativ puţin vizibile în ciuda unor proiecte de reformă administrativă şi a unei legislaţii în domeniu care a căutat şi continuă să caute să se alinieze standardelor spaţiului comunitar european.
Cerinţele Uniunii Europene sunt deseori formulate sub forma unor principii şi reguli abstracte, fără specificaţii legate de aranjamentele şi acţiunile particularizate la nivel naţional. Directivele europene prescriu foarte rar soluţii organizaţionale sau organizatorice specifice. Încorporarea formală a regulilor lasă deci foarte mult spaţiu liber pentru soluţii şi practici locale. Cele mai influente teorii pro-europeniste pornesc de la prezumţii deseori nerealiste de tipul[4]: 1) relaţiile formale şi funcţionale creează cuplări strânse între nivelul european şi cel naţional;
- există un grad ridicat de corespondenţă între regulile formale ale UE şi organizarea şi la nivel naţional;
- există un control european de sus în jos al schimbării la nivel naţional.
Capacităţile administrative de implementare a normelor şi legislaţiei europene sunt afectate nu doar de resursele financiare ci şi de eficienţa şi calitatea structurilor şi practicilor organizaţionale. Această forţă a birocraţiei este determinată de o serie de aspecte.
În primul rând, ea depinde de măsura în care birocraţiile naţionale pot să-şi îndeplinească funcţiile cu un anumit grad de autonomie faţă de presiunea politică. În special în ţările în curs de transformare aşa cum este şi România, care au fost caracterizate de schimbări rapide în guvern, o anumită stabilitate birocratică şi independenţă faţă de evoluţiile politice trebuie să fie privite în calitate de precondiţii importante pentru asigurarea continuităţii în adaptarea la cerinţele Uniunii Europene. Prin contrast, ţările cărora le lipseşte efectul de amortizare al unei birocraţii autonome, puternic dezvoltate, există o probabilitate mai mare ca o schimbare la nivel guvernamental să producă efecte negative în raport cu formularea politicilor publice şi funcţiile administrative cotidiene. În al doilea rând, forţa birocratică creşte pe măsură ce activităţile administrative se bazează pe reguli şi legi clar specificate. În al treilea rând, responsabilitatea este în general văzută ca fiind un factor crucial care creşte calitatea şi eficienţa autorităţilor administrative.
Prin urmare, s-ar putea afirma că, cu cât este mai puternică birocraţia în termeni de autonomie, responsabilitate şi specificaţii legale clare ale comportamentului administrativ, cu atât ţara respectivă va fi capabilă să se alinieze mai repede şi mai bine la politicile şi legile comunităţii europene[5]. Hille şi Knill[6], într-un studiu privind implementarea acquis-ului comunitar în statele candidate la aderare în intervalul 1999-2003, apreciau că variabilele independente de care depind variaţiile în alinierea la standardele europene a ţărilor în curs de aderare sunt capacităţile şi constrângerile politice, capacităţile financiare guvernamentale şi forţa generală a birocraţiei.
Cu privire la europenizarea administraţiei publice din Romînia, se poate afirma că reforma acesteia continuă să reprezinte una dintre principalele provocări în vederea eficientizării acestui proces. Chiar dacă nu a beneficiat în perioada de pre-aderare de un capitol de sine stătător în cadrul acquis-ului comunitar la a cărui norme şi standarde România a trebuit să se alinieze până în ianuarie 2007, reforma administraţiei publice a fost un domeniu urmărit cu mare rigoare şi interes de către forurile europene de resort. În acest sens Comisia Europeană, aşa cum a afirmat în Raportul anual de ţară din 2005, a recunoscut progresele înregistrate de către autorităţile române în ceea ce priveşte consolidarea cadrului instituţional şi a recomandat, în mod evident, să fie depuse eforturi substanţiale în procesul de reformă a administraţiei publice. În mai 2004, Guvernul României a lansat „Strategia actualizată privind Accelerarea procesului de reformă a administraţiei publice", aceasta fiind implementată în perioada 2004-2006. Pentru ca priorităţile şi obiectivele cuprinse în această strategie să poată contribui la îmbunătăţirea calităţii administraţiei publice române era necesară o foarte bună coordonare şi corelare a politicilor şi strategiilor elaborate de instituţiile publice româneşti, precum şi stabilirea unor mecanisme de monitorizare a implementării lor. Noul guvern, cu toate că a insistat pe continuitatea politicii şi strategiei anterioare, a întreprins relativ puţine activităţi în acest domeniu. Aceasta a fost principala critică formulată în Raportul de monitorizare al Comisiei Europene din 2005: în ceea ce priveşte reforma administraţiei publice, s-au înregistrat progrese mici, în ciuda unei strategii sectoriale promiţătoare referitoare la reforma instituţională, adoptată la sfârşitul anului 2004[7].
Prin Decizia nr. 306 din 14 aprilie 2005, Guvernul României a aprobat Strategia actualizată privind reforma instituţională a Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru 2005-2006"[8] Scopul acestei strategii actualizate a fost să creeze o instituţie funcţională, aliniată la realităţile naţionale şi la instituţiile similare din UE. Strategia prevede noile instrumente de accelerare a reformei instituţionale a MAI (actualmente MIRA[9]), iar ca priorităţi principale au fost identificate: consolidarea capacităţii administrative a ministerului; înfiinţarea unui sistem eficient de prevenire şi combatere a corupţiei; consolidarea capacităţii de elaborare a unor politici publice coerente în domeniul lor de activitate; atingerea obiectivelor şi a obligaţiilor specifice convenite în cadrul Capitolului 24 „Justiţie şi Afaceri Interne", respectând termenele limită.
În ceea ce priveşte reforma administraţiei publice au fost identificate, cu precădere, următoarele priorităţi: întărirea rolului prefectului de coordonare a procesului de deconcentrare a serviciilor publice şi de asigurare a unui sistem de management integrat pentru serviciile publice deconcentrate din ministere; procesul de schimbare a prefecţilor şi subprefecţilor în înalţi funcţionari publici; consolidarea parteneriatului între minister şi asociaţiile administraţiilor publice locale; elaborarea şi adoptarea Cartei Serviciilor Publice - care să includă principalele standarde de calitate şi principii privind furnizorii de servicii publice; un nou sistem de salarii pentru funcţionarii publici; activităţi de promovare a celor mai bune practici UE în domeniul administraţiei publice.
Pentru analiza caracteristicilor procesului de reforma şi a comportamentului unor actori cheie, în 2005 s-a organizat în România, la comanda Institutului European din România[10], un studiu sociologic la nivelul administraţiei publice centrale şi locale derulat pe parcursul lunilor iulie şi august 2005. Eroarea estimării parametrilor la nivelul populaţiilor de referinţă a fost de 1.2%, în cazul primului eşantion, şi de 1.8% pentru al doilea eşantion. Cercetarea a vizat trei eşentioane reprezentative: un eşantion la nivelul primarilor localităţilor; un eşantion la nivelul reţelei naţionale de modernizatori (grupuri de monitorizare a reformei constituite la nivelul ministerelor şi judeţelor); un eşantion la nivelul consilierilor de preaderare din ministere şi agenţii (pentru acest eşantion s-a derulat numai faza pilot urmînd ca în perioada imediat următoare să fie aplicat chestionarul).
Printre principalele concluziile ale acestei cercetări s-a numărat şi aceea conform căreia procesul de reformă a administraţiei publice, atât la nivelul aparatului tehnic, cât şi la nivelul aleşilor locali este perceput ca un proces care nu a adus transformările aşteptate. Astfel, 50% dintre primari aveau o opinie nefavorabilă cu privire la schimbările din administraţia publică, în timp ce 36.4% dintre modernizatori considerau că administraţia publică este supusă unui proces de reformare într-o mică măsură. Reprezentanţii primăriilor considerau procesul de integare în structurile Uniuni Europene deosebit de benefic pentru dezvoltarea locală într-o perspectivă imediată. Mai mult de 80% dintre primari considerau în anul 2005 că, în perspectiva următorilor cinci ani, procesul de integrare va avea influenţe pozitive la nivelul localităţilor pe care le reprezintă, în timp ce proporţia scepticilor era de doar 17.8%. Din păcate optimismul manifestat de primari asupra efectelor pozitive ale acestui proces nu este dublat şi de o pregătire pe măsură a autorităţilor locale şi a agenţilor economici pentru utilizarea fondurilor structurale. Mai mult, la nivelul administraţiilor locale nu există preocupări pentru determinarea necesarului de pregătire a aleşilor şi a agenţilor locali în accesarea şi utilizarea acestor fonduri (15% dintre primarii intervievaţi nu au putut să-şi formuleze o opinie asupra acestui subiect). Aceste rezultate s-au regăsit şi în anul 2007 în cadrul unei cercetări calitative la nivelul administraţiei publice locale din mediul rural şi urbanul mic din România, realizată de Metro Media Transilvania la comanda Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale[11].
Se poate constata, de asemenea, că la nivelul administraţiei publice din România nu putem vorbi de o distanţă semnificativ mai mică între gradul de euro-optimism şi nivelul de cunoaştere a realităţii şi proceselor pe care integrarea europeană le presupune, comparativ cu situaţia la nivelul populaţiei României în general, aşa cum reiese aceasta din datele celor mai recente eurobarometre[12].
Într-un articol referitor la managementul eficient al cunoaşterii, Klein[13] a sugerat faptul că motivul cheie pentru care deseori schimbările organizaţionale eşuează este acela că nu se alocă o gândire strategică suficientă comunicării raţiunii pentru care are loc schimbarea, progresul şi impactul acestei schimbări asupra organizaţiei. Cheia pentru un management al schimbării performant ar consta în înţelegerea potenţialelor efecte pe care iniţiativa de schimbare le-ar putea avea asupra tuturor celor implicaţi. Este important să se anticipeze şi să se înţeleagă posibilele reacţii pe care angajaţii ar putea să le aibă în raport cu schimbarea propusă. Depăşirea rezistenţei la schimbare în orice organizaţie şi obţinerea încrederii managementului superior sunt elemente critice pentru implementarea cu succes a oricărei iniţiative de management al cunoaşterii. Raţiuni strategice, de eficientizare a managementului public a condus la crearea unui instrument standardizat de evaluare a calităţii managementului public şi organizării structurilor administrative din statele europene- Cadrul Comun de Evaluare-CAF.
Fiecare administraţie publică are drept scop principal buna gestionare a necesităţilor şi rezolvarea problemelor membrilor comunităţii a căror voinţă o reprezintă. Însă, în contextul europenizării, se conturează o dimensiune europeanăa politicilor publice, dincolo de modificările produse la nivel de structuri ale administraţiei publice. Aşadar, din acest punct de vedere, abordarea şi discutarea valorilor europene care au impact asupra activităţii administrţiei publice locale este esenţială, unii autori[14] enumerând modificările principale pe care aderarea la structurile europene le-a produs la nivelul administraţiei publice: şefii de state şi guverne şi-au instituit propriile structuri de expertiză şi analiză a politicilor europene miniştrii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor specializate ale Consiliului şi interacţionează continuu cu omologii lor europeni; coordonarea politicilor pro-europene la nivel naţional se face fie centralizat, prin structuri interdepartamentale coordonate de primul ministru, fie prin comitete exterioare administraţiei centrale; în fiecare minister, cu excepţia Spaniei, s-au înfiinţat unităţi interne de implementare apoliticilor europene; în implementarea „europenizării" este implicat în special executivul, ceea ce duce la „deparlamentarizarea" politicilor publice; s-au constituit ministere specializate în integrarea europeană dar care, au un rol minor în cadrul cabinetelor.
Europenizarea administraţtiei publice este un concept care serveşte la descentralizarea serviciilor publice şi apropierea acestora de cetăţean. Administraţia publică s-a extins şi consolidarea acesteia prinde viaţă, însă cu toate acestea, nu se pot face paşi înainte fără o instruire adecvată, pliată pe nevoile cetăţenilor, şi mai ales pe cerinţele impuse de Uniunea Europeană, impuse de uniformizarea şi realizarea procesului de europenizare.
Într-o primă etapă, eforturile de a finalize procesul europenizării trebuie să se concentreze pe o realizare vizibilă a reformei administrative care să aibă ca obiect principal urmărirea organizării serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, întărirea capacităţii MIRA; profesionalizarea funcţiei publice, descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei administrative locale şi financiare. În evoluţia administraţiei române se pot observa progresele obţinute pe calea europenizării, în activitatea sa de substanţă regăsindu-se déjà spiritual comunitar, însă cu toate acestea, trebuie să observăm şi anumitele deficienţe apărute, mai ales în planul concret al funcţionării eficiente al sistemului administrative în raport cu exigenţele comunitare[15].
În sensul europenizării, administraţia publică este chemată să parcurgă un drum ale cărei caracteristici privesc atât fundamentele naţionale, cât şi pe cele europene, acestea aflându-se într-o permanent interconectare şi complexitate. Europenizarea administraţiei publice româneşti nu se poate realiza prin interconectarea sa la practicile moderne, administraţiile publici naţionale influenţând, într-o măsură procesul decisional al Uniunii Europene.
Într-un sens un pic îndepărtat de cel de specialitate, aş putea spune, că în cadrul europenizării "se impune ascultarea unei anumite linii melodice şi urmarea unor paşi potrivit acesteia-paşi impuşi de Uniunea Europeană, însă în cadrul României, se aude aceeaşi muzică, se impun aceiaşi paşi, însă transpunerea lor în practică este una proprie-nu neapărat cea care ar trebui". Altfel spus, administraţia publică din România este cea care "ascultă muzica europenizării, însă dansul nu este cel impus; ci unul propriu, dirijat doar la nivel naţional, nu la nivel european, aşa cum este normal".
[1] Postolache Tudorel -Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, Snagov, 1995, p.137. În acest sens, autorul recunoaşte că deşi instituţiile publice, organizaţiile non-guvernamentale, mass-media au acţionat pentru ca problematica aderării şi integrării în Uniunea Europeană să devină o prioritate a societăţii româneşti, instituţiile Uniunii Europene exprimau multe cerinţe privind admiterea României în structurile europene, mai ales cu privire la informarea opiniei publice asupra condiţiilor de acces a ţării în Uniunea Europeană, unele destul de restrictive. Se pornea în acţiunea de pregătire a aderării la Uniunea Europeană de la premisa unei ţări situate până atunci în afara spaţiului european, ceea ce era fals. Se ocolea, fără nici o motivaţie, acea moştenire a statului român rezultată din raporturile oficiale ale României cu Comunitatea Europeană. Până şi această moştenire a fost aruncată peste bord din raţiuni ideologice, în mod straniu, mai ales de către grupuri de interese din interiorul ţării. Totuşi, este probabil că la nivelul Uniunii Europene a contat în decizia de admitere a României experienţa ei în
raporturile cu statul român de dinainte de 1989, însă s-a impus în noul context necesitatea parcurgerii unor etape în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană
[2] Un exerciţiu de integrare şi de cunoaştere, în acest sens a mecanismelor de europenizare l-a reprezentat derularea de proiecte comune în cadrul Programelor cadru IV, V şi VI de cercetare-dezvoltare, al programelor PHARE, TEMPUS, Socrates sau e-Europe+. Scopul de atins a fost cunoaşterea de către organizaţiile româneşti şi, prin ele, de către societate a regulilor şi normelor de funcţionare a instituţiilor comunitare. Constituirea de consorţii cu parteneri europeni a fost o cale importantă de învăţare, mai ales în materie de bune practici, din experienţa cooperării în proiecte comune
[3] Raik Kristi. -"EU Accession of Central and Eastern European Countries: Democracy and Integration as Conflicting Logics", East European Politics and Societies, 2004, p.586
[4] Aceste teorii îi au ca exponenţi marcanţi pe Haas 1968, Lindberg şi Scheingold (1971), Tranholm-Mikkelsen (1991) şi nu problematizează în niciun fel pattern-urile complexe şi contradictorii de la nivel naţional. Pe de altă parte, cei care au studiat legile şi regulamentele sau politicile publice mai degrabă decât integrarea, au fost capabili să sesizeze tensiunile dintre cele două niveluri, dintre structurile formale şi comportamentul efectiv, precum şi dinamica la nivel naţional în rapot cu integrarea europeană.
[5] Hille Peter; Knill Christop; 2006 - „It's the Bureaucracy, Stupid: The Implementation of the Acquis Communautaire in EU Candidate Countries, 1999-2003" m European Union Politics, Sage Publications, P.19
[6] Ibidem
[7] Date furnizate de Delegaţia Comisiei Europene în România, www .infoeuropa.ro
[8] Actualizată în baza unei analize a resurselor umane şi financiare, precum şi a acţiunilor descrise în Programul de Guvernare pentru 2005-2008.
[9] Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
[10] „Reforma administraţiei publice în contextul integrării europene" (Raport intermediar), Autori: Marius Profiroiu - coordonator, Tudorel Andrei, Dragos Dinca, Radu Carp Bucuresti, septembrie 2005, www.ier.ro
[11] www.publicinfo.ro. Conform datelor obţinute s-a constatat un nivel redus de informare a autorităţilor locale cu privire la accesarea şi mecanismele de implementare a fondurilor europene, cunoştiinţele acestora rezumându-se la aspecte cu un grad maxim de generalitate şi fără relevanţă practică. La aproape un an de la aderare, autorităţile locale continuă, se pare, să mizeze aproape exclusiv pe informaţiile şi cunoaşterea mecanismelor specifice fondurilor pre-aderare, fapt ce atrage riscul unor eşecuri majore în elaborarea de proiecte eligibile, conform noilor criterii şi cerinţe specifice fondurilor europene.
[12] EUROBAROMETRUL 66. OPINIA PUBLICA ÎN UNIUNEA EUROPEANA - TOAMNA 2006, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb66/eb66_en.htmAstfel, conform Eurobarometrului numărul 66 din toamna anului 2006, ponderea persoanelor neinformate sau cu foarte slaba informare asupra Uniunii Europene era de 42% în România, comparativ cu 23% în UE15 şi 19% în NSM9. Concomitent cu nivelul extrem de redus de informare, românii îşi mentin nivelul foarte ridicat de încredere în Uniunea Europeana. Este, practic, acelaşi scor de încredere de aproximativ două treimi, pe care l-au avut şi în primăvara anului 2006: puţin sub nivelul înregistrat în Slovenia (70%) şi la un procent aproximativ egal cu cel din Grecia (65%). Împreună cu bulgarii şi lituanienii ne menţinem în grupul ţărilor care au cel mai redus scor de neîncredere. Acestui grup de minimă neîncredere i se asociază din toamna anului 2006 si Estonia împreuna cu Slovenia
[13] Klein, S., 1996 apud Yeo Ming Mei; Seow Ting Lee; Suliman Al-Hawamdeh, 2004 - „Formulating a Communication Strategy for Effective Knowledge Sharing" în Journal of Information Science, 30 (1), Sage Publications, p.134
[14] Cezar Bîrzea-Cetăţenia europeană , Politeia SNSPA, Bucureşti, 2005, p. 105
[15] Exigenţele comunitare impun continuarea, într-un ritm accelerat, a eforturilor de europenizare a administraţiei publice din România, cu atât mai mult, cu cât aceasta este chemată să aplice fundamentele comunitare.